note to self (I)

M-au lăsat lângă râu.

Apoi, de la distanță, au început să strângă legăturile

Mi-au dat să respir apă și mi-au pus

pământ în sâni

și distanță între mine și binele pe

care pot să îl dau

Mi-au dat și un cuțit

la picior.

Lama lui e dulce și albă

o port pe limbă

sărut cu ea.

cele mai ascunse locuri

noaptea, când nimeni nu se așteaptă.

pulpele mele sunt aurii

înăuntru o să mori de plăcere.

mi se trage de la cuțitul alb de sub limbă

Am descoperit foarte repede că e mai

ușor să fii vânat decât să vânezi

Și nu pentru conservarea energiei, cât pentru win

– supunerea totală e cea mai frumoasă seducție.

Și nu știi niciodată cine vânează

pe cine, de fapt

Dumnezeu ne cunoaște

pe fiecare în parte.

și împreună.

măcar pentru atâta merită Slavă!

pulpele mele sunt aurii

și pline de blândețe

și au cuțite albe sub limbă

cu ele scriu.

înăuntru

e râul lângă care m-au lăsat

forța lui, să nu crezi că am uitat

să nu crezi ce ți-au mai spus,

în final, toată lumea pleacă.

îngrozitor de frumos.

aici,

la 40 de ani arăt

în sfârșit

cel mai aproape de un fel de frumusețe acceptată social.

societatea ne pune lucruri în cap.

cel mai simpatic e cum ne mințim că sunt

ale noastre

ca dintre ale noastre.

am scris până acum cele mai bune texte încercând să explic trupul

cu mintea

nu invers.

dar cunoașterea asta costă și

știi, se spune că poezia e scrisă de maeștrii unei arte muribunde.

arta nu moare.

e doar un layer superior de sinceritate

maeștrii, în schimb, crapă pe capete.

e problema lor.

am zile în care îmi vine să ies afară pe scandal

să sparg sticle, să urlu, să-mi vâr degetele în ochii oamenilor

simplu

wake the fuck up!

îmi închipui disperarea asta de-a lungul istoriei și mă amuz

adevărul e că așa au sunat toți disperații și istoria

nu iartă asta.

sentimentul unei profunde situări în afara timpului

pentru că timpul nu există.

trăim deodată cu toate istoriile și viitorul

schimbă trecutul, nu invers.

sau măcar ceva ca o reașezare, și trupul o simte și trimite

semnale în teritoriu

cine să asculte.

maeștrii răsuflă greu

și nu mai e mare lucru de vorbit, oricum.

atâtea mii de ani în care nu ne-am antrenat deloc pentru

acest moment și nu aveam neapărat ceva mai bun de făcut

merele au fost bune, carnea pe jar.

am ajuns să facem vată de zahăr, alcool și inteligență artificială

atâta singurătate.

oameni plătiți să facă naming.

e partea asta din Biblie pe care nu am înțeles-o niciodată,

cu turnul mai înalt decât era cazul,

Babilonia

ce era cu ea

și oricum, cui îi mai pasă de vechiturile astea

când există îndoiala.

cu milioane de namings și layers și angel investors.

e un moment foarte greu să mai și fii

Dumnezeu.

Intact

M-am trezit cu durerea în corp. Era acolo, îl

incendiase peste noapte.

Poezia s-a oprit. Pielea lui e departe și oarbă.

Oamenii au continuat să moară în ziare, de la

primele ore.

Fereastra care dă înspre curtea blocului s-a

îngustat toată ziua. Amintirile stau desprinse din mine

ca filmele vechi. Amintirile mele. Toată dragostea li s-a scurs peste

noapte. Plutesc goale și umflate. Și ele știu că au pierdut ceva esențial.

Doar pe corp urmele au rămas vizibile. O zăpadă grasă a înghițit

curtea blocului și s-a prelungit până la linia de tramvai. Acolo au decapitat-o.

Tu m-ai învățat cum să simt asta. Corpul te iubește mai mult pe tine. Tu

nu simți decât dragoste și atât.

