lui Walt Whitman, înaintea tuturor

mă găsesc din nou zburând între lumile noastre de neon și electroni încărcați cu prețioasa lor sarcină

atât de diferite și generoase

schimbând avioane, bând și fumând în locuri în care bărbații tușesc hălci de aer glumind aspru

legată de ei cu legăturile ample ale umanității, cu gesturile reflexe ale mâinilor care ating telefoane și halbe, cu

îngroșarea firească a trupurilor la bătrânețe

legată de ei cu firele care leagă și stăpânesc mișcările Universului

pământul descolăcit sub noi cu semnele râurilor și fluviilor sale

am văzut un tată, probabil un muncitor

cu jeanșii săi dezvelindu-i rădăcina feselor, cu hanoracul său roșu de pâslă arzând privirea

brațele groase, antrenate, niște labe de animal docil și încrezător în bine

legăna un bebeluș, un aluat dospit, un copănaș

privirea acelui bebeluș, cățărându-se către cea a tatălui, fixă, magnetică, neobosită, fără clipire, luminoasă

plină de extaz

privind în ochii tatălui său care îl legăna, cu răbdare, cu acea reziliență blândă a bărbatului care muncește cu palmele lui și presară în ele aceeași iubire

hrănindu-se din ochii lui cu un lapte cald, liniștitor

câteva fracțiuni de secundă, această legătură prin aer și prin transparența ochilor ajungând mai departe la inimă

încărcată, coaptă, îndestulătoare, deplină 

un tată tânăr alinându-și nou-născutul la peste 7000 altitudine și dragostea circulând liberă, eliberată, de la inimă la inimă, între ei

ursul sărutând cu dragoste mărunt, jucăuș, obrazul puiului său

cu capul lui masiv, dreptunghiular și gros ca un joben musculos

cotropit de o dragoste pe care nimeni nu știe de unde ființa noastră o cheamă

pe care ființa o cheamă din transparentul ochiului, sporindu-i astfel realitatea

tulburătoare, lucidă, din ființa tare a văzduhului

adăpostind imaginea tatălui său în vasele umede ale ochiului

sorbind-o, fiind el însuși absorbit în acest extaz

puritatea ascensiunii lui, frumusețea ei firească

ție, care te grăbești să judeci, poemele mele nu sunt pentru cei care-și pun mânecuțe la suflet

cei care se tem, micșorându-i pe ceilalți, vâzându-i doar în unghi, în reflexie

poemele mele nu sunt pentru cei care-și înșeală sufletul, mințindu-l

pentru închipuiți, pentru cei care se tem că puținul pe care îl au se va lua

cei care vor să învingă cu orice preț, pentru prețioși, pentru adepții habotnici ai teoriilor

pentru fricoși

cânt pentru toți cei care s-au gândit măcar o dată la moarte și cum o să arate lumea după ce vor dispărea

și s-au simțit insignifianți și salvați

pentru toți cei care au descoperit că nu există sens, apoi s-au apucat să-l construiască

pentru încăpățânații timizi, pentru ciufuți cu simțul umorului, pentru arici

care și-au luat heartbroken și a fost oribil și aproape că au murit, și acum au rămas doar lucrurile frumoase, blândețe și curaj

cei care zâmbesc cu ochii și vorbesc cu mâinile

pentru parșivii constanți și pentru cei care-și mai suportă senin propriile mărunțenii

cei care nu cred în perfecțiune, progres și parafe, dar știu cum să joace

pentru cei care nu se tem să se frângă încă o dată

cei care nu smintesc și au grijă la cuvintele lor

pentru răbdatori și pentru cei care simt în sfârșit furia ca ghearele și se bucură de răsărit și râd singuri când e

cei care trăiesc fără rest și cei care fac hărți

cei care își duc rănile ca pe grădini și împart din bogăția lor

pentru cei care nu cresc din puținul altora și cei care cresc pe dinăuntru nobili eșuați, cu tandrețe nesfârșită

pentru cei întregi și munciți, toți cei care primesc cu delicatețe să fie furați de ceea ce știu cu adevărat

pentru cei care nu s-au acrit și cei care muncesc atât de precis încât se confundă cu mușchiul

pentru cei care se bucură din toată inima și nu se pierd și tristețea nu micșorează inima lor.