mă pregăteam să încep așa: „nu știu ce m-a apucat anul ăsta, dar e primul an de când mă știu când mă ia cu anxietate înainte de împlinirea vârstei de…”
și e fals. de fapt știu ce m-a apucat, dar eram gata să las automatismul să înceapă, și apoi am realizat – că e un automatism. „nu știu alții cum sunt, dar eu…”, și tot așa pe Ozana cea frumos curgătoare a lucrurilor pe care ne-am obișnuit să le spunem despre noi.
37 e prima vârstă care mi se pare mai aproape de capătul cu doamna cu coasă decât capătul cu mama. ne mișcăm între mama și moarte. simpatic cum nu e nevoie să articulez moartea (pun intended). în afară de posibilitatea ca în câteva zeci de ani să devenim oleacă cyborgi (și trebuie să spun că nu mă coafează perspectiva de a deveni un robot bâtrân și veșnic), statistic vorbind, fac pasul peste mijlocul drumului. sar pârleazul.
nu sunt din categoria care s-au gândit că mor la 27 de ani. nu mă calific. nu sunt nici genul care visează nemurirea – nu știu la ce ar folosi cuiva. de fapt, am descoperit în ultimul an că cel mai dificil e să-mi suport mediocritatea 🙂
lipsa de excelență în orice. nu-s nici cea mai bună mamă, nici cea mai proastă. mai degrabă una complet nedumerită, cu unele griji paranoice și alte libertăți pe care le dau fără rațiune. din instinct.
nu scriu nici cel mai prost, da’ nici cel mai bine. nu-s nici tâmpită, nici genială. mă înfurii rar și din motive banale. mă bucur rar și din motive excepționale. nu-s nici urâtă, nici frumoasă. am o ureche muzicală defectă, dar cânt ca o artistă două-trei piese grele, în niște nopți rare, la munte, la foc, și-n niște zile dese, când spăl vasele. am cele mai banale lucruri importante de spus. iau decizii tâmpite în momente de alea în care cântă corul de îngerași. și decizii bune în cele mai tâmpite momente.
„Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea.”
când am citit prima dată versetul ăsta din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, m-am gândit cu groază că despre mine vorbește – o căldicică. cu dilemele ei căldicele și vise căldicele și rebeliuni căldicele.
mi-am setat un pinpoint în viață ziua în care o să-mi ceară bani un cerșetor și-o să-i dau toți banii pe care-i am. într-un fel sau altul, am tot eșuat cu asta- din motive de rațiune: nu acum, că trebuie să mai plătesc gazul. nici acum, că e 25, și abia pe întâi iau salariul. nici acum, că e iarnă și trebuie să-mi ajungă banii de taxi dimineața, când o duc pe Mara la școală și ninge. și alte justificări.
și după fiecare mă gândeam cu tristețe că I always miss the point – ideea e tocmai asta, să-i dai crezând cu bucurie că nu-ți vor lipsi.
până luna trecută, când mi s-a întâmplat. așteptam fumând pe bancă o lansare de carte, cu mintea aiurea. a venit cerșetorul și mi-a cerut, și din instinct am scos portofelul și i-am dat tot ce am găsit, mândră de mine.
numa’ că aveam doar 8 lei mărunt 🙂 și m-am suspectat că știam asta, undeva adânc în subconștient, că țin toate socotelile acolo, secundă de secundă. și că am fost cheap. că sunt cheap.
așa cum mă suspectez, în ultima vreme, de aproape toate dățile, că scriu lucrurile negândindu-mă doar la ce vreau să scriu, ci la ce va înțelege lumea care citește. nu scriu doar din inimă, fac și packaging cu capul.
mai departe de mediocritate, de căldiceală, care e o mințire, în sine, mă îngrozește propria lipsă de autenticitate. care e tot un fel de minciună. pe partea cealaltă, când mă apucă pe mine să spun ceea ce îmi închipui că e adevărul și e musai să fie spus, iese o chisăliță din sentimentele oamenilor care trebuie să-ți suporte pornirea. și adevărul.
