patria mea, nu mai știu unde să-mi ascund copiii de tine
atât ești de blândă.

Reclame

* mă străduiesc în continuare să fac față insomniilor. that monkey brain. e ca și cum ai avea în cap un sportiv chinez cu o paletă de tenis de masă și fiecare idee sau gând sunt mingiuțe pe care ăsta le transformă în puncte, dansând singur de la un capăt la celălalt al mesei de tenis. face performanță cu asta.

nu poți să dormi, ai un viespărai în cap. un cuvânt devine o alăturare. o idee, un vers. o știre, nevoia unei piese. în oraș, luminile se sting și se aprind fără sens. viespi în jurul cuibului.

** noi, oamenii, avem prea puțini oameni cu care să exagerăm. și avem obsesii mici și solide. una din obsesiile mele viguroase e o revelație.

la distanță de vreo câteva zeci de ani, Borges și Rushdie scriu despre același personaj. lumea latină îl numea Averroes, dar arabul din el suna mai frumos: Ibn Rushd. e, istoric vorbind, omul care ni l-a dat înapoi pe Aristotel. ca și cum ne-ar fi înapoiat o civilizație care-i rămăsese pe fundul buzunarului.

istoria lui trebuie spusă de la coadă la cap. Rushdie îl pomenește în Duniazat. merită reținut pentru că înainte de Rushdie, mai scrisese despre Ibn Rushd și Borges. într-o mică poveste, Căutările lui Averroes.

Averroes/Ibn Rushd, traducându-l pe Aristotel, și anume Poetica, nu-și poate închipui ce înseamnă „tragedie” și „comedie”. era sălbatic și arab, nu văzuse teatru în viața lui. nu avea ideea de teatru și avea dileme 🙂

la distanță de zeci de ani, Rushdie, la fel ca Borges, îl descrie pe Rushd ca fiind într-o mare confuzie 🙂 alungat de la curtea unui mare împărat și stăpân nesigur fiind pe o știință contestată, Rushd primește iubirea unei femei excepționale.

la finalul poveștii lui Borges, dacă nu mă înșel, Ibn Rushd se căznește atât de mult încât își imaginează sensul celor două cuvinte pe care nu le știa, tragedia și comedia. și sunt exact sensurile pe care le definise grecul. și-i vin printr-o revelație. (aici e și ironia personală a lui Borges, cred – că omul care-l redă pe Aristotel europenilor e un platonician, de fapt)

la finalul poveștii lui Rushdie, Ibn Rushd nu întrevede adevărata natură (magică) a femeii pe care o iubise și căreia-i făcuse copii. dar revine ca filosof la curtea unui alt mare împărat, ca-ntr-o spirală. moare nedumerit, și tot nu află dacă e sau nu mai bun decât Al Ghazali, nemesis-ul său, în fața căruia îl apărase pe Aristotel. după ce moare, din el țâșnește o întreagă seminție. la finalul poveștii lui Rushdie.

mi-e drag Ibn Rushd. și cred că amândoi, Borges și Rushdie, scriu despre el intuind că omul fusese filosof cu adevărat, și, mai ales, că natura revelației și lipsei sale de revelație izvorâseră deopotrivă dintr-o mare durere a confuziei.

desigur, acestea sunt interpretări culturale ulterioare. și Borges și Rushdie scriu despre bietul Ibn Rushd ca ca despre inteligentul care, fiind pus într-o mare dilemă, nu reușește să vadă decât un capăt al ideii ei.

fiind un înțelept celebru și căutând rațional sensul unor cuvinte, ele vin, i se dau prin revelație. printr-o minune.

apoi, fiind pus să iubească și dându-i-se o femeie magică, el nu reușește să înțeleagă natura celei cu care trăiește, doar raționalizarea ei.

confuzie totală.

*** contează încăpățânările și materia cu care le alimentezi. și există cel puțin un moment în care te simți străin de toată lumea, de copii, de iubiți, de toți scriitorii care ți-au plăcut, de felul în care casele arată absurd cu acoperiș sau când plouă, străin de anotimpul preferat și de propriul trup. toate astea sunt construcții culturale și istorice care vin din spate și nu ai cum să le scapi. nici nu ai norocul să înțelegi că asta sunt, niște efecte, de cele mai multe ori.

