- revolta.
pentru că în ultimele luni, dar mai ales săptămâni, am intrat într-o spirală a revoltei/revoltării, din toate direcțiile, pe toate subiectele, cu toată energia. aici mi se pare mai puțin interesant „de ce?”, cât „care e limita revoltei?”
până unde te poți revolta/ofensa de celălalt/istorie/opinii/fapte, și rămâne corect și valid? nu mă gândesc neapărat să-mi dau niște răspunsuri, cât să găsesc niște întrebări corecte.
un exemplu aparent simplu. cunosc zeci de oameni revoltați că trebuie să poarte mască în spații publice închise, gen magazine sau transport în comun, impusă sau recomandată de autorități, pentru a se proteja de infectarea cu SARS-CoV-2. motivele sunt diverse: unii nu cred că e utilă, iar argumentul e că mass media a zis că e bună, că e rea, că e puțin bună, că dimpotrivă, favorizează alte boli.
mai e categoria care îi spune „botniță” și se referă la mască în termeni care țin mai degrabă de credință: e un soi de marcă a abdicării la libertatea de a crede că Dumnezeu singur e capabil să ne protejeze sau nu de infectare. și cumva – dar asta e ceva ce-am intuit, mai degrabă, din diverse mesaje, decât am citit ca afirmație, deci e posibil să fi intuit greșit – că masca e un soi de marcă a unei autorități rele care vrea să acopere fața omului – creația lui Dumnezeu.
și nepurtarea măștii e un gest de frondă, de revoltă și libertate pentru ambele categorii.
aici m-am gândit la două ipostaze. una e a femeilor islamice, care poartă burqa – mult mai incomodă, complicată și elaborată decât o mască sanitară, să-i zicem. și m-am gândit la asta încercând să evaluez disconfortul fizic și psihic de a purta o mască sanitară. există un disconfort fizic? da, există 🙂 e neplăcut și incomod și-ți dă senzația de lipsă de aer. e suportabil disconfortul? înclin să cred că da. se poate muri din el? înclin să cred că nu. întrebările astea mi se par utile.
privind pe termen mediu, e probabil ca măștile astea să salveze vieți – poate nu neapărat ale noastre, dar ale altora, mai sensibili decât noi la acest virus. cumva, seamănă cu pariul lui Pascal, la o scară mai mică și mai practică. dacă peste 3 ani se va dovedi că protecția asta există, am suferit un disconfort fizic protejând, ipotetic, niște vieți. dacă nu, am fost ridicol câteva luni. calculați voi pierderi minime vs câștiguri infinite.
dar e disconfortul fizic problema?
înclin să cred că nu. problema e semnificația pe care o atribuim purtării măștii – și asta devine, ca mai toate lucrurile nowadays, un gest politic. și mi se pare că asta mută cumva discuția din terenul în care s-ar situa firesc – fizic/medical, într-unul mult mai plin de asperități și dileme.
și aici intervine ceva – sursele din care ne luăm semnificațiile.
2. massmedia.
e o intuiție, dar înclin să cred că până acum 5-10 ani, massmedia informa într-o măsură mai consistentă decât acum și livra semnificații într-o măsură mai mică decât acum. sau, cel puțin, noi asta percepeam, citind presă sau urmărind jurnale de știri.
între timp am devenit consumatori/utilizatori. și felul în care percepem realitatea e, în mare măsură, criteriul care ne creează realitatea. și numele noastre în acest joc sunt importante – pentru că ne situează.
acum 5-10 ani încă era acceptabil să scrii știri plictisitoare – de genul celor care te informează ce mai dezbate consiliul local, cum se calculează bugetul, care e planul de achiziții publice.
poți în continuare să scrii ca acum 5-10 ani despre astea, dar publicul interesat e atât de mic încât riști să mori de foame informând corect.
particip, de multe ori, la conferințe, întâlniri și worksop-uri unde se adună și se bat prietenește pe umăr jurnaliști, politicieni și oameni de afaceri. am descoperit, la un moment dat, lejeritatea cu care deopotrivă, jurnaliști, politicieni și oameni de afaceri, discutăm tacticos despre cum „nu mai există un model de business în presă„.
politicienii inventează fonduri publice pentru a finanța presa independentă, oamenii de afaceri/companiile finanțează serii de articole despre subiectele care-i interesează pe ei/ele, presa scrie story despre astea. neapărat story – pentru că story e despre semnificații și despre audiențe mari. despre mofturile cititorului.
