o să ne explicăm toate lucrurile într-o manieră favorabilă –
fix așa.
secretul extraordinar e că memoria nu există,
doar amintirea ei.
și așa, purtând iubirea ca un sac de apă în spate
folosind un cuvânt drept lupă
uneori se trezește în mine sentimentul unei specii distante
și foarte fragile.
vara, mi-ar plăcea să fiu o fată de pescar care preia afacerea familiei
să am mai mulți pistrui
măcar să-mi amintesc asta –
senzația acută de a avea mai mulți pistrui.
Pentru alegerile tale.
N-ai cum să știi dacă au fost bune sau nu, cu adevărat
Pentru că oamenii nu pot calcula consecințele reale ale faptelor lor
În timp și pentru toți oamenii pe care i-au atins.
Trebuie să știi că oricum, alegerile bune nu fac decât să genereze obsesiile opuse
Și ideea nu e să realizezi dacă au fost bune sau rele, doar să înțelegi că au fost greșite
Într-un moment continuu
La capătul căruia târziu
Te izbește în plină figură biciul
greșim
indiferent.
O lungă locomotivă aurie și mirosind a fier
ars și baloane
Ca o voce în capul tău:
Deja mai ai multe alte alegeri de făcut până să mori
Și trebuie să te căiești și pentru ele, în viitor
Și e bine că Dumnezeu nu îți cere să fii bun sau rău
Ci să te căiești și să plângi
Asta înseamnă să înțelegi unde ai greșit
Pentru că ai greșit oricum.
Ai greșit oricum.
Să scrii același text
Despre cum ai surprins sfioase, firele de ADN din spate
Din pământ ți s-au arătat.
în pământ sunt gândurile
Căci ești gânduri și în gânduri te vei întoarce.
Dar trăiești pe pământ
Aici mai vorbim rar despre un grec care a căutat zile în șir un om, în vechime, cu torța aprinsă în plină zi, prin cetate
Un om.
Un experiment în care omenirea ajunge la un moment dat să decidă
Că-și schimbă istoria
Spunându-le copiilor altă istorie, pur și simplu
Alte povești în copilărie
Alți eroi.
– și cum s-ar numi acea civlizație căreia i s-a schimbat istoria și nici măcar nu știe ce a pierdut
– și oare câte astfel de trecuturi irecuperabile ne-au fost răpite deja –
(gol)
Dacă pe Sisif trebuie să ni-l închipuim fericit, atunci
cu puțină liniște, încă dansăm,
străpungând tendonul istoriei,
hohotele de râs ale lui Diogene.
în ultima vreme, majoritatea ideilor pe care le notez noaptea, pentru că mi se par poetice
sunt banalități. bullshit meta. interpretări ale felului în care interpretăm ce simțim
și asta nu are nicio legătură cu poezia
mai degrabă cu instalația.
sunt mândră că mi-am notat observația asta, după un episod de serial animat cu roboți din viitor:
You will never talk to our robots.
dintr-un motiv pe care nu îl înțeleg, observația asta mi se pare frumoasă.
acum nu mai știu de ce am notat-o așa, dar e cel mai poetic lucru pe care l-am scris anul ăsta.
poezia are ceva de-a face cu intuiția.
viitorul e un om care se luptă cu mânile goale cu un algoritm.
algoritmul l-a înfipt pe om în pământ până în gât. din prima. n-a mai jucat calea aia lungă, glezne, mijloc…
apoi omul s-a ridicat și
l-a înfipt pe algoritm…
unde l-a înfipt pe algoritm?
cum înfigi un algoritm în pământ? poți să-i retezi capul cu o sabie?
unde e capul unui algoritm?
am notat: nu poți să ai un dialog cu un algoritm.
am mai notat:
nicio cantitate de trup nu va rezolva asta. e genul de concluzie
care nu duce niciunde.
cum scriu politicienii pe Facebook: vești bune sau
bună dimineața la cafeluță.
am mai notat:
părul i se surpa încetișor în jurul feței
și acelea sunt momentele în care poate să vorbească despre călărit și mângâiat.
nu mai știu ce am vrut să spun cu asta.
sensul e doar rezultatul unui context
sau al unei mari încăpățânări.
