eu nu mi-am dorit niciodată ca poeziile mele să schimbe lumea

SĂ SCHIMBE LUMEA. nu.

visam, în schimb, o înțelegere, două piese de lego care se potrivesc

un tunel duios care aduce cuvintele și le mângâie, ploile primăvara, cald, același sens

cel mai mic numitor comun, dar cu litere. fun. și multe cuvinte suplimentare: petale, soare, dragoste, cald.

nu mi-am dorit să schimb lumea.

mi-am dorit să o opresc foarte foarte puțin, măcar o fracțiune de secundă. dar

asta nu se face

e urât

am căutat licuricii, cuvintele care spun același lucru în toate limbile, motivele stupide să râdem

toți oamenii, motivele să-ți faci cruce, să mori. cu limba și cu degetele și furia

să te ridici cu capul peste fereastra din mansardă,

motivele să iubești pielea unui om.

să nu ți se pară absurd, să urli și să fii blând.

știu de ce.

cea mai grozavă blândețe e atunci când târziu și cu mari eforturi începi să te iubești așa cum

sugarii învață să spună silabe și de unde nu existaseră niciodată până atunci, într-o zi

spun cuvinte importante ca „mama” sau „gugu”.

și cuvântul acela rostit de o voce care nu a vorbit niciodată

are darul de a deveni deodată realitate.

într-un fel ne naștem așa, repetat, când imităm bebelușii.

greutatea specifică a unor cuvinte spuse de o voce pentru care nu există dovezi

cantitatea copleșitoare de fapte

pentru care nu există dovezi. gustul cojii de măr la 1484, un an important,

însemnătatea ceasurilor și condimentele care se adaugă la friptură în 1500

vorbitul murdar în timpul sexului la 1550. exista frișca?

sunetul muzicii, imaginea Universului la 1600.

toate planurile construite cu grijă în capul unui bărbat anume dintre sutele de mii

din anul Domnului 1200, în Hangzhou. nu există dovezi.

de fapt, cele mai firești și naturale lucruri,

normalitatea nu lasă nicio urmă.

într-un jurnal, Dali mărturisește că a pictat ceasurile alea topindu-se pe marginea lucrurilor încercând să imite consistența brânzei Brie

despre Isus și Socrate avem doar mărturiile celorlalți.

scriitorii care scriu același manuscris a doua oară, pentru a-l salva.

prima versiune, prima șoaptă, prima tăietură.

dovezile se întâmplă mai târziu și sunt credibile doar în interiorul genului literar.

e că sufletul își explică în timp și

lipsit de suplețe, dar cum poate el în limba asta, cu sârg

și cu gesturi mici și ieftine în marea istorie,

aventura cu trupul, durerea deschisă în el, dorința și

toate lucrurile pentru care petreci ani

să te împaci cu tine

și strică petrecerile și

te fac să-ți curgă rimelul și sunt lacrimile și furia și

cioburi prin carne, urletul, lucrurile care strică fotografia aia cu

familia perfectă, într-o seară de vară.

tot tu te împaci cu tine

după o vârstă nu-i mai place nimănui drama.

plângem până râdem și invers.

nu există familie perfectă, dar

adevărata putere e în lumina și bucuria și iertarea

cu care râdem până plângem

și ne îmbrățișăm fără rușine

ori de câte ori ne întâlnește bunul

și visăm mereu o lumină

care luminează în întuneric

și întunericul nu poate să o cuprindă.

când îți atingi prea des fața cu degetele,
ochii se vor termina
și arhanghelul păzitor s-a îmbătat.

când împingi un zar cu limba
și capătul nopții se subțiază periculos, ca o lamă
tandrețea ei mortală.

