au trecut toate păsările şi toate anotimpurile care puteau să treacă,
au trecut.

apoi au ars şi s-au prefăcut în lumină
acum nu mai există nici păsări şi nici anotimpuri

au trecut toate vânturile şi bătăile de aripi ale tuturor fluturilor, au trecut
miriade de furnici şi profeţi, roiuri de lăcuste şi albine
apoi au ars şi ele
şi s-au prefăcut în lumină
acum nu mai există nici vânturi, nici profeţi
nici lăcuste

au trecut mulţi oameni, pare-mi-se şi tu erai printre ei, au trecut şi apoi au ars şi s-au prefăcut în lumină
şi-apoi mult timp a mai trecut, nu mai ştiu cât, şi timpul acela a ars
a trecut şi aşteptarea, a ars şi ea şi s-a prefăcut
în lumină.

numai eu n-am trecut.
doar am stat
doar am visat cum trec oamenii şi păsările şi timpul în lumină
a fost dureros o vreme, dar apoi şi durerea aceea
a ars şi s-a prefăcut în lumină
dulce.

Anunțuri

*insuportabila caldura a inserarii. peste tot, si-n oala, daca ridici capacul,evadeaza de acolo un soare mic. unsoare de soare. rotocolul de fum paraseste gura ca un obiect solid si imponderabil si-ti sta ca o aura sufocanta in jurul fruntii. vapaie din melasa. lumina gadila in gat, in locul geometric in care ar gadila o prajitura exasperant de dulce. lumina e o faina de lumina. un caine latra isteric prin lumina cu viteza vocii de caine, care saluta din mers constanta. 300.000 de km/s, tepupapa, ham. unt de lumina e aerul.

**incerci ca un om stupid cu gatul de pelican sa te privesti din afara si nu stii daca esti cu adevarat tu sau totul e o fotografie cu amplitudine. rochia e absurda, scaunul e absurd, podeaua te face sa razi. cand ajungi la umbrela, sughiti deja de ras. si tot asa. in general, lucrurile cele mai solide pe care te poti baza, la o adica, in viata, iti trag presul de sub picioare. de aia, cumparaturile de covoare si electrocasnice sunt gesturi gratuite. brusc podelele iti fug de sub picioare, asa ca, matematic vorbind, n-ai facut mare lucru. daca nu fuge una, fuge cealalta, mare si complexa, de dedesubt.

*** un obiect cufundat in absurd va fi impins de jos in sus cu o forta egala cu volumul podelei deslocuite. in tot acest timp, nimic nu se va pierde si nimic nu se va castiga. de-aia e bine sa lasi toat sperantele la intrare, iesirea se face prin coborare cu peronul pe partea latratului de caine. cainii sunt niste fiinte atat de reale incat ar trebui luate in serios. un caine nu-ti va fugi niciodata de sub picioare. nu poate. nici macar nu viseaza la asta. ar fi pierdere de timp – si, se stie, fiintele reale nu cred in pierderea timpului.

****pe cand era foarte mic, arhimede se juca cu apa din copaie. plic-ploc faceau manutele lui prin apa. dar apa, si mai pe urma copaia, i-au fugit de sub funduletul lui grasun de copil. implicit, si de sub picioruse. plic-ploc a clipit arhimede cel mic exact inainte sa planga. asta inseamna ca, deodata, absurdul crease pregnanta. apoi, la batranete, arhimede cel-intre-timp uscat a decretat formula plutirii corpurilor. nu-i niciodata prea tarziu. decat atunci cand e prea tarziu, dar asta e deja ceva foarte trist, asa ca mai bine sa vorbim mai putin. despre asta.

***** un om cufundat in caldura nemiscata descopera uimit rapiditatea cu care cresc unghiile. furia parului – un soi de unghie a capului. ideea ca la un moment dat, in burta mamei, scortisoara care invelea creierul e pielea de acum. pielea de acum e unghia creierului. si-n stomac ai un creier. si-n creier armate de neuroni care negociaza cum sa-ti fuga de sub picioare mai util. daca nu te-ai misca atata pe dinlauntru, ai avea timp sa stai. sa stai pur si simplu fara sa-ti fugi de sub picioare.