„suntem, în total, o sumă de istorii
ficțiuni
meta ficțiuni„
am mai notat, și-mi place că am încheiat en fanfare:
dacă adaugi că mai scriem și poezii
BOOOM!
momentele de indecizie în fața raftului cu legume din supermarket sunt
irepetabile.
decizia de a lua o pâine neagră cu semințe sau una cu maia sau chiflă,
cât de prăjită să fie coaja
oricum, timpul acela, fiecare secundă în care iei o decizie ridicolă despre o pâine ridicolă,
nu sunt recuperabile
alea sunt păcate.
timpul irosit
când ai vrut să ții un discurs excepțional despre sentimente pe marginea drumului și aveai în cap și lipsea doar ceva curaj și nu l-ai mai spus
când puteai să te urci pe marginea unui pod abrupt, să cânți și să sari, dar nu ai sărit
când ai simțit că te înduioșezi, dar nu te-ai, pentru că motive și, în fine, oameni, explicații care ți-ar fi ieșit
alungite pe gură, ființe din aer care ar fi descris
bunăstarea lumii și sentimentul de responsabilitate
empatia
timpul pierdut să calculezi exact efectul unui cuvânt
fracțiunile de secundă în care erai eroic pentru că te-ai gândit la sentimentele celorlalți
benzi desenate
cu empatie și veganism
toate aceste căcaturi, în final
nu sunt recuperabile.
și ești un bou că pierzi timp dimineața frecându-te între așternuturi, sub plapumă e cald și nu e nimic,
la televizor nu e nimic
nicio rețea socială nu e o emoție,
în somn nu plantezi semințe, timpul irosit
se întoarce ca un deget străin în ureche
neplăcut și necesită timp și aștepți să treacă,
să te împaci, să fii liniștit și împlinit emoțional și nu vrei să rănești pe nimeni dar adevărul e
că ești un crevete pe pat de gheață într-un supermarket, departe de ocean,
mai trăiești maxim o zi
ți se cere să elaborezi, despre unicitate, despre eternitate, în general
și știi. nu-ți închipui nicio secundă că ah
mai târziu vom muri
și viața nu e ceva ce se întâmplă mai târziu.
senzația de rău, în vis, când îți atingi pielea de altcineva și îți vine să vomiți
norocul e că în vis când vrei să vomiți, îți vine
când descoperi că ai păr pe sâni și ai îmbătrânit
senzația de nefiresc și încă ceva – o nepotrivire domestică,
îți vine să-i rupi picioarele
dar e și ea mămică, așa că nu.
ur#tul e limba franceză,
ce povestim noi, l’esperance
*
poezia obișnuia să fie ceva frumos
uneori, în vis, realizez că mi-e dor de frumusețea aceea care
ucide respirația.
ceva ce solicită prezența subiectului față de obiect
e și asta o definiție a frumosului.
așa știm că e adevărat.
*
aici nu e nimic frumos
nu te salvează nimeni. nu-ți citește nimeni poezii, nu te mângâie cu răbdare pe coapse, pe sâni
nu te sărută cu gesturi de aer de rândunică pe gât
la subsiori.
on est en retard.
aici e Iadul și nimeni nu are răbdare.
și asta e urât
și nimeni nu mai are senzația urâtului.
poate nu e nimic urât și e totul justificabil și poate
așa merg lucrurile și așa e viața și alte căcaturi.
nimic din toate astea nu e credibil până când nu visezi o dragoste foarte mare în care ți se topesc dinții
și-ți pierzi degetele, dar sunt capetele mâinilor
și nu ai cu cine
și e foarte frumoasă și e ur#t
și e Iadul
și nu e nevoie de virgulă
și nimeni nu are răbdare
și sărută cu gesturi de rândunică pe gât.
lipsa de somn ca funcție a inimii.
(știi că într-o zi are să crape
dar nedumerirea, mmm, nedumerirea)
– ca să mai însemne ceva în poezie, interjecțiile trebuie să-și schimbe numele
și sunetele
să se termine ideea că se citesc, să înceapă ideea că să se lase simțite!
oamenii plâng, și asta nu mai e un sunet credibil
oamenii țipă, so yesterday, boring
oamenii mor. spuf!
te poți da cu capul de pereți, poți să crapi.
dacă nu adaugi și „la modul serios”, #srssly!
e foarte posibil să crapi singur
și cel mai probabil o să crapi
singur.
dar noi, noi n-o să murim curând,
e o funcție de putere și emoții,
de felul în care vocea cade ascuțit pe tristețea ei
noi găsim un motiv nou de speranță în cute
și în lipse
și dacă trebuie, și-n Iad
acolo, între roșu și portocaliu, în sânul cu rău e motivul pentru veselie
la 5 dimineața, pe un colț de stradă luminos și
cântă o pasăre
ultima țigară
ultimul colț de sănătate
uneori asta e vestea cea mai bună
te-au dat afară și de-acolo
nici nedumerit nu mai ești
nimic
doar viu
umbli așa prin lume, jupuit.
dinlăuntru totul devine firesc
mai ales sentimentul de lacrimi în ochi de fiecare dată când ești atins
cu puterea a o mie de trenuri
din afară pari un fel de supererou urât, fără piele.
un milion de trenuri
și toate au inimi și mâini și
limba caldă.
eu nu mi-am dorit niciodată ca poeziile mele să schimbe lumea
SĂ SCHIMBE LUMEA. nu.