Tu nu faci lucruri decât din dragoste și atât. Asta te face foarte

greu de suportat. Cărțile din bibliotecă au văzut și

nu mai au nimic de adăugat. Piticul pe care l-am cumpărat de

Crăciun nu are ochi. Așa l-au făcut, cu o căciulă cusută peste locul acela.

elegie

și viața ta cea atât de ascunsă

deghizarea momentelor de iubire în

așteptări și drumul

acela lung pentru tine, între dormitor

și bucătărie, am ajuns să mă întreb abia acum

câte din gândurile tale au rămas și astăzi plisate în covorul acela din casă.

căci ascultăm fără să auzim

și irosim milioane de cuvinte într-o

viață să conspirăm ceea ce vrem să spunem.

te-am căutat în mine, tată, și

iată, nestatornicia amintirilor,

fragilitatea acestor răsuciri și

Dansatorul cu mii de fețe

ascunzând continuu ideea asta

atât de cumplită,

felul în care ne fragmentăm trăirile și construim labirinturi fără final

dar la capătul lor, la capătul tuturor

acestor drumuri al căror sens ne scapă

mai mereu

cine suntem

și cui îi folosește cu adevărat

darul acesta minunat de a supune

aerul cu plămânii și cu buzele

de a sprijini ochiul în lumină

și pentru ce și cu care anume preț

dacă ai simțit vreodată viața ca

zborul comprimat în sine al unei

săgeți, înainte să se desprindă

din coardă, înainte să plece din

arc, ca o sămânță a cerului.

știu acum că în tine s-au dat

toate luptele și le-ai câștigat

timpul pe care l-ai petrecut cu

generalii tăi necruțători

Răbdarea cu oștirile ei, puhoaie de

secunde imense, ele însele ascuțite

ca niște spade,

oglindind mereu Soarele

întotdeauna Soarele

Acceptarea, câmpiile ei arse, salvate

de orice fel de concluzii intermediare

Ironia și toate felurile în care râsul tău s-a spart de marginea ferestrei

și prin cioburile acelea te-ai iubit

și apoi

Mama

Toți generalii tăi au fost femei,

tată

femeile astea fioroase care ne

țin în viață cu armatele lor de mame și mame ale mamelor lor

și mâinile lor din care țâșnește

neiertătoare

Dragostea

obligându-ne cu delicatețe crudă

să fim și să știm fără tăgadă

în ciuda tuturor straturilor de

fard, în ciuda celor o mie și un

milion de fețe ale Dansatorului

că suntem acum și aici.

știu acum că ai avut salturile tale

și te-ai întors de fiecare dată

și chiar dacă sufletul tău s-a întors

zdrobit ai avut grijă de el

așa cum mâinile tale săpau florile

sau amestecau primăvara albul

vâscos și bolborosind

al varului.

a fost, tată, curtea noastră plină

de flori sufletul tău plecat și

întors din moarte de atâtea ori?

atâtea ori în care te-au desfăcut

pe masa de operație

ți-au tăiat sternul cu

mii de dinți metalici rostogolind o

viteză amețitoare spre pieptul

tău

și erai gol și erai singur

atâtea ori

în care ai decis în liniște și slab

și atât de expus micilor mizerii

prin care corpul ne obligă să

trecem ca să-l cunoaștem și să

nu ne mai temem de el

și astfel de nimic

atâtea ori în care te-ai încăpățânat

să decizi în această

singurătate insuportabilă

oglindind mereu Soarele

ca în continuare, așa,

tăiat și închegat înapoi cu sforicele

chirurgicale și sârmulițe

să asculți iar și iar chemarea

din viață, în care faci lucrurile

să se miște și să suporte senin

schimbarea,

știind atât de intim că numai moartea

face grădinile intacte și nesupuse

putreziciunii,

moartea e acel tip de echilibru

perfect pe care îl caută Lumea

și se roagă pentru el și îl

caută în cărțile scrise de Dansatorul

cu un milion de fețe

și toate sunt întoarse în afara

lucrurilor și nu le cunosc

și nu le îngrijesc cu mâinile lor

pentru că mâinile lor și-au pierdut

ochii

odată cu bucuria de a fi

mai presus de toate

darul acesta oferit nouă

Viu.

simfonic

poezia mă vânează din spate cu foame

fiara pură, atât de pură încât nu are nevoie să înghită

Doar să înfrigureze, să lase în urmă mirosul de mușcătură al fricii, să ajungă

vrea să cânt zi și noapte sculptura din capul meu

mi-o arată uneori, într-o lumină insuportabilă

mi-o mișcă prin trup cu o forță care nu iartă, care poate să mă ucidă

poezia nu are milă

Nu are decât înainte și biciuri și bisturie

și taie continuu sculptura din capul meu

și taie fin în mușchi îmi

tatuează pe femur fără anestezie

sculptura din capul meu prinde viață în carne

și mâinile mele nu mai sunt ale mele

ascult muzică tot timpul ca să îmblânzesc vocea cu care

se scot lucrurile din minte și se pun în carne și se trăiesc

și sunt adevărate.