**** dar poți să ai trezia să treci peste ele cu nesfârșită blândețe și să te încăpățânezi. să iubești, să scrii, să uzi niște flori, să trăiești cu aceiași oameni zeci de ani, să hrănești pisici, să suferi când pleacă. să te supui lumii. dacă e neplăcut, poți să folosești artificiul Regelui de pe una din planetele prin care călătorește Micul Prinț – e cel care se crede atotputernic, dar nu poate comanda soarelui să răsară când vrea el. așa că-i ordonă să răsară dimineața 🙂

**** și, cel mai important, să te revolți autentic la fiecare nedreptate cosmică ce ți se face astfel. Dumnezeu îți dă voie. dacă-ți dă voie să ai revelații, nu poate fi atât de bătut în cap încât să nu suporte și revoltele. în același timp, să te acomodezi senin cu ideea că ești deopotrivă cel revoltat și cel supus. nu prea are sens decât dacă ai un bun simț al umorului.

e simpatic, oamenii și-au zis concluzia asta: what does not kill you, makes you stronger. îmi vine să râd de fiecare dată când o aud. pentru că e deopotrivă o binecuvântare și-un blestem. și-o stupiditate. what does not kill you, makes you stubborn.

revelație sau confuzie, tot din materia străvezie a poveștii se trag.

să fii deopotrivă la un capăt al ideii și la celălalt. ca un sportiv chinez cu o paletă de tenis, alergând de la un capăt la altul al mesei și, în final, câștigând.

pe marginea umedă a întunericului e
tot o lumină stinsă.
asta au să-și amintească, ani mai târziu, degetele:
desene animate și multă speranță
roz, gumă de mestecat.

pe scăunelul lui din cârciumă
un om foarte obosit
a explicat gluma
și ne-a pierit râsul.

a venit un filosof și a explicat:
copii, cuvintele prin care comunicăm sunt un ulei
ne ungem cu el puterile.
l-am mâncat
pentru că nu ne mai venea să râdem.

sfârșitul vine mereu pe marginea umedă a întunericului-

să nu crezi că nu simt.
eu sunt și degetele și marginea întunericului
un om foarte obosit, în cârciumă
explicând gluma
foarte des, sunt guma de mestecat.

săream rar de pe marginile lucrurilor
acolo, se spune, lumina se îndoaie neputincioasă
eu cu spinarea desfăcută
îmbrățisez tot ce prind
zbor cu o materie care nu se poate mânca
nici râde.

cobor străzile și ninge cu găini micșorate și dalbe
blânde, și cel mai așezat e că auzi
sunetul cu care cad, una peste alta
bune și somnoroase
calde ca sânii

pentru că zbor, deodată îmi cresc și aripile
în sfârșit cineva a râs.

dăm ture pe deasupra orașului
planăm și din întuneric
se desprind oameni, și râd
puicuțe aurii se trezesc pe marginea întunericului
și fiecare om e un fulg e un râs e un zbor e un mort.

să nu crezi că nu simte.

din cap îi țâșnesc degete aurii
amintiri
lumina îndoindu-se pe marginea gumei de mestecat
un om care fusese foarte obosit
într-o cârciumă
și alte detalii
s-a trezit sărind de pe marginea zăpezii

în picaj,
fiecare om era o lumină
când strângea pumnii
în ei săltau veseli
alți oameni
de pe marginea altor zăpezi
în gol

și lumina își îndoia neputincioasă brațul ca un crin alb
să-i aducă acasă.

toată viața m-am străduit să fac sau să spun
ceva autentic
și nu mi-a ieșit.
am încercat cu iubirea
și-n general, despre viață.

ieri a plâns copilul în baie de dor pentru taică-său și iubita lui.
cealaltă familie,
și mi-a rupt inima.

de pe marginea băiței,
o îmbrățișam.
i-am spus că și pe mine mă doare când plânge ea
și-și înghițea lacrimile.
toarta cerului de autenticitate care frânge inimi
și toată drama.

mai bine îmi mănânc mâna cu care o mângâi
decât să plângă
dar ea e om.

singura soluție cu copiii e să te pui pe tavă
până înțeleg că ești om și tu

și le-ai frânt inima și deodată totul e autentic
foarte frumos și
asta așteptaseși, haha!

în timp ce plângi pe marginea băiței
copilul spune:
nu mai plânge, te rog,
o să-ți curgă rimelul
o să fii urâtă.
și-ți vine să trimiți un singur proiectil
ca-n filmele cu supereroi,
fix în fruntea Zânei Măseluță
și să râzi autentic
și frumos

și copilul suspină:
tu ești frumoasă
mima, cea mai frumoasă, te rog
să fii prietenă cu un băiat
și să jucăm toți trei
-nu te supăra, frate!

te-ai da cu capul de cadă
autentic
cu sânge
dar nu vrei să-i strici cealaltă familie,
substanțele
și râsul cu care te face mică
mică de tot
și așa de autentică
încât îți vine să vomiți.

zilele vor trece la fel ca până acum
luna va crește și va descrește
în fața blocului, iarba va înverzi
se va usca
apoi va înverzi din nou.
eu mă voi îmbăta
mă voi trezi
apoi mă voi îmbăta din nou.

din când în când, poate chiar într-o cârciumă
câte un om va rosti în treacăt numele tău
îmi voi apleca încetișor capul spre umăr
îmi voi șterge colțul gurii cu un gest foarte mărunt
și voi potoli fiara
cu blândețe nesfârșită.

au să treacă anotimpurile
o să fie bine, o să fie ca un somn.
totul va deveni suportabil, ceața, zidurile umede, insomniile
cuvintele tale în gura altora.

totul va deveni suportabil, gol
și minunat.