******oamenii care stiu cu adevarat sa creeze ceva ridica in aer momente favorabile, ca zmeiele. le dreg si le trimit in lume si le dau portanta si asa se face ca vazduhul e bine intocmit. aerul e real si serios ca un caine. intre timp, sub balcon, un vecin a inceput sa stropeasca pietrisul. apa tasneste din mana lui prelungita cu tub si danseaza si dispare. o materie extraordinara se trezeste brusc trecand prin podele si caini si zmeie si chiar si arhimede stia ceva din fiinta ei. plic-ploc facea materia delicata, galgaind pe marginea manutelor grase de copil. acum putem sa ne veselim si sa plangem. mai devreme sau mai tarziu cainele ne va latra de sub picioare.

*partea a saisperezecea, mereu

va greși cu jumătatea, va găsi pace în
dezmăț
și mereu opusul va servi drept cealaltă jumătate
a ideii
(și-acum sincer, „ț” e-o literă proastă pentru poezie)

dar, hei
ce este gramatica altceva decât melodie
și așteptarea – desăvârșirea amantei,
și toate mărunțișurile importante
doar amintiri

a venit un domn realizat, el era serios, avea mânecuțe, a tușit
și-a dres vocea și a încercat să cânte
un cântec de copii
melc, melc, codobelc
și n-a reușit

s-a făcut vinețiu
și-a vărsat:

acesta este sufletul vostru

sufletul este atunci cand intuiești ca știi

mintea este atunci cand intervine automatismul studiat (a=b b=c =>a=c, note to self: Spinoza?)

sufletul este atunci când intuiești ca orice ar fi, e cel mai probabil să fie egal cu ce simți (prost și extins)

sufletul este atunci când știi în afara a ceea ce ești (inexact)

sufletul este atunci când deții revelația (cu varianta „sufletul este atunci când nu intervine nicio constrângere în decizie”)

(salt: de fapt punctul final și dorit este libertatea)

libertatea este atunci când sufletul (nu avem definiție) se întâlnește solar cu mintea (note to self: psihologie și psihanaliza lacks the revelation)

sufletul este constatarea spontană ( +ceva. Spinoza?)

sufletul este: cantitatea de irațional necesară pentru a defini ceea ce e adevărat.

este marja de eroare de adăugat.
neconceputul care implineste adevarul.

sufletul este îmblânzirea iraționalului (fricii? cu posibilitate de  „recunoașterea inexactității minții”)

simțul inexplicabil al realității

acceptarea senină a erorii

s-a spălat pe mâini, și-a suflecat mânecuțele,
a așteptat votul popular, a răsuflat ușurat
și-n locul sufletului
a decretat senin
o opinie.

noaptea, dacă ai privi pe furiș cu un ochean suficient de sensibil
ai observa cum deasupra
Estului
plutesc agățați în fire de păr nesfârșite,
giganți în formă de zmeie
rotunji și emfatici
din materia străvezie a balonului de săpun.

înăuntrul lor
săpate în blocuri de lumină și celuloid
imitate sublim,
sclipesc străzile și casele și dinții perfecți

pe care merg și în care trăiesc și cu care râd
de-adevăratelea
oamenii din Vest
ei privesc uneori cerul
dar nu mai este nimic altceva deasupra lor
și atunci zâmbesc încurcați
ca pacienții unei mari uitări.

să fii aici, constant, în realitate
să-i fuți una peste cap realității
s-o obligi să se vadă, s-o abuzezi tandru până când o ia groaza să-i
vâri capul în găleata de apă cu gheață
răbdător, metodic, mângâietor:

– uite că n-am murit și-s aici și tu exiști și ești inutilă pentru că eu exist și eu sunt sensul

eu am făcut ceva foarte rău
am fost partea largă dintr-un nimic plutind fără sine în spațiu
și am fost condamnat la realitate
și singura soluție e s-o condamn și eu la ea însăși.

dar cărțile au apărut întâi printr-o dispariție
tot trecutul meu stă sub semnul unor cărți care amânau să mă întâlnească
când în sfârșit le-am citit, mi-au schimbat viața.
cărțile cunosc oamenii și se lasă scrise de ei
între cotoarele unei cărți stă o maimuță care bate la mașină un om
cărțile au mai fost aici, ele știu
exact când ai de intrat în scenă

trebuie să am încredere în cărți
de când tata a murit înainte să ajungă la concluzia că
înțelepciunea finală este cruzimea
și să o dea mai departe
– moștenire de familie.
acum trebuie să caut singură
să înregistrez eșec după eșec până când voi înțelege
ce este ceea ce știu.

du-te, evadează în poezie, fă poezia reală
sufocă realitatea în realitatea poeziei
dă-o cu capul de peretele din poezie
scufund-o în găleata cu poezie
până când ea va recunoaște tot ceea ce a mințit
în numele tău
evadează

am s-o fac, într-o zi, acolo
este țara mea
și neamul meu din 31 de litere.

stau într-o cutie
și deschid o cutie
neagră
în cutia neagră
e o cutie albă.
în cutia albă
e
o cutie neagră.

dacă nu o deschid
în cutia neagră există o pisică
vie și moartă
dacă o deschid
stau într-o cutie
și deschid o cutie
albă
și dintr-o dată
am murit.