când îți joacă dracul prin pulpe
și-ți frângi mâinile și ai vrea să fii luat înapoi,
dus înapoi
timpul din lavă de cupru ținând lucrurile împreună
care apăsa destul, ca o ancoră, ca un sac de apă îngroșată și roșie
lângă inimă
du-mă înapoi,
leagănă-mă pe mine, iubește-mă, fă lucrurile cu mine,

sentimentul pierderii, boabe de sânge
spațiile dintre celulele pielii, ample,
ideea de sită. și
arhanghelul nedumerit cade între scaune.

scurgerea asta infinită, pierderea asta de sine, ca și cum ai exista
ca și cum ai încerca
să pui toartă nisipului
înapoi,
vocea mea trează urlă mereu: înapoi,
retragerea,

umblăm umflați de zahăr roșu, aburii lui,
mici și plini de zgârciuri
spâni de lacrimi,
înapoi, du-mă înapoi,

capetele noastre izbindu-se de
mâini
marginile creierului
coastele roșii
durerea ca o găurică udă și caldă în carne pe fiecare pleoapă
pe frunte
și în gură.

important e să-ți atingi fața cât mai puțin
cu degetele,
să nu plângi,
să păstrezi tradiția și
să mori treaz, în timp ce zbieri pe dinlăuntru
înapoi, du-mă înapoi,

retragerea

aș vrea să cred în teoria evoluției, dar uite, devenirea speciei se întâmplă mereu pentru salvarea detaliilor inutile
precum adaptarea la condițiile improprii de mediu, sursa de alimente, adaptarea la cantitatea de umezeală,
în fine, gesturile care asigură supraviețuirea.

teoria aceasta, atât de mult rafinată nu are o soluție pentru problema fundamentală a ce vom face cu mâinile, de pildă,
atunci când e pur și simplu imposibil să aparțină corpului, de care sunt legate cu filamente subțiri prin care fluviile de electricitate se ating cu limbi întunecate și grele
acele momente când mâinile ar trebui să ne vină cel mai la îndemână și ele se comportă – și acesta este cu adevărat cel mai bun cuvânt – ca o pereche de surcele
seci și netede.

pentru momentele în care școlarii urmăresc literele pe care le scriu, cu limba pe cerul gurii și literele nu ies și ei se simt cumplit de neadecvați.
sau momentele în care tocmai ai călcat în ceva cald și lipicios, înaintea unui examen al vieții.

cine știe, poate însăși evoluția se va adapta.
într-o zi, ne va dicta să instalăm toate aplicațiile
în alta va rescrie în memoria universală istoria plasticului și sfaturi despre cum să
nu ne simțim străini în timp ce ne masturbăm față în față pe skype.
și-n timp ce vom suporta dilatări tot mai mari ale suprafețelor banale precum substanța netedă și cristalină a pupilei sau vârfurile degetelor,
pentru un scroll cât mai reușit și lung
ca viața
evoluția se va piti într-un loc mai ferit și cu multă smerenie se va ruga pentru noi, șoptit
să nu trăim în holuri negre pe dinlăuntru
când pierdem o iubire foarte mare, sau realitatea, posibil definitiv.

la final se va închina și va face o cruciuliță cu limba pe cerul gurii.

if we are to only be remembered by this song, I don’t care
it’s a good song

toate filmele noi și moderne îți arată cât de ușor e să ucizi un om
și cât de articulat
poți susține asta.

cu cât suntem mai serioși
cu atât realitatea devine
mai densă
e suficient ca într-un moment cu aer greu
un prost să rostească

cuvântul război

oamenii caută povestea perfectă

povestea fără sfârșit

internetul este povestea fără sfârșit.

omul care a ajuns la sfârșitul internetului
s-a dat jos și a spus:
– puteți uita!

am visat că eram un vrăjitor care nu putea vrăji
pentru el.
cu alte cuvinte, un vrăjitor normal
egal cu toți ceilalți vrăjitori
tineri și bătrâni, bogați și săraci, angajați la stat sau
la privat.

