reality just went from overrated to obsolete.

ceea ce-ar trebui să fie bine – dacă ești poet – și rău – dacă ești jurnalist.
sau pur și simplu indiferent dacă n-ai vreo miză prea personală.

în general, când mă pasionează câte-un cuvânt, caut o istorie a lui, ca să mă pot situa – în cazul ăsta, particular, până și a treia pagină din google vrea să mă învețe despre istoria reality tv – ne-am făcut-o cu mâna noastră, ca să zic așa. inclusiv cu locul în care căutăm 🙂

acum vreo trei ani, am început să scriu o povestire care se baza pe ideea că, într-un viitor nu foarte îndepărtat, realitatea – ca un mediu general acceptat, va fi ceea ce cred peste 30% din oameni că este – real.

însă lumea se mișcă rapid, brusc și uimitor- ca un carnivor rapace. de fapt, mai degrabă ca un anofel metalic.

mă bate gândul unei lumi în care câțiva oameni au s-ajungă un fel de truth-bearers. și printre toți vărsătorii de cuvinte de toate felurile, ăștia au să fie un soi de ciudați repetând niște anacronisme – până când adevărul se va reduce din nou la mici unicități universale. apă, aer, foc, praștie. singura realitate credibilă, la răstimpuri istorice, e aia care te izbește în bot, realmente.

și abia după ce suferi și obosești și ți-e dor de culori și de muzică, înveți să te speli și după aia, la câteva sute de ani, poate descoperi vaccinul împotriva rujeolei. citeam undeva, zilele trecute, că la începutul secolului XX, speranța de viață a unui român era de 37 de ani. 1900 – abia acum 120 de ani. ca idee, ultimele epidemii de ciumă (despre care vorbim așa, ca la ceai, că nu ne putem imagina groaza) abia se terminaseră cu 50-60 de ani în urmă.

revenind. în 2012, speranța de viață era 74,5 ani. s-a dublat, în o sută de ani și ceva- e, cred, un fenomen unic în istorie. oricum, e ca și cum te-ai trezi cu încă o viață adăugată la viață. și ce să faci cu o viață în plus în aceeași viață? (plus ideea că jumătate din viață ești bătrân).

ce vreau să spun e că nu cred că ne putem imagina cât de bine ne e. epidemiile alea cumplite care rădeau câte jumate din țară au dispărut, tehnologia ne ajută să comandăm un taxi dimineață la 6 (cum i-ai explica asta unui om de 37 de ani de acu 120 de ani?), să zburăm peste Ocean și să fim vegani. să nu ne căsătorim cu ăia cu care ne-o tragem, să citim cele mai bune romane scrise vreodată, să creștem un singur copil, primul născut, care nu moare în primele 2-3 luni și, în general, să ne îmbăiem în plăcerea propriei singurătăți.

în termenii de-acu 100-200 de ani, suntem niște pufoși răsfățați. și ce facem cu asta?

de vreo doi sau trei ani aud în jur, repetitiv și psalmodic, profeții care mă enervează – o să vină un război să le „reașeze” pe toate – de parcă moartea hâdă e soluția cea mai bună. dacă nu vine ea de la sine cu ciumă și altele, îi găsim noi un vad. we’ll make it happen!

mai nou, nu te mai poți mișca pe net de oameni care-ți spun că pământul e plat și totuși, în mijlocul lui trăiește o rasă superioară care ne conduce. dacii vorbeau limba romană și vaccinul e o conspirație a marilor concerne farmaceutice. oameni foarte serioși altfel te invită să respecți drepturile salatei și a vinetelor. pentru că ce să faci cu o viață în plus la viață? 🙂

e greu să ai dintr-o dată mult mai mult timp – te poate scrinti de cap. poate că putem suporta numai o doză anume de timp, poate că în continuare nu avem idee la ce sunt bune mîinile de fapt sau de ce dormim noaptea sau de ce avem unele emoții în pântece și altele în cap. adevărul e că știm atât de multe despre exteriorul nostru și-așa de puține despre interior și man, suntem atât de răsfățați, istoric, încât, într-un fel, era inevitabil.

 

într-un fel nou, la fel.

a zis asta cristian tudor popescu cândva, și mi s-a părut atunci genial. mi s-a părut o observație de romancier excepțional, genul de idee care ți se întâmplă într-o străfulgerare, când fumezi obosit după o beție cumplită: man is the jew of the world.

cel mai probabil exagerez. exces de timp și realitate obsolet-ă.