* „You see things. You keep quiet about them. And you understand” probabil că așa o să murim toți, cu surpriza întipărită sub pleoape: cine, eu?! le wild moi?!

trotuarele tale, so catwalk
sau seara în care am înțeles
că indiferent din care birou pleci, dacă plouă, oamenii aleargă
pentru că sunt nebuni cu apa
sau pur și simplu.

oamenii sunt nebuni.

și într-o dimineață devreme, blândețea oribilă
împărțind bere și țigări la nonstop cu domnul
ale cărui mâini se uscaseră pe balustradele căruciorului
așteptând pe altcineva, oricine în afară de sine
și familia lui care îl scosese la aer
lacrimile și gesturile lui, asfalt cald

șlapii sărați ai tipului care citea ruși
la parterul blocului înalt, cu brâu de mansardă
nu meritai nici măcar o privire. și el
o dată la trei dimineți schimba romanul

grecul din colț care trăia din plăcinte cu portocale, margini de carne în care strecura un cuțit lung și întreba
– cu ce să fie? cu de toate?
și
amintirea imperiului, intersecție de tramvai, străzi scunde și colăcei de cățel.
fata cu unghii din pepene și gust de cafea
frații ciudați discutând despre ceasuri în fiecare dimineață
unul înalt, corola aurie a cheliei
și celălalt, virgula străzii, brun și îngust,

și când aproape ți-ai pierdut mințile

când abia se făcea dimineață și
deasupra tălpilor goale, din mașină un băiat care venise toată noaptea doi pași
în spate
a strigat
you’ve got the world wrapped around your finger!

și râzi, așa se înțeleg oamenii cu-adevărat, târziu,
dimineața
cu ultima fărâmă de echilibru dansând pe smalțul măselei,
rochia, volanul
marginea cravatei
și motorul în patru timpi

și oricum, Maria,
nimic nu seamănă cu
limba ta de asfalt ușor răsfrântă și caldă
într-o duminică devreme, când e liniște, pustiu
și mergi la supermarket sau la biserică
după cum îți permiți.

acum vreo două săptămâni, mama mi-a adus un cadou de genul celor care mă fac să gem neputincioasă undeva în adâncul capului meu. mai pe scurt, mi-a adus un sloi de pământ din curtea casei, plin de tulpinițe și tije de ghiocei.

…plante – not really my thing. reușesc de când mă știu să le usuc cu zile și să le țin în cele mai nepotrivite locuri până se plictisesc singure și probabil că evadează într-o lume mai bună. singura relație cât de cât durabilă pe care o am e cu un cactus, și asta pentru că e mare și parcă mă trage de mânecă din când în când. îl cheamă Jack și nu face altceva decât să crească. eu îl ud când îmi amintesc, el crește, din vreme în vreme îi tai vârfurile, apoi o luăm de la capăt. arată destul de sălbatic cu brațele lui aleatorii și țepoase, dar funcționăm 🙂 i-am scris și o poezie 🙂

ăștia mici, aduși de mama, arătau așa, sfioși și vulnerabili, cu botișoare verzi și grase în vârful tijelor. aveau boboci, gata să pleznească și să vestească primăvara și trezirea naturii la viață și un nou început și toate aiurelile alea care se scriu în continuare cu insistență pe felicitările de 8 Martie. s-o fi trezit în mine un instinct ardelean-vegetal-matern, că i-am luat și i-am pus într-un ghiveci mai mare, și apoi i-am așezat în geam, să aibă lumină destulă. sub pervaz e un calorifer zdravăn, așa că aveau și căldură îndestulătoare.

și-apoi, i-am udat. mamă, ce i-am mai udat – dom’ne, sunt din curtea casei, măcar din respect pentru Avram Iancu și supplex libellus valachorum pe ăștia ar trebui să nu-i omor. cu sârg i-am udat. și s-a văzut, că s-au înălțat și s-au întremat zi după zi. acum seamănă cu o pădurice. verde. o pădurice verde, deasă și sănătoasă.