egal, ăsta e un cuvânt ușor de aplicat în vis
sau în număr mare.
nici în partea a șasea din Harry Potter
nu a părut prea
firesc –

ăsta e un cuvânt usor de găsit
pe pereții unor bucătării vesele
în care gătesc familii
care se fotografiază fericite împreună
pentru posteritate

prin duze ies lucruri în lume
nu suportăm decât iubirea celor pe care-i iubim
nimeni nu știe cum arată, de fapt zmeii

singura magie care ne-a mai rămas
la răstimpuri.
când cuvântul dragoste
are același efect pe tabla de joc
cu cuvântul război.

rămâne în fiecare seară
puțin de spus
și nu ai cui.
cuvintele sunt lupi blânzi
femeile vorbesc cu sânii

lunile și anii în care știi că nu ai scris nimic frumos

– frumosul este ceva ce solicită prezența
subiectului față de obiect.
definiția din liceu
care încă suportă realitatea

greutatea de-a evada
modelelor din liceu
deal with it

dragostea e doar
ceva ce așa ai învățat

există aerul din jurul pieptului rândunelelor
când bat furibund din aripi
și aerul acela e ceață și răcoare și abur
și ajung la cuib

sentimentul că respiri la răstimpuri
aer
format din piepturi de păsărele
e greu să scrii poeme când nu mai iubești pe nimeni
lipsa de conștiință când treci pe lângă un fapt memorabil

singuri ca Dracu’

iubirea
leagă cuvintele ca o miere
și muzică
singură ca Dracu’ și ea

cum arată o miere singură

un poem scris pentru nimeni.
un exercițiu
de-a spune ce vrei să spui
și e esențial.
nu ai nimic de spus
și ai uitat oricum.

dar încăpățânarea,
oh
ea singură
ca mierea

  1. revolta.

pentru că în ultimele luni, dar mai ales săptămâni, am intrat într-o spirală a revoltei/revoltării, din toate direcțiile, pe toate subiectele, cu toată energia. aici mi se pare mai puțin interesant „de ce?”, cât „care e limita revoltei?”

până unde te poți revolta/ofensa de celălalt/istorie/opinii/fapte, și rămâne corect și valid? nu mă gândesc neapărat să-mi dau niște răspunsuri, cât să găsesc niște întrebări corecte.

un exemplu aparent simplu. cunosc zeci de oameni revoltați că trebuie să poarte mască în spații publice închise, gen magazine sau transport în comun, impusă sau recomandată de autorități, pentru a se proteja de infectarea cu SARS-CoV-2. motivele sunt diverse: unii nu cred că e utilă, iar argumentul e că mass media a zis că e bună, că e rea, că e puțin bună, că dimpotrivă, favorizează alte boli.

mai e categoria care îi spune „botniță” și se referă la mască în termeni care țin mai degrabă de credință: e un soi de marcă a abdicării la libertatea de a crede că Dumnezeu singur e capabil să ne protejeze sau nu de infectare. și cumva – dar asta e ceva ce-am intuit, mai degrabă, din diverse mesaje, decât am citit ca afirmație, deci e posibil să fi intuit greșit – că masca e un soi de marcă a unei autorități rele care vrea să acopere fața omului – creația lui Dumnezeu.

și nepurtarea măștii e un gest de frondă, de revoltă și libertate pentru ambele categorii.

aici m-am gândit la două ipostaze. una e a femeilor islamice, care poartă burqa – mult mai incomodă, complicată și elaborată decât o mască sanitară, să-i zicem. și m-am gândit la asta încercând să evaluez disconfortul fizic și psihic de a purta o mască sanitară. există un disconfort fizic? da, există 🙂 e neplăcut și incomod și-ți dă senzația de lipsă de aer. e suportabil disconfortul? înclin să cred că da. se poate muri din el?  înclin să cred că nu. întrebările astea mi se par utile.

privind pe termen mediu, e probabil ca măștile astea să salveze vieți – poate nu neapărat ale noastre, dar ale altora, mai sensibili decât noi la acest virus. cumva, seamănă cu pariul lui Pascal, la o scară mai mică și mai practică. dacă peste 3 ani se va dovedi că protecția asta există, am suferit un disconfort fizic protejând, ipotetic, niște vieți. dacă nu, am fost ridicol câteva luni. calculați voi pierderi minime vs câștiguri infinite.

dar e disconfortul fizic problema?