 

uneori îmi cuprind sânul strâns și
mă întreb dacă așa s-ar simți în mâna ta
apoi pulpa piciorului.
poate că-s puțin grăsuță
și poate că nimic din toate astea nu contează

de fiecare dată când cobor la metrou, mirosul de sub-pământ
mă face să simt, la fel ca-n copilărie,
un pansament peste ochiul stâng – poate-i la fel și cu iubirea:
amintirea unui organ pansat în copilărie
plus un miros anume,
dau un sentiment de bine și o plăcere
– dacă Spinoza ar fi mers cu metroul…

nu fac mai nimic, îmi cuprind genunchii cu palmele
apoi sânii
și stau așa.
mă sprijin în mine cu orele
până tremur
uneori pierd și lacrimi.

am și riduri mici la colțul ochilor, pe sub brațe, prin perne
parchet și ușurel în jos pe treptele blocului,
iu-huuu!
străzile pe care mă plimb
toate drumurile îmi ajung înapoi în ochi.

– dacă știam cum se face, aș fi făcut!
cu mâna, trag rochița de noapte
ca o cortină
peste pulpe și-apoi brusc, peste cerul gurii
aș fi făcut!

și sânii au os, rotunzi și bufanți
și ochii întăriți,
pe toate le-aș fi făcut…

„The man who could reduce to a single proposition all the propositions disseminated in Euclid’s principles would be the most consummate and perfect geometrician; likewise, the most perfect logician would be he who reduced all propositions in logic to one”
G. Bruno – Cause, Principle and Unity

de fiecare dată când citesc partea asta din Bruno, îmi întind mâna dreaptă să se poată așeza, în caz că e obosit, omul care ar putea reduce toate propozițiile la principiu.

apoi, să doarmă, că toți oamenii au nevoie să doarmă și să se odihnească:)

happy 2017, everybody, and let’s have some more of that rice wine!

 

* de-o vreme încoace mă sperie sunetele din casă. când centrala termică se cuplează la semnalul termostatului sau frigiderul dă semne că se îneacă. și nu știi ce să faci. nu știi nici dacă sună bine sau rău sau așa obișnuiau să sune înainte? ideea că nu te pricepi la ce se petrece în interiorul carcaselor, că o biluță de aer poate strica și centrala termică și inima. suntem foarte vulnerabili în fața biluțelor de aer.

** în bradul de anul ăsta Mara a pus beteala de când eram eu de vârsta ei – e printre puținele podoabe de pom salvate de-a lungul timpului. e argintie și are clopoței mici de plastic – se sprijină pe lângă globuri albe și aurii și e ciudată 🙂 pot să-mi amintesc gesturile tatei când o învârtea în jurul brăduților din copilărie, și niciunul nu i se părea suficient de bogat. am rămas cu piticul ăsta, să aibă crengi bradul, să fie păros 🙂 – acum e. tata nu mai e. beteala a rezistat, cu tot cu clopoțeii ei de plastic, gri și roz-oranj. viața e ciudată – chiar și aia a obiectelor.

*** amintiri de care nu mai ești foarte sigur. straturi de viață care se înghesuie unul peste altul și se tasează. nu-mi amintesc primul sărut – sau e ca și cum mi-aș aminti amintirile altcuiva. trupul e o limbă străină.
unele cuvinte pot fi repetate până când nu mai înseamnă nimic. sentimentul straniu al propriei mâini care aprinde o brichetă care aprinde o țigară. mâna răsucită la spate care pipăie pe piele un punct în relief.

**** obstinația cu care credem în cuvinte. dacă există vreo credință universală, out there, e în aceste instalații cu o mare suportabilitate combinatorică. cuvintele ca molecule. ca numere. ca biți. mașinării de codificare și decodificare. nimeni nu „spune ce vrea să spună”. și din când în când se deschid ocheane mici între oameni și își suportă unii altora realitatea și limba e tot amintirea unei amintiri.
în capul poetului, o maimuță bate la mașină litere din ce în ce mai rapid.

***** înțelegerea ca o funcție a contrastului. susjos, albnegru, zerounu. apă vie și apă moartă – și numai împreună readuc viața. și numai moartea e un fel de certitudine. în tot restul timpului te joci. eroismul e o construcție geometrică. o secantă care lipsește din figură, și de care ai nevoie ca să poți calcula unghiul. de ce-ai vrea să calculezi unghiul?