în teoria haosului, efectul fluturelui numește o consistență științifică a sensibilității față de condițiile inițiale. exemplul teoretic cel mai banal e mișcarea unei aripi de fluture care determină o reacție în lanț și sfârșește, după o vreme, într-un uragan. sau, dimpotrivă, îl anulează. cea mai mică schimbare a condițiilor inițiale duce la rezultate complet diferite.

teza științifică e cu atât mai îngrijorătoare  (sau dimpotrivă) cu cât în ordinul Lepidopterelor există trei superfamilii de fluturi, dintre care cea a fluturilor propriu-ziși, Papilionoidea, mai numără și ea alte cinci familii, și numeroase subfamilii.

ai putea să îți închipui zâmbind că o armată de ființe cu nervuri fragile învelite în spumă aerată fac și desfac realitatea, într-o zonă incontrolabilă de eter. dar un gând ca ăsta poate fi cel mult o reflecție poetică asupra unui fenomen fizic, dacă ești om serios. și noi suntem covârșitor de serioși.

undeva în marea superfamilie a fluturilor adevărați se numără și marele alb, printre alte 1100 de specii din familia lui, Pieridae. îi unesc culorile, nuanțe de gălbui și portocaliu, dar și o anume consistență cremoasă a prafurilor delicate care li se aglomerează pe aripi.

i-am spus marele alb, dar comun e cunoscut ca fluturele alb al verzei din cauză că larvele lui, până să ajungă pupe și apoi să-și desfacă largi aripile, ronțăie frunze de varză sau alte plante din familia verzei. apoi se odihnesc puțin într-o gogoșică stropită cu punctișoare întunecate pe gri. apoi ta-daaam! tot procesul ăsta durează undeva între 20 și 50 de zile și se petrece la finalul primăverii, în mai, și uneori încă o dată la sfârșitul verii.

e cu atât mai imposibil să te trezești într-o bună dimineață de 7 ianuarie, să tot fie 2018, și să descoperi, frecându-te la ochi, că-n jurul bradului de Crăciun, încă împodobit, doi albi mari dansează cu bătăi ample de aripi. să-ți întinzi mâna după zborul lor. să nu respiri. să te pipăi, din când în când, ca să verifici realitatea.

în ultimele trei zile, din cauza unui virus nobil de Colentina adus de o prietenă din București, am mâncat medicamente și am dormit fără control. s-ar putea spune că am fost cam varză.

atât de varză încât abia după ce m-am dezmeticit bine mi-am amintit: pic or it didn’t happened! bty

it actually did.

bty

mi-am petrecut restul zilei încercând la modul serios să descopăr de unde am luat fluturi. practic, în câteva ore, am mutat și reașezat la loc tot living-ul. se poate spune că i got a little carried away, mai ales cam pe când ajunsesem la căutat cu lanterna de-a lungul pereților și studiat cu lupa toate plantele din casă – toate-s neatinse.

mi-am amintit că într-o tinerețe nedefinită obișnuiam să răspund la acest nume: fata fluturi. mi-am amintit că în copilărie suntem capabili de mari grozăvii: de pildă, să sufli cu insistență pe aripile unui fluture până când toți solzișorii aceia colorați și umpluți cu aer se îndepărtează ca un fard fin și rămâne o peliculă transparentă prinsă în nervuri. dacă i-ai luat fluturelui culorile, el nu mai poate să zboare. când sunt nevoiți să zboare în spații închise, fluturii au tendința să găsească ferestrele și să se izbească de ele până când își zdrențuiesc aripile și, din nou, nu mai pot să zboare.

n-am nicio explicație rațională (deși înclin să cred că exista una și e simplă de tot). iar în celelalte explicații nu-mi vine să intru. se poate spune, totuși, că poți să dormi zile în șir și să visezi aproape în delir oameni și locuri, cuvinte nespuse și să hotărăști, între somn și trezire, că cel mai mult ți-ai dori să mai crezi. să-ți mai vină natural să crezi. în orice. chiar și-n posibilitatea științifică a sensibilității.