visam, în schimb, o înțelegere, două piese de lego care se potrivesc
un tunel duios care aduce cuvintele și le mângâie, ploile primăvara, cald, același sens
cel mai mic numitor comun, dar cu litere. fun. și multe cuvinte suplimentare: petale, soare, dragoste, cald.
nu mi-am dorit să schimb lumea.
mi-am dorit să o opresc foarte foarte puțin, măcar o fracțiune de secundă. dar
asta nu se face
e urât
am căutat licuricii, cuvintele care spun același lucru în toate limbile, motivele stupide să râdem
toți oamenii, motivele să-ți faci cruce, să mori. cu limba și cu degetele și furia
să te ridici cu capul peste fereastra din mansardă,
motivele să iubești pielea unui om.
să nu ți se pară absurd, să urli și să fii blând.
știu de ce.
cea mai grozavă blândețe e atunci când târziu și cu mari eforturi începi să te iubești așa cum
sugarii învață să spună silabe și de unde nu existaseră niciodată până atunci, într-o zi
spun cuvinte importante ca „mama” sau „gugu”.
și cuvântul acela rostit de o voce care nu a vorbit niciodată
are darul de a deveni deodată realitate.
într-un fel ne naștem așa, repetat, când imităm bebelușii.
greutatea specifică a unor cuvinte spuse de o voce pentru care nu există dovezi
cantitatea copleșitoare de fapte
pentru care nu există dovezi. gustul cojii de măr la 1484, un an important,
însemnătatea ceasurilor și condimentele care se adaugă la friptură în 1500
vorbitul murdar în timpul sexului la 1550. exista frișca?
sunetul muzicii, imaginea Universului la 1600.
toate planurile construite cu grijă în capul unui bărbat anume dintre sutele de mii
din anul Domnului 1200, în Hangzhou. nu există dovezi.
de fapt, cele mai firești și naturale lucruri,
normalitatea nu lasă nicio urmă.
într-un jurnal, Dali mărturisește că a pictat ceasurile alea topindu-se pe marginea lucrurilor încercând să imite consistența brânzei Brie
despre Isus și Socrate avem doar mărturiile celorlalți.
scriitorii care scriu același manuscris a doua oară, pentru a-l salva.
prima versiune, prima șoaptă, prima tăietură.
dovezile se întâmplă mai târziu și sunt credibile doar în interiorul genului literar.
e că sufletul își explică în timp și
lipsit de suplețe, dar cum poate el în limba asta, cu sârg
și cu gesturi mici și ieftine în marea istorie,
aventura cu trupul, durerea deschisă în el, dorința și
toate lucrurile pentru care petreci ani
să te împaci cu tine
și strică petrecerile și
te fac să-ți curgă rimelul și sunt lacrimile și furia și
cioburi prin carne, urletul, lucrurile care strică fotografia aia cu
familia perfectă, într-o seară de vară.
tot tu te împaci cu tine
după o vârstă nu-i mai place nimănui drama.
plângem până râdem și invers.
nu există familie perfectă, dar
adevărata putere e în lumina și bucuria și iertarea
cu care râdem până plângem
și ne îmbrățișăm fără rușine
ori de câte ori ne întâlnește bunul
și visăm mereu o lumină
care luminează în întuneric
și întunericul nu poate să o cuprindă.
când îți atingi prea des fața cu degetele,
ochii se vor termina
și arhanghelul păzitor s-a îmbătat.
când împingi un zar cu limba
și capătul nopții se subțiază periculos, ca o lamă
tandrețea ei mortală.
când îți joacă dracul prin pulpe
și-ți frângi mâinile și ai vrea să fii luat înapoi,
dus înapoi
timpul din lavă de cupru ținând lucrurile împreună
care apăsa destul, ca o ancoră, ca un sac de apă îngroșată și roșie
lângă inimă
du-mă înapoi,
leagănă-mă pe mine, iubește-mă, fă lucrurile cu mine,
sentimentul pierderii, boabe de sânge
spațiile dintre celulele pielii, ample,
ideea de sită. și
arhanghelul nedumerit cade între scaune.
scurgerea asta infinită, pierderea asta de sine, ca și cum ai exista
ca și cum ai încerca
să pui toartă nisipului
înapoi,
vocea mea trează urlă mereu: înapoi,
retragerea,
umblăm umflați de zahăr roșu, aburii lui,
mici și plini de zgârciuri
spâni de lacrimi,
înapoi, du-mă înapoi,
capetele noastre izbindu-se de
mâini
marginile creierului
coastele roșii
durerea ca o găurică udă și caldă în carne pe fiecare pleoapă
pe frunte
și în gură.
important e să-ți atingi fața cât mai puțin
cu degetele,
să nu plângi,
să păstrezi tradiția și
să mori treaz, în timp ce zbieri pe dinlăuntru
înapoi, du-mă înapoi,
retragerea
cru 