lui Walt Whitman, înaintea tuturor
mă găsesc din nou zburând între lumile noastre de neon și electroni încărcați cu prețioasa lor sarcină
atât de diferite și generoase
schimbând avioane, bând și fumând în locuri în care bărbații tușesc hălci de aer glumind aspru
legată de ei cu legăturile ample ale umanității, cu gesturile reflexe ale mâinilor care ating telefoane și halbe, cu
îngroșarea firească a trupurilor la bătrânețe
legată de ei cu firele care leagă și stăpânesc mișcările Universului
pământul descolăcit sub noi cu semnele râurilor și fluviilor sale
am văzut un tată, probabil un muncitor
cu jeanșii săi dezvelindu-i rădăcina feselor, cu hanoracul său roșu de pâslă arzând privirea
brațele groase, antrenate, niște labe de animal docil și încrezător în bine
legăna un bebeluș, un aluat dospit, un copănaș
privirea acelui bebeluș, cățărându-se către cea a tatălui, fixă, magnetică, neobosită, fără clipire, luminoasă
plină de extaz
privind în ochii tatălui său care îl legăna, cu răbdare, cu acea reziliență blândă a bărbatului care muncește cu palmele lui și presară în ele aceeași iubire
hrănindu-se din ochii lui cu un lapte cald, liniștitor
câteva fracțiuni de secundă, această legătură prin aer și prin transparența ochilor ajungând mai departe la inimă
încărcată, coaptă, îndestulătoare, deplină
un tată tânăr alinându-și nou-născutul la peste 7000 altitudine și dragostea circulând liberă, eliberată, de la inimă la inimă, între ei
ursul sărutând cu dragoste mărunt, jucăuș, obrazul puiului său
cu capul lui masiv, dreptunghiular și gros ca un joben musculos
cotropit de o dragoste pe care nimeni nu știe de unde ființa noastră o cheamă
pe care ființa o cheamă din transparentul ochiului, sporindu-i astfel realitatea
tulburătoare, lucidă, din ființa tare a văzduhului
adăpostind imaginea tatălui său în vasele umede ale ochiului
sorbind-o, fiind el însuși absorbit în acest extaz
puritatea ascensiunii lui, frumusețea ei firească
ție, care te grăbești să judeci, poemele mele nu sunt pentru cei care-și pun mânecuțe la suflet
cei care se tem, micșorându-i pe ceilalți, vâzându-i doar în unghi, în reflexie
poemele mele nu sunt pentru cei care-și înșeală sufletul, mințindu-l
pentru închipuiți, pentru cei care se tem că puținul pe care îl au se va lua
cei care vor să învingă cu orice preț, pentru prețioși, pentru adepții habotnici ai teoriilor
pentru fricoși
cânt pentru toți cei care s-au gândit măcar o dată la moarte și cum o să arate lumea după ce vor dispărea
și s-au simțit insignifianți și salvați
pentru toți cei care au descoperit că nu există sens, apoi s-au apucat să-l construiască
pentru încăpățânații timizi, pentru ciufuți cu simțul umorului, pentru arici
care și-au luat heartbroken și a fost oribil și aproape că au murit, și acum au rămas doar lucrurile frumoase, blândețe și curaj
cei care zâmbesc cu ochii și vorbesc cu mâinile
pentru parșivii constanți și pentru cei care-și mai suportă senin propriile mărunțenii
cei care nu cred în perfecțiune, progres și parafe, dar știu cum să joace
pentru cei care nu se tem să se frângă încă o dată
cei care nu smintesc și au grijă la cuvintele lor
pentru răbdatori și pentru cei care simt în sfârșit furia ca ghearele și se bucură de răsărit și râd singuri când e
cei care trăiesc fără rest și cei care fac hărți
cei care își duc rănile ca pe grădini și împart din bogăția lor
pentru cei care nu cresc din puținul altora și cei care cresc pe dinăuntru nobili eșuați, cu tandrețe nesfârșită
pentru cei întregi și munciți, toți cei care primesc cu delicatețe să fie furați de ceea ce știu cu adevărat
pentru cei care nu s-au acrit și cei care muncesc atât de precis încât se confundă cu mușchiul
pentru cei care se bucură din toată inima și nu se pierd și tristețea nu micșorează inima lor.
cru 