și cam atât.

am realizat acum vreo două zile, udându-i de dimineață, că aștept de două săptămâni să înflorească și nimic. apoi m-am uitat mai cu atenție în vârful tijelor – acum sunt înalte și grosuțe, cam ca niște narcise mai mici. și acolo unde ar fi trebuit să fie bobocul gras, e un plic uscățiv în care stă, îngălbenită și concentrată în sine, ceea ce-ar fi trebuit să fie floarea. petalele albe care n-au mai pleznit de fragede și s-au ferecat cumva în ele, ca niște domnișoare bătrâne. super – am zis – am stricat ghioceii.

am sunat-o pe mama.
eu: auzi, ghioceii ăia pe care mi i-ai adus, ăia din curtea casei… ai tăi au înflorit?
ea:(relatare lungă despre cum da, au înflorit, și-au scos capetele firave din zăpadă și spuff!, într-un singur moment magic s-au desfăcut în clopoțele albe și gingașe)
eu: …că ai mei nu mai înfloresc.
ea: dar ce le-ai făcut?!
eu: nu știu, mamă, i-am pus la lumină, i-am udat, au avut și căldură, că i-am pus desupra caloriferului…
ea: a, păi asta e! le-a fost prea bine, de-aia n-au mai înflorit!
eu: @#$%^&*!!!

așa că am mai citit una alta și-am mai întrebat oameni și motoare de căutare mai inteligente decât mine, și ce să vezi: apparently, există un motiv foarte bun pentru care ghioceii apar mereu în pozele alea în care sug timid cu fălcuțele albe din zăpadă. pentru că dacă le e prea cald, își fac de cap și uită să mai înflorească. cresc în neștire, arată frumos și sănătos, dar nu mai vestesc nimic, sunt doar o iarbă mai înaltă.

mi-a rămas înfiptă în cap, cam de-acum vreo doi ani, de la narcisă, ideea că floarea e „suprema realizare morfo-funcțională a regnului vegetal”. mi-am amintit și un fragment dintr-un interviu pe care l-am luat vara trecută, care sună cam așa:

„Într-un fel, senzația mea e că Europa iese ușor din istorie. Nietzsche vorbește despre „ultimii oameni”.

Și ultimii oameni înseamnă ceva foarte frumos: el zice așa, că, ultimii oameni sunt aceia care nu transmit mai departe tradiția.

Deci, noi trăim într-o lume de ultimi oameni. Statisticile spun că, în marile orașe occidentale, 50% dintre cei care ar trebui să se căsătorească nu se căsătoresc.

Deci, ei se mulțumesc să consume toată tradiția civilizatorie, o lasă să curgă pe ei ca un fel de duș călduț, și nu transmit nimic mai departe. Sunt, cum spune Nietzsche, ultimii oameni.”

e târziu și n-am nicio concluzie ilustră, și pe pervaz îmi cresc niște ghioceloi care acum două săptămâni erau firavi și vulnerabili, și-acum arată ca niște hipsteri de 40 de ani care se bat prietenește pe umeri și se gândesc, într-o duminică seara, unde să iasă la bere.

img_00003116

să am timp suficient sa mănânc toata ciocolata ferrero din lumea asta și
să urlu din suflet din toate rollercoast-erele
din lume

să greșesc cât pot eu

dar,
să am cu un catralion de catralioane mai multe gume de mestecat
să-mi ajungă aerul
să dansez pe toate muzicile creepy
compuse vreodata allaroundtheworld

să pot cânta măcar o dată bun îi vinu ghiurghiuliu făra să sune fals și
să vin îmbrăcată la job în rochie de epocă
cu pălărie din tul

să am timp suficient să învăț să pictez și să scriu romanul vieții mele
să citesc toate cărțile lui salman rushdie
să fac bungee-, parapanting, climbing si yodlering
skateboarding și crazy loving

să am timp suficient să ajung la un woodstock, un festival de taraf și unul de fanfară și
să învaț să fluier piesa aia din the good, the bad and the ugly
să fac poze în norvegia și să regizez un documentar despre Piața Universității

așa aș vrea

să mai am timp suficient să îl duc pe tata in jurul lumii, să-i iau mamei un mini cooper și
măcar într-o zi să arat ca 50 de Fergie 😀
să îmi văd copiii fericiti
și să mai dau un rațele și vânatorii pe straduță

și asta e doar un sfert de listă
și e făcută pe fugă.

 

Follow cru on WordPress.com