****** sentimentul pregnant că privirea îți alunecă pe fereastră și afară trec mașini pe stradă și poți mărturisi că totul, tot ceea ce e în spatele ferestrei, e absurd.
dacă lumea ar fi cât de cât firească, ar sta în spatele geamurilor și s-ar mângâia cu blândețe nesfârșită. trup cu trup, mână peste mână. blândețe nesfârșită.

trec păsări mari pe cer, trec fulgerător
trec oameni fără gură pe stradă
toate trec

și-asta e-o idee filozofică mai nou.
solidă, ca un obiect,

trece și-o sirenă de poliție, isterică
acum totu-i din diamant moale
numai tu, micuț, înăuntrul meu sfredelești
până când ajungi la cerul gurii, la cerul de iarnă
și începi să plângi încetișor

și dacă-ți vine să urli, e-ok
e normal și natural
ne apucă în cele mai senine zile:

să le ia dracu’ de zile,
de ani,
de epoci
cel mai singur și cel mai târziu
și să nu pari ciudat.
să fii natural cumva, să fii înțeles
să spui asta într-un cântec

cel mai scurt drum între fizica optică și Marvel Comics
totul e o singură zi
o singură zi
sper să nu te fi trezit din somn pentru că
nu există istorie

și dacă aș putea salva timpul

și cerul din piept îmi curge pe spinare
și e foarte greu să ai un cer de iarnă în piept
nu știi niciodată când îi vine să ningă
dintr-o dată, toate geamurile cântă
-let the sunshine! why don’t you let
the sunshine in

și toate acoperișurile roșcate dansează
sunt milioane de ani, păduri, solzi din căldură
mașina ta
și tu, micuț
pe dinăuntru, ronțăind,
între mine și tine.

oare cum arată mașina ta dinăuntru

tu micuț pe dinăuntru tușind,
înecat în cerul din piept
tușind fulgi, plângând,
și eu, superlucidă.

te mângâi pe frunte
– e frig și cuvintele ies prost și
nu mai plânge, nu mai plânge
nimeni nu iubește pe nimeni
doar eu
și tot universul e-așa de mare
încât
„mulțumim pentru timp!
nu contează”

let the sunshine,
let the sunshine in!

Mara are 8 ani și e un copil cumințel și care n-a stricat niciodată o jucărie. le-o fi murdărit sau aruncat de pereți, dar de stricat, niciodată. m-am chinuit destul de mult cu ea să priceapă că plușurile, oricât de cuteness overload ar fi, n-au suflet. sunt niște obiecte și când se desfac, you move along.

azi a făcut prăjiturele și ne-am umplut de făină și zahăr, am ascultat muzici și am cântat și mai aveam puțin până să crestez ziua perfectă. și-apoi a venit faza cu jucăria.

acum vreo trei săptămâni, i-am luat o bilă antistress – adică un fel de căciuliță de cauciuc moale, umplută, ca un pântecel – pe care o poți frământa la nesfârșit și nu se sparge. și nu obosește. cum o strivești, așa se lasă.

a fost foarte curioasă, tot timpul ăsta, ce-o fi având înăuntru.

azi, după prăjituri și o baie cu spumă, while being the happiest kid alive, mi-a zis curajoasă: mami, o tai cu foarfecele și aflu ce are înăuntru! – eu știu, mamă, las-o așa, că ți-e dragă…

a tăiat-o ca un chirurg, că am urmărit-o. i-a extras de sub pielița fuchsia de cauciuc un fel de nisip kinetic. s-a mai jucat cu el cam un minut, și atât că era lipicios și eeeaky!

acum abia am culcat-o, după o oră și ceva de plâns: pe lângă că a fost dezamăgită că pe dinăuntru chiar avea nisip kinetic (avea ea o bănuială), mai grav e că i s-a făcut dor de jucăria ei dinainte s-o strice. era unică, așa mi-a zis, printre râulețe de lacrimi. și mi-a enumerat toate motivele pentru care era unică: i-am cumpărat-o eu nu-știu-când, și-n ziua aia era îmbrăcată cu o fustă roșie și acum patru zile am râs amândouă cu ea, jucăria 🙂

și n-am știut ce să-i spun sau cum s-o liniștesc. am tot dezmierdat-o și i-am cântat și-a adormit în cele din urmă.

doarme suspinând din când în când, că am verificat-o pe vârfurile picioarelor.

mă uit la nisipul ăla învelit de ea în folie de plastic – e ca o mămăliguță albă fără contur. mă uit și la cojița roză de cauciuc. înainte obișnuiau să fie o jucărie – și era unică 🙂

și puica mea care doarme și you know, sufletul ei și oare ce pricepe el acuma, și de câte ori o să mai descoperă că în spatele jucăriei e o mămăliguță albă. și cum să-i explici că noi și numai noi și piticii noștri, sau memoria, fac lucrurile și oamenii să fie unici și foarte frumoși și odată ce-i despici cu foarfecele, s-a dus.