într-un final, politicienii câștigă narațiuni care livrează semnificațiile cu care funcționează construcțiile lor ideologice, oamenii de afaceri/companiile pun subiecte pe agenda publică (uneori), dar fac și gestul politic de-a susține narațiunile care susțin la rândul lor politicienii și partidele în a căror construcții ideologice le vine mai ușor să funcționeze.
m-am gândit, aici, la alt lucru. una din primele investigații pe care le-am scris, acum vreo 15 ani, era despre inexistența modelului de business al unei reviste culturale care era finanțată din bani publici. teza investigației mergea binișor spre ideea că, dacă nu se susține financiar, dacă nu are suficientă audiență, de ce să o susținem cu bani publici?
mi s-a părut amuzant, zilele trecute, când am realizat asta. corect ar fi să-mi aplic aceeași grilă 🙂 chiar așa, de ce (să) ținem cu dinții de existența unui segment de presă care nu e capabil să înregistreze profit? de ce există publicații care nu funcționează în paradigma asta și unii se încăpățânează pentru ele? de ce nu lăsăm să moară tot ce nu funcționează pe piață?
la vremea aia, cu investigația și revista culturală, niște oameni mai trecuți prin viață decât mine mi-au explicat că nu poți compara o revistă culturală cu un produs de piață, că nu-i poți cere să funcționeze pe principiile pieței, cultura e ceva diafan și special, mai degrabă exclusivist, care creează pluralitate de voci. needless to say, toate argumentele alea m-au făcut să râd ironic.
am realizat târziu, explicându-i doct unui parlamentar european că „nu există o rețetă financiară pentru presa independentă” că am ajuns în rolul revistei culturale 🙂 și a durat fix 15 ani 🙂 un soi de rezervație naturală a ceea ce obișnuia să fie/să construiască realitatea.
să revenim la locurile din care ne luăm semnificațiile.
leșinând între efortul de a umple spațiul informațional, dilatat la maximum de internet, și efortul celălalt, de a rămâne relevantă pe o piață a atenției consumatorului/utilizatorului, dilatată la maximum de apariția rețelelor sociale, presa a mers spre cea mai comună și în același timp fertilă experiență anterioară despre asta. tabloidul.
e tot o intuiție personală, dar storytelling-ul de azi, din presa independentă, e nepotul dus pe la facultăți al tabloidului de ieri. clickbait-ul e nepotul celălalt, care-a crescut în spatele blocului.
nevertheless, azi știm cu toții că pentru a avea succes, un subiect trebuie să aibă story.
peste toate astea, a mai apărut și specia hibridă a PR-ului. industria story-zării informațiilor – newsworthy sau nu. în general, nu.
așa se face că acum avem rețete de succes: omul care a învins sistemul și cum a făcut el, „primul” (proiect, turn, concert, orice) – important e să fie primul, „cel mai”, „cel mai puțin” și tot așa.
înainte, cititorul avea timp să-și găsească singur semnificațiile. acum le primește de-a gata, tailored. îmi place cuvântul ăsta, e poate printre cele mai semnificative despre realitatea în care trăim.