și atunci brusc cea mai mică schimbare a condițiilor inițiale să ducă la rezultate complet neașteptate.

undeva în toată nebunia asta, le-am deschis larg ușa de la balcon și-au zburat afară. azi a fost soare cu vreo 14 grade, așa că înclin să cred că au apucat să zboare măcar vreo două ore înainte să-i răpună libertatea.

în ultima oră am stat pur și simplu pe scăunelul meu din balcon fumând și evaluând dimensiunile dezastrului. sau dimpotrivă.

un cântec tribut secvenței minunate în care Dresda e bombardată de la sfârșit la început, și bombele se întorc cuminți în burțile avioanelor ca semințele. Abatorul 5, Vonnegut, acum și în rusă.

și stand-up-ul pe care am râs cel mai sănătos anul ăsta.

happy 2018, whenever you are!

 

34 de ani și ceva, plus o găină liberă
prin noroi și
ciuntită.
atât mi-a luat să găsesc echilibrul
din supa pe care bunica o face și azi
cu degajarea banală a unui fotbalist din Generația de aur
nimerind plictisit
un punct spectaculos din vinclu.

țin un răboj loial
performanțelor neînsemnate.
anul ăsta, fără să spun nimănui,
am atins perfectul bradului de Crăciun, exact așa cum văzusem în copilărie
pentru prima dată, într-un magazin cu suverniruri, în Franța
un pom împodobit
închis într-un glob de sticlă plin de lichid și fulgi albi care ningeau de jos în sus
dacă-l scuturai.

mai târziu am spart globul și am tocit între dinți toți fulgii.
s-a dovedit că nu așa are gust nuca de cocos măcinată.

câteva zeci de fluturi capturați cu o plasă montată pe sârmă de cupru
dar mai degrabă sunetul pe care îl scoate metalul
când îl îndoi
eu, cel puțin, îmi închipuiam că
strâng cu atâta putere încât
bule mici de aer ies și plesnesc la suprafața lui.
fluturii au creierul între picioare.

iarna în care m-am furișat
să desfac un cadou mare învelit în hârtie creponată și funde
sub bradul de Crăciun din parcul orașului.
avea înăuntru vată, cârpe și câteva pietre.

dimineața în care m-am trezit și toată noaptea dinainte
ninsoarea izbise în geam, fulg cu fulg.
copiii au urechile în pereții casei.
m-am frecat la ochi
mama și tata făceau piruete rapide în jurul bradului
strălucitori și periculoși

34 de ani și ceva să pricep.
cadourile din hârtie creponată și funde
globurile închise
și fulgii
nu se desfac
nu se mestecă
și nu se îndoaie.

nu m-am gândit niciodată că sângele e obsolete în poezie
e și ăsta un naționalism.

– și dacă-l folosești, a spus, trebuie să faci ceva nemaicitit cu el.

avea dreptate
după luați și beți, acesta este sângele meu
maxim ce-ai mai putea face?!

ușiorii ușii s-au uns
scrisori,
în filme, Tarantino!
pe piele,
tot ceea ce se putea face cu sângele s-a făcut

cu nisipul, cu buzele, cu pietrele prețioase
cu păsările, nevrozele, pântecele și luminile
Spinoza, genunchii și marea,

s-a făcut.

cu umerii, culoarea albă și
mierea, căutarea libertății, nuferi și respirare
mucegai și restul de flori
răsărituri, zăpezi, fragilitatea momentelor
uneori a oamenilor

din momentul în care m-am trezit
și până m-am culcat
aerul
s-a făcut.

sâni, cuvinte, camere goale și depresii
pietre, rochii,
refrene cu toate piesele celebre cândva
azi
traduse, calchiate
s-au făcut
reinterpretat
adaptat
am nevoie de tine.
s-a făcut

gloanțe, duminici, așa merg lucrurile,
altcineva, nebuni, paradis,
oameni frumoși, gândaci, mâini mici și săruturi
bunătate, majoritatea adverbelor
nimic
te iubesc

s-a făcut
s-a tocit.

cele mai bune gânduri
pe care ți-e rușine să le spui.

s-a făcut.

în UK, un chirurg a fost judecat pentru că și-a tatuat inițialele
pe ficatul cel nou al pacienților
în timpul transplantului.

și el lucra cu sânge.

uneori asta e vestea cea mai bună:
nici nedumerit nu mai ești.
nimic
doar viu
umbli așa prin lume, jupuit
din afară pari un fel de erou urât, fără piele
dar
dinlăuntru totul devine firesc
mai ales sentimentul de lacrimi în ochi de fiecare dată când ești atins
cu puterea a o mie de trenuri.

Follow cru on WordPress.com
Reclame