și-n același timp, s-o educi cu adevărul , whatever that is, și s-o crești bine și s-o ajuți.

și cum îi spui unui copil că de fapt, de cele mai multe ori, you screw things up și you fail, da-i normal și-i bine să vrei să mai faci asta și mai departe, ca să nu mori, ca să nu îmbătrânești prea repede și să-ți refuzi șansa nesperată de a  despica altă jucărie cu foarfecele și să fuck things up și să fail. pentru că majoritatea timpului cu asta ne petrecem.

și-ar fi trebuit sau nu să fii părinte și ce poți să-i dai copilului? nu e și el, la fel ca tine, un alergător desculț pe lama întinsă?

ce-i poți oferi, altceva decât niște mecanisme de „coping up” cu ideea că înăuntrul jucăriilor sunt niște mecanisme de care e mai bine să nu afli? îi poți oferi ceva?

și după aia să speri ca tâmpitul că are să găsească el something, orice, real, și-n ciuda faptului că într-o zi te va despica și pe tine cu foarfecele și va afla că ești din plain carne și oase, mămăliguță albă, și chiar și așa, tot o să te iubească. și-o să te creadă unic.

adevărul e bine ascuns în genericele serialelor proaste, în jucării care costă puțin și se despică ușor, aproape fără niciun preț. durerea e să descoperi că lumea e așa cum credeai că e, și nu are nimic magic, și-acum ce faci?!

și cum îi spui ei că e și așa și deopotrivă minunat?

toate poveștile bune pe care le știu se împart în două : deșert sau labirint.

despre deșert afli din Dune: că poate fi planetar și îmblânzit. că într-o zi, și acolo are să plouă – și-ar putea să-ți pară rău că e așa.

din Citadela afli că e foarte important să păstrezi un echilibru între formă și ființă, și oricând decizi între ele două, se numește etică.

din Micul Prinț, afli apropierea.

micul

cărțile cu deșerturi se ramifică – în Old Surehand e Llano Estacado. în Femeia de nisip, e răbdare și așa vine un fel de iubire – îmblânzirea nisipului.

cărțile cu deșert sunt mai dese decât alea cu labirint.

cea mai tare poveste despre labirint e a lui borges, în care abenjacan el bojari moare în labirintul său.

cărțile cu labirinturi au nevoie de oameni care suportă și mai ales găsesc. Guillermo del Toro a semnat labirintul.

labirintul

majoritatea cărților bune nu spun nimic oficial despre una sau alta, da-s fie despre deșert, fie despre labirint.

de pildă, foamea lui Hamsun e despre un labirint, la fel și Pendulul lui Foucault sau Un veac de singurătate (asta, contrar aparențelor, e despre labirint, nu despre deșert) sau Solenoid. sau Hunger Games, Discurs asupra metodei sau Versetele Satanice.

dincolo, Mătasea lui Baricco, Cel mai iubit dintre pământeni, Detectivii Sălbatici (asta, contrar aparențelor e despre deșert, nu labirint), Jude Neștiutul (ce carte frumoasă și uitată) sau Zorba Grecul. Patericul și Robinson Crusoe.

e-o regulă așa de bună, că-ți poți întreba prietenii, atunci când îți spun că le-a plăcut o carte: a fost despre un deșert sau despre un labirint?

 

„Annushka has already bought the sunflower oil, and has not only bought it, but has already spilled it”

undeva prin 2014, din lipsă de ocupație, am început să documentez un pitic personal – destinele miraculoase ale unor texte scrise.

mi-a ieșit că, în sine și în interiorul unor condiționări, cuvintele înlănțuite supraviețuiesc autorului lor. ba chiar îl devorează. ba chiar ajung să facă, istoric vorbind, carieră. și autorul nu are nicio putere, e orb și olog în fața unei mașinării de sens mai grozavă decât natura lui profund umană.

Mihail Bulgakov rescrie din memorie, timp de 10-12 ani, romanul vieții sale. îl mai scrisese și înainte, dar Stalin l-a ars. e drăguț cum autorul strecoară în text formula: Manuscrisele nu ard!

dar Maestrul și Margareta (sau Margarita, contează prea puțin) e mai mult decât romanul vieții lui Bulgakov – sau romanul vieții cuiva. pierdut, căutat și repetat la nesfârșit, el devine – precum rugăciunile – atât de vag încât înseamnă la nesfârșit ceva pentru oricine-l citește.