a doua zi e confuză ca o mahmureală. a treia e dureroasă ca un cuțit.
din a patra zi încolo, îți rămâne jocul nesfârșit al rațiunii care vine să-ți demonstreze că ai acționat corect emoțional. ce animal splendid, rațiunea, și la ce muncă penibilă îl folosim by default. asta e și ea o concluzie cheap 🙂
partea bună la 37-to-be e că ai reușit să tocești toate fricile și concluziile astea. e și prima dată când mă simt parte dintr-o generație: una care n-a reușit să împace visele-selfconfirmări ale părinților (căsătorie, familie, job bun, copii care îl ascultă, merge în week-end-uri și sapă flori în grădina casei părintești) cu propriile nevoi de confirmare: a salvat măcar o dată lumea, a scris un roman tradus în limbile de circulație internațională, a făcut o cercetare cu o concluzie istorică (rezistă la 1000 de ani de chestionări istorice, cel puțin).
nu le-am bifat nici pe unele, nici pe celelalte. rațiunea ultimelor luni îmi spune că nici nu am fi putut, dacă e să fim sinceri. suntem o generație cu idealurile poeziilor romantice și romanelor clasice, presiunea de realizare a părinților crescuți în comunism și self-awareness-ul unui cobai de laborator.
în realitatea noastră, succesul trebuie să vină repede și bine, ca-n filmele americane. primele 20 de minute setăm decorul și personajele, o oră aruncăm în aer tot, încă 3 minute suntem eroi. fără nuanțe.
mi-am închipuit într-una din zilele astea, alergând spre un autobuz, că nu capul e înfipt în trup, ci trupul e înfipt în cap, de jos în sus. invers, realitatea e înfiptă și ea, curge printr-o pâlnie în cap.
capul e un soi de sămânță – picioare-rădăcini, facultatea de a imagina-coroană. un nexus. un punct de convergență al restului existențelor noastre paradoxale.
am mai descoperit că vine o zi în care te trezești față în față cu una din cele mai banale chestii pe care ești supposed să le faci. să corectezi de typos un text lung, de pildă. și, la mijloc, când îți vine să-ți bagi picioarele pula, realizezi că nu-ți bagi în munca altora, ci în performanța ta de a te suporta.
e ca începutul unui tunel lung de beznă pe care nu ai cu cine să-l treci. nu mai e nimeni. și nici copiii nici iubirile nu ajută, în sine. nici prietenii.
așa începi să apreciezi cu adevărat care au fost personajele literare memorabile. faci glume cu Robinson Crusoe (deochiate), cauți sprijin în nebuniile fixist-realiste ale lui Hardy. cărțile, chiar autobiografice, sunt niște ficțiuni. și noi ne tragem din ficțiune. din mama.
punctezi la valoare autorii care au preferat să scrie sau să filmeze o poveste frumoasă în loc să-ți facă o artă post-sur-supra ceva. toate căcaturile de brizbriz-uri sunt păhărele de iaurt într-o zi în care ai poftă de o tărie sinceră. înțelegi deodată oamenii cu urgența de a lua în serios toată istoria lor – și pe aia n-o știi. nu ai cum.
de fapt, cauți în toate felurile posibile luminițele lăsate de alții pe drum. timpul nu mai e relevant, pui în față înțelegerea. enervant ca dracu’, uite că ai devenit și empat. și nu e că ai descoperit brusc o mare dragoste pentru oameni, nu, pur și simplu descoperi că singur în beznă, bâjbâind, nu mai ai senzația că ești un super alergător pe o lamă încinsă. nu ești un „super”-ceva.
o secundă, un salt și ceva întuneric mai târziu, ești aproape împăcat să fii un om mediocru care mai are de bifat întreceri cu el însuși.
de unde tăiai înainte cu siguranța editorului, ca un estetician, acum tai cu siguranța nevoii de sens. are sau nu are. există sau nu există.
nu e neapărat mai real, dar e adevărat.