înclin să cred că nu. problema e semnificația pe care o atribuim purtării măștii – și asta devine, ca mai toate lucrurile nowadays, un gest politic. și mi se pare că asta mută cumva discuția din terenul în care s-ar situa firesc – fizic/medical, într-unul mult mai plin de asperități și dileme.

și aici intervine ceva – sursele din care ne luăm semnificațiile.

2. massmedia.

e o intuiție, dar înclin să cred că până acum 5-10 ani, massmedia informa într-o măsură mai consistentă decât acum și livra semnificații într-o măsură mai mică decât acum. sau, cel puțin, noi asta percepeam, citind presă sau urmărind jurnale de știri.

între timp am devenit consumatori/utilizatori. și felul în care percepem realitatea e, în mare măsură, criteriul care ne creează realitatea. și numele noastre în acest joc sunt importante – pentru că ne situează.

acum 5-10 ani încă era acceptabil să scrii știri plictisitoare – de genul celor care te informează ce mai dezbate consiliul local, cum se calculează bugetul, care e planul de achiziții publice.

poți în continuare să scrii ca acum 5-10 ani despre astea, dar publicul interesat e atât de mic încât riști să mori de foame informând corect.

particip, de multe ori, la conferințe, întâlniri și worksop-uri unde se adună și se bat prietenește pe umăr jurnaliști, politicieni și oameni de afaceri. am descoperit, la un moment dat, lejeritatea cu care deopotrivă, jurnaliști, politicieni și oameni de afaceri, discutăm tacticos despre cum „nu mai există un model de business în presă„.

politicienii inventează fonduri publice pentru a finanța presa independentă, oamenii de afaceri/companiile finanțează serii de articole despre subiectele care-i interesează pe ei/ele, presa scrie story despre astea. neapărat story – pentru că story e despre semnificații și despre audiențe mari. despre mofturile cititorului.

într-un final, politicienii câștigă narațiuni care livrează semnificațiile cu care funcționează construcțiile lor ideologice, oamenii de afaceri/companiile pun subiecte pe agenda publică (uneori), dar fac și gestul politic de-a susține narațiunile care susțin la rândul lor politicienii și partidele în a căror construcții ideologice le vine mai ușor să funcționeze.

m-am gândit, aici, la alt lucru. una din primele investigații pe care le-am scris, acum vreo 15 ani, era despre inexistența modelului de business al unei reviste culturale care era finanțată din bani publici. teza investigației mergea binișor spre ideea că, dacă nu se susține financiar, dacă nu are suficientă audiență, de ce să o susținem cu bani publici?

mi s-a părut amuzant, zilele trecute, când am realizat asta. corect ar fi să-mi aplic aceeași grilă 🙂 chiar așa, de ce (să) ținem cu dinții de existența unui segment de presă care nu e capabil să înregistreze profit? de ce există publicații care nu funcționează în paradigma asta și unii se încăpățânează pentru ele? de ce nu lăsăm să moară tot ce nu funcționează pe piață?

la vremea aia, cu investigația și revista culturală, niște oameni mai trecuți prin viață decât mine mi-au explicat că nu poți compara o revistă culturală cu un produs de piață, că nu-i poți cere să funcționeze pe principiile pieței, cultura e ceva diafan și special, mai degrabă exclusivist, care creează pluralitate de voci. needless to say, toate argumentele alea m-au făcut să râd ironic.