și așa cumva se explică de ce orice gest e politic. pentru că nu mai citim demult informație și să producem singuri semnificație. consumăm direct semnificație, în cele mai variate forme, de la reacts pe rețele sociale la titluri de click-bait și povești complexe. locul din creier la care apelează ele e același.
diferența e cam ca între carte (îți imaginezi imaginile) și film (primești direct imaginile). și noi gândim cu imagini.
nu spun nici că e neapărat mai rău decât înainte, nici mai bine – nici nu pot evalua decât subiectiv. ce spun este că noi percepem în continuare massmedia ca un loc din care ne luăm informațiile, nu ca unul care ne livrează semnificații. luptăm cu arme de ieri în războiul de azi. invariabil, percepând greșit, ne construim și realitatea la fel.
cumva e firesc, în ideea asta, să avem atâta revoltă și atâta ofensare. we are skipping steps – și nici măcar nu realizăm.
3. timpul și lucrurile care nu se văd
a mai fost „dezbaterea” – e amuzant că le percepem încă așa, chit că noi nu mai avem dezbateri, avem doar poziții antagonice insurmontabile – cu decapitarea/dărâmarea statuilor sau retragerea filmelor de pe platformele de streaming.
le putem categorisi pe toate ca pe forme de revizionism istoric – dar nu cred că e suficient și nici complet. există vreo diferență între dărâmarea statuilor lui Stalin sau Lenin din spațiul ex-sovietic și cele ale politicienilor rasiști din SUA și alte spații? există, dar nu între semnificațiile atribuite acestor gesturi. semnificațiile sunt, în mare măsură, identice. scopul scuză mijloacele?
există diferențe între retragerea unor opere de artă (până la o explicare și punere a lor ulterioară în context) și instalațiile care vin cu contextul fără de care nu înțelegi „arta”? există, și cred că sunt tot legate de semnificații.
practic într-un caz trebuie să menționăm că o ficțiune (un film) este o ficțiune, nu o realitate – chiar dacă știam, convențional – adică am decis cu toții acum multă vreme, că filmul e o ficțiune. în celălalt caz menționăm invers, că o realitate (instalația/ceea ce vedem) e o ficțiune (arta). chiar dacă îi lipsește dimensiunea care face în capul nostru conexiunea cu convenția – adică am decis cu toții acum multă vreme – că arta e despre/cu frumos.
o primă concluzie ar fi că cred că suntem tâmpiți, dar asta ar ofensa multă lume. so we are going to skip it 🙂
a doua ar fi că e tot mai greu să facem diferențe între realitate și ficțiune, pentru că granițele dintre ele sunt tot mai poroase și – mai înclin să cred – pentru că nu e așa de ușor să operezi cu semnificațiile.
semnificațiile nu se văd, se simt – ca frumosul în artă. ele nu țin de domeniul rațiunii sau implicarea directă a contextului – unde, se presupune, am dezvoltat, în timp, un soi de hartă. or, pe partea cu semnificațiile, nu există o hartă clară.
acum operăm toți cu semnificații, fără să avem habar de efecte. aruncăm cu ele în stânga și-n dreapta și le luăm (percepem) drept feluri de a raționa.
și pentru că nu știm ce facem, dar e destul de traumatizant, am dezvoltat și o întreagă industrie a protejării sensibilității noastre. din nou, nu spun că asta e bine sau rău. lucrurile vin cumva de se leagă unele cu altele.
într-un fel, dacă te uiți la istoria noastră, din orice perspectivă, ea seamănă cu o memorie a exagerărilor exagerării. „deșertăciunea deșertăciunilor, totul e deșertăciune„. din care, la răstimpuri, revenim (sau cel puțin așa povestim ulterior) în locuri ale atenuării și refuzului exagerării.
ceea ce cumva e fascinant – omenirea e ca un orb care caută ieșirea dintr-un labirint – și nu are instrumente pentru asta. și totuși, n-a dispărut încă.
fie labirintul își iubește victima, fie ne ajută câteva lucruri care nu se văd – și care nu țin de convențiile noastre – atât de difuze și schimbătoare.
fie ambele, dar na. dacă labirintul își iubește victima, de ce nu se termină niciodată?