Dorința din pântece care vrea tot și vrea acum.

supersonic

viteza îmi țâșnește din tâmple

un șarpe metalic vibrând în soare

aerul e roșu și înghețat

pe dinăuntrul lui zbor

cu mișcări deosebit de scurte

și steluțe aurii supersonice în jurul capului

am gura plină de dragoste

cuvintele se desprind din ea ca merele coapte

și explodează încetișor

miliarde de megatone

când îmi amintesc că exiști

și nu pot înghiți de bucurie.

alive

that sweet cocaine they put in love

when your hands tremble with too much joy for days

and you have to focus to let pee flow

and your teeth shiver

and you don’t know if it’s happiness or death you are feeling

and you couldn’t care less

and every song is a long highway and you are driving this jetblack chevrolet

and you push the speed pedal to the max

and you are blind

and they have dragons made of iron and fire

riding behind

and you are the wave

and the force driving it

I am alive

and there is so much beauty that my breath is a white spotless sharp

diamond.

ar trebui să putem fi suficient de nebuni, M

în viața asta, încât să fim iertați.

să ni se ia în calcul mai degrabă sensurile pe care le-am dat
nu forma, nu 
ceea ce am repetat. Cumva, repetiția e și nu e mama.
E mai degrabă mătușa.
Și o cheamă Valy și are mustață. 

Revenind.

Ar trebui să fim măcar înțeleși. Cineva, poate ca o mamă, să se aplece cu o mână drăgăstoasă asupra noastră, 
mâna ei să fie miere și caligrafie
mâna ei să fie caldă, ușoară și bălaie. 

Din istoria mea personală, știu doar cum a murit bunica și atât. Restul femeilor sunt un mister.

Uneori mă întreb despre ce tradiții vorbești, străbunicul tău din ce cauză a murit? 
Și dacă nu știi, de ce nu știi?

N-am avut timp să visăm destul, se poate explica și așa
dar adevărul e că nu știm, pentru că nu ne-am
gândit.

Cineva nu se gândește pur și simplu. 

Romanele lui Bronte înfățișează dragostea
așa cum Trump înfățișează libertatea
într-un fel, sunt amândoi la fel de plictisitori
și voiam să te întreb cum
am ajuns amândoi la fel de plictisitori
când vorbim despre dragoste sau libertate.
 
Acum mai e și mizeria asta de algoritm și am ratat
momentul în care s-a desprins din ecran ca un contabil silențios de argint catifelat și s-a picurat deodată cu lumina în ochi
face calcule de audiență chiar înainte să fi început să
gândim
ce merită spus și ce nu
Și decide.

Înainte să fi început să gândim.

Primele imagini ne-au orbit, probabil vom muri cu intuiția asta: că-n osia lumii stau cuvintele
și ele nu se vor dărâma niciodată.

Și n-am făcut cu ele tot
ce s-ar fi putut face.

poemul august

Aș vrea să văd viitorul îndepărtat fără să înnebunesc.

Caut un înger cu 6 miliarde kilometri pătrați de piele din

răcoare

doar al meu

caut să nu vomit

caut

Poezia e omul din noi

restul e înfiorător

și trăiesc cu senzația că am fost plecată ani în șir.

Fiul risipitor se întoarce înapoi la trupul său pe

care l-a înșelat și l-a batjocorit.

– despre asta vorbim la psiholog.

O fată a visat în tinerețe un bărbat și ouă alungite de insecte în tendoanele lui

ironic, ani mai târziu, un alt bărbat moare în baia ei cu o larvă de fluture crescându-i în gât,

moare bizar, tușind, asta nu face decât să o întărâte.

Acum: oamenii pot să creadă de la o vârstă foarte abruptă că în viață există un sens.

Acum: regulile sunt ferestre.

Primăvara s-a petrecut un război:

azot lichid în cer și pe limbă,

cântecul unei mierle la 5 dimineața

plutind imprevizibil prin creier

ca o schijă veche în urma unui bombardament.

totul e periculos și diafan.

o să ne explicăm toate lucrurile într-o manieră favorabilă –

fix așa.

secretul extraordinar e că memoria nu există,

doar amintirea ei.

și așa, purtând iubirea ca un sac de apă în spate

folosind un cuvânt drept lupă

uneori se trezește în mine sentimentul unei specii distante

și foarte fragile.

vara, mi-ar plăcea să fiu o fată de pescar grec care preia afacerea familiei.

să am mai mulți pistrui

măcar să-mi amintesc asta –

senzația acută de a avea mai mulți pistrui.