am realizat târziu, explicându-i doct unui parlamentar european că „nu există o rețetă financiară pentru presa independentă” că am ajuns în rolul revistei culturale 🙂 și a durat fix 15 ani 🙂 un soi de rezervație naturală a ceea ce obișnuia să fie/să construiască realitatea.

să revenim la locurile din care ne luăm semnificațiile.

leșinând între efortul de a umple spațiul informațional, dilatat la maximum de internet, și efortul celălalt, de a rămâne relevantă pe o piață a atenției consumatorului/utilizatorului, dilatată la maximum de apariția rețelelor sociale, presa a mers spre cea mai comună și în același timp fertilă experiență anterioară despre asta. tabloidul.

e tot o intuiție personală, dar storytelling-ul de azi, din presa independentă, e nepotul dus pe la facultăți al tabloidului de ieri. clickbait-ul e nepotul celălalt, care-a crescut în spatele blocului.

nevertheless, azi știm cu toții că pentru a avea succes, un subiect trebuie să aibă story.

peste toate astea, a mai apărut și specia hibridă a PR-ului. industria story-zării informațiilor – newsworthy sau nu. în general, nu.

așa se face că acum avem rețete de succes: omul care a învins sistemul și cum a făcut el, „primul” (proiect, turn, concert, orice) – important e să fie primul, „cel mai”, „cel mai puțin” și tot așa.

înainte, cititorul avea timp să-și găsească singur semnificațiile. acum le primește de-a gata, tailored. îmi place cuvântul ăsta, e poate printre cele mai semnificative despre realitatea în care trăim.

și așa cumva se explică de ce orice gest e politic. pentru că nu mai citim demult informație și să producem singuri semnificație. consumăm direct semnificație, în cele mai variate forme, de la reacts pe rețele sociale la titluri de click-bait și povești complexe. locul din creier la care apelează ele e același.

diferența e cam ca între carte (îți imaginezi imaginile) și film (primești direct imaginile). și noi gândim cu imagini.

nu spun nici că e neapărat mai rău decât înainte, nici mai bine – nici nu pot evalua decât subiectiv. ce spun este că noi percepem în continuare massmedia ca un loc din care ne luăm informațiile, nu ca unul care ne livrează semnificații. luptăm cu arme de ieri în războiul de azi. invariabil, percepând greșit, ne construim și realitatea la fel.

cumva e firesc, în ideea asta, să avem atâta revoltă și atâta ofensare. we are skipping steps – și nici măcar nu realizăm.

3. timpul și lucrurile care nu se văd

a mai fost „dezbaterea” – e amuzant că le percepem încă așa, chit că noi nu mai avem dezbateri, avem doar poziții antagonice insurmontabile – cu decapitarea/dărâmarea statuilor sau retragerea filmelor de pe platformele de streaming. 

le putem categorisi pe toate ca pe forme de revizionism istoric – dar nu cred că e suficient și nici complet. există vreo diferență între dărâmarea statuilor lui Stalin sau Lenin din spațiul ex-sovietic și cele ale politicienilor rasiști din SUA și alte spații? există, dar nu între semnificațiile atribuite acestor gesturi. semnificațiile sunt, în mare măsură, identice. scopul scuză mijloacele?

există diferențe între retragerea unor opere de artă (până la o explicare și punere a lor ulterioară în context) și instalațiile care vin cu contextul fără de care nu înțelegi „arta”? există, și cred că sunt tot legate de semnificații.

practic într-un caz trebuie să menționăm că o ficțiune (un film) este o ficțiune, nu o realitate – chiar dacă știam, convențional – adică am decis cu toții acum multă vreme, că filmul e o ficțiune. în celălalt caz menționăm invers, că o realitate (instalația/ceea ce vedem) e o ficțiune (arta). chiar dacă îi lipsește dimensiunea care face în capul nostru conexiunea cu convenția – adică am decis cu toții acum multă vreme – că arta e despre/cu frumos.