Anușca deja a cumpărat uleiul, și nu numai că l-a cumpărat, dar l-a și vărsat deja.

vezi alegerile din Moldova sau din SUA. sau felul în care am ajuns să ne raportăm la istorie. același lucru.

e și ăsta un caz ciudat în care forma triumfă asupra conțintului – textul asupra omului, istoric vorbind. și te fac să te întrebi dacă nu cumva există forme predestinate – și dacă da, ce le face să fie așa, care e dimensiunea fundamentală a predestinării? și cum găsești forma ei care te cheamă? te cheamă vreodată forma?

în ultimii doi ani de viață, bietul Bulgakov ajunsese orb și lipit de pat. but never surrendered. murind (literally) de foame, s-a încăpățânat să repete din memorie ceva ce știa deja că fusese genial.

asta mi se pare excepțional.

să-ți reziști atât de mult încât să te repeți.

să accepți că ai dat deja varianta de geniu, dar să te repeți ca o muncă. să umpli timpul, să-l accepți și să te accepți – să te repeți cu blândețe. poate chiar să te iubești, replicându-te. ne-mai-fiind unic. să-ți iubești ultima variantă, cu toate memoriile ei. mereu ultima. nu cea mai bună. mereu, Anușca a cumpărat deja, dar nu numai că a cumpărat, a și vărsat uleiul 🙂

printre textele documentate acum doi ani se numără și un poem care nu există 🙂

fix așa. Ultimul poem, atribuit lui Robert Desnos, n-a fost niciodată scris de Robert Desnos – as a matter of fact, n-a fost scris de către cineva. e pur și simplu un caz de eroare istorică.

mitologia spune că în buzunarul hăinuței de deportat a lui Desnos, după moartea lui, s-ar fi  găsit hârtia cu Ultimul poem. câteva studii științifice ulterioare demonstrează că după ce Desnos a murit, un jurnalist i-a publicat un ferpar în Svobodné noviny (Free Newspaper) și a tradus prost din franceză ultima strofă din J’ai tant rêvé de toi, un poem publicat deja de Desnos prin anii ’30. Mai târziu, un francez a retradus strofa în limba lui, ca și cum ar fi fost un poem nou sau final. Desnos fusese prizonier de lagăr nazist. s-ar putea spune aproape că minunatul său conținut tânjea după formă. așa a apărut Ultimul poem.

nowadays, se cam știe că Ultimul poem n-a existat – cu toate astea, e în continuare inclus în antologii. n-o să lăsăm realitatea să strice un poem 🙂

bottom line, suntem, la scară istorică, acts of memory. ne lipsesc multe, și mai ales proprietatea memoriei ulterioare propriei existențe. avea dreptate Bulgakov, în fiecare secundă.

Anușca a cumpărat deja, și nu numai că a cumpărat, dar a și vărsat uleiul.

din când în când, rar, da totuși realistic vorbind, nu-i musai să fii foarte isteț să pricepi că ți se întâmplă istoria. poate că-i-atunci, când omul a scris deja, și nu numai că a scris, dar   s-a și lăsat înghițit de sensul cuvintelor.

și-s numa niște cuvinte.

și cât timp o să-ți ia să zici
exact ce vrei să zici?
cât timp și până unde s-o ții așa,
de parcă toate ploile toamna sunt făcute pentru culori
și oamenii pentru gestul deosebit de tandru cu care deblochează telefonul

let’s make slide great again!
și mișcarea rectilinie uniformă
iluminismul și legea a doua a termodinamicii

sunt două adevăruri – unul cusut dinlăuntrul hăinuței lui Newton.

și încă
adevărul e că animalele domestice au învățat repede
să se îngrijească de noi.
totuși, la ritmul în care creăm resturi
nici civilizația lor nu va dura prea mult.
azi-mâine se vor naște în sfârșit bacteriile grase
virușii cu cancer.

devine irelevant de ce femeile au sâni
de ce, omul, în general. – ne-am răspuns definitiv prea des
și Dumnezeu numără doar întrebările
și din cauza rușinii, uite, nu ne mai punem întrebări
așa am devenit perfecți.

cojițe de carne plângând prăbușite
în goluri,
din întrebările cu numere vor rămâne mereu
cele frumoase
din marile descoperiri
nimic nu rămâne dacă n-a mișcat aerul și sângele
inima cuiva
și
poate, puțin, a îndoit lumina peste marginea greoaie a lucrurilor.

Follow cru on WordPress.com