o primă concluzie ar fi că cred că suntem tâmpiți, dar asta ar ofensa multă lume. so we are going to skip it 🙂

a doua ar fi că e tot mai greu să facem diferențe între realitate și ficțiune, pentru că granițele dintre ele sunt tot mai poroase și – mai înclin să cred – pentru că nu e așa de ușor să operezi cu semnificațiile.

semnificațiile nu se văd, se simt – ca frumosul în artă. ele nu țin de domeniul rațiunii sau implicarea directă a contextului – unde, se presupune, am dezvoltat, în timp, un soi de hartă. or, pe partea cu semnificațiile, nu există o hartă clară.

acum operăm toți cu semnificații, fără să avem habar de efecte. aruncăm cu ele în stânga și-n dreapta și le luăm (percepem) drept feluri de a raționa.

și pentru că nu știm ce facem, dar e destul de traumatizant, am dezvoltat și o întreagă industrie a protejării sensibilității noastre. din nou, nu spun că asta e bine sau rău. lucrurile vin cumva de se leagă unele cu altele.

într-un fel, dacă te uiți la istoria noastră, din orice perspectivă, ea seamănă cu o memorie a exagerărilor exagerării. „deșertăciunea deșertăciunilor, totul e deșertăciune„. din care, la răstimpuri, revenim (sau cel puțin așa povestim ulterior) în locuri ale atenuării și refuzului exagerării.

ceea ce cumva e fascinant – omenirea e ca un orb care caută ieșirea dintr-un labirint – și  nu are instrumente pentru asta. și totuși, n-a dispărut încă.

fie labirintul își iubește victima, fie ne ajută câteva lucruri care nu se văd – și care nu țin de convențiile noastre – atât de difuze și schimbătoare.

fie ambele, dar na. dacă labirintul își iubește victima, de ce nu se termină niciodată?

 

sper că simți mai degrabă furie decât tristețe

în cartea pe care o citesc sunt zeci de mărturii care arată că furia e
un sentiment bun
lasă loc speranței,
tristețea nu.

cred că am fost tristă de prea multă vreme
asta strică jucăria dinlăuntrul ființei

uneori mă întreb dacă speranța arată ca o floare sălbatică
albă, supusă și insistentă
sau ca fotografiile alea pe care le primesc femeile însărcinate după primul control
din primul trimestru
când omulețul-care-va-veni
arată ca o pată strălucitoare între multe nuanțe de gri.

nu ne închipuim viața așa.

ne închipuim fotografii cu iarbă verde și hainele noastre albe
flori intense,
zâmbete complexe din care va rezulta
ce fericiți am fost.

imagini în care suntem îmbrăcați
așa cum ne închipuiam de mici că arată oamenii mari
care voiam să fim.

stații
unde verificăm pe dinlăuntru –
cine mai suntem, procentele de tristețe vs furie
echilibru mintal vs floricele pe câmpii
proprietatea cailor verzi

durerile vin din suflet, progresul din creier,
femeile sunt de pe Venus, bărbații de pe Marte,
cantitatea insuportabilă de explicații
pentru ideea simplă
că, în mod firesc, nu ne înțelegem

timpul pe care îl pierdem
în timp ce ne batem
ca Făt Frumos cu Zmeul
la final,
cel cu mai multă serotonină
îl vâră pe celălalt în pământ pân-la-brâu
apoi până la gât
și-i retează capul.
rezultă cine era Zmeul
și cine Făt Frumos.

(în basme nu e niciodată o problemă că fata cea mică
deja măritată cu Zmeul
pleacă deodată cu Făt Frumos)

competiția chimică, aleatoriul
firimiturile din noi
de care depinde
suplețea genetică

posibilitatea nesfârșită a erorii
sentimentul superfluu:

și au trăit fericiți
până la adânci bătrâneți.

Follow cru on WordPress.com