fiecare cuvânt obișnuia să fie o tortiță
pentru ceva mult mai înalt, și era ușor, ca respirația
făceam dragoste cu ordinea literelor
și toate veneau din mine.
mai erau și câteva păsări phoenix complet gratuite.

acum pur și simplu nu mai înțeleg.
plâng în fiecare zi. e-un ger firesc, o blândețe personală
aplicată
știi că nimeni nu e acolo să vadă că te străduiești.

încă îmi mai închipui că într-o zi o să-ți pierzi religia cu mine,
sau o batistă sau lumina ochilor,
ceva important și apoi o să simțim cum am sărit calul
împreună,
măcar de formă, măcar atât.

apoi ar trebui să recuperăm,
dar oamenii sunt ciudați și tu
ești bun, zâmbești și te îngrași
ești un om normal.
în capul tău încă ai 16 ani și nimic nu a fost distras
mie mi-e frică
de capul tău și e frig și e rău.

și uneori e bine,
vin și
unitatea de măsură a unui nimic pentru care nu ne-am pregătit, dar
merită să lupți
să suporți frigul, lipsa de sens și tot restul –
mâinile amândouă cu care mă prind de frunte ca de o halbă magnifică

și când crezi că rămâi, ai căzut.

apoi prăbușirea
aluneci și unghiile ți se scad de marginea țipătului
până când te prinzi cu carnea de sunetul gol a ceva ce a fost
și s-a golit
și-ți pui sufletul în locul gol
și te prinzi de el cu unghiile
și te rogi
doamne, Isuse,
am obosit, haide, te rog,
crezi că am putea pur și simplu să punem capul jos
să dormim.

frustrarea că nu mai poți să bei un pahar și să fumezi cu gândurile tale undeva înăuntru, într-o cârciumă. nici măcar în bombele de cartier lumea nu-mai-suportă-fumul-nociv. de parcă mergi la cârciumă să te întremezi, să-ți faci convalescența.

dar e firesc – suntem cu toții copii, legile noastre sunt pentru copii.

magazinele noastre ca niște stive din cubulețe colorate, reclamele la televizor, ca poveștile condensate, filmele cu superputeri, știrile cu uriași dezgropați din munți care sunt, de fapt, portale inter-continentale. Pământul e plat și Omul Negru a venit, a văzut și a plecat la schi.

copii care cos cu privirea stearpă mânecuțe și baterii pe spatele telefoanelor,
copii fără genunchi și păr
copii care slăbesc noaptea târziu editând profitul rezonabil sau
pur și simplu texte

președinții copiilor sunt și ei copii.

și cârciumile sunt pentru copii. și pulpele de pui sau livezile cu fructe au fost reglementate în așa fel încât să ne ajute să creștem mai sănătoși și mai mari – și noi tot creștem și creștem

it never fucking ends.

în curând toți vom lupta nebunește un război
și vom muri râzând
și cu stupoare
nu ne vom reveni defel după pauza publicitară.

Mara e-un copil bun care crede că jurnalismul e-o meserie plictisitoare și când crește ea mare își dorește să devină învățătoare. asta da – asta ar fi palpitant pentru ea 🙂 mama e-o femeie bună care și-a dorit și ea, toată copilăria mea, ca fiică-sa să nu ajungă cumva, vreodată, educatoare – cazul ei – sau învățătoare. sau profesor. „cadru didactic” în general. ci ceva mai bun – jurnalist – asta da, suna palpitant pentru ea. history kharma is a bitch.

acum, Mara n-a fost niciodată prea pasionată de citit. a început câteva cărți, da-i mai degrabă genul care „a văzut filmul”. e, cred, o chestie de generații. și se distrează mereu de mine când mă prinde citind cu o mână în timp ce cu cealaltă setez programul mașinii de spălat, să zicem. când nu înțeleg ceva ce-mi povestește cu insistență, concluzia ei e aceeași: „Mima, citești prea mult…”. mima e mama pe limba ei. și o spune cu un amestec de milă și tandrețe copilărească.

eu am o obsesie să fac cumva să se prindă de ea măcar intuiția că în vremuri sumbre, poți să găsești în cărți motive de supraviețuire. sau măcar de încăpățânare. e greu să înveți asta un copil de opt ani. e greu să înveți un om orice, oricât de simplu ar fi.

azi, făcând cumpărături la Lidl, Mara m-a rugat s-o las să-și ducă mâine la școală, pe post de desert, un fel de biluțe de pufuleți îmbrăcate în praf de brânză – genul de chestii care duhnesc a șosete nespălate. și primul impuls a fost s-o refuz, dar după aia m-am gândit să testăm absurdul.  – mamă, poți să le duci la școală dacă citești 20 de pagini dintr-o carte de acasă!

am parafat înțelegerea cu pinkishorul – adică degetul mic. e jurământul absolut și nu poate fi încălcat. nici dacă vine meteoritul.

și-am ajuns acasă și a decis că vor fi 20 de pagini din Întoarcerea lui Arpagic, de Ana Blandiana. o avem în casă de vreo 3 ani, și niciodată nu i-a tras cu ochiul în vreun fel.

primele 5 pagini au mers mai greu – cu întrebări despre cuvinte. apoi s-a întâmplat.

vreo 40 de minute legate n-a mai zis nimic, doar s-a foit pe canapea, căutând poziții confortabile în care să poată citi cu o mână, iar cu ailaltă să mănânce. când s-a dezmeticit, trecuse bine de vreo 40 de pagini – și și-a pus semn să știe mâine unde a rămas. și dintr-o dată avea de întrebat milioane de chestii: cineascriscarteaasta? existădinaintesăfifostpozecolor? tucrezicăarpagicaexistatînrealitate? existăfurnicipoete? vreisănejucămde-acăpșunilemâine? ceînseamnănotorie? cumsepublicăocarteșiceebinepentrucopiisăscrieînea?

stăteam și-o ascultam și un omuleț mic în capul meu râdea cu capul tot mai bine afundat între umeri, ca atunci când plouă și te bucuri pentru tine: – măi, ție ți-a plăcut cartea… a recunoscut puțin șifonată că da. și că abia așteaptă să vină mâine acasă și să mai aibă timp de „citeală”.

apoi am pus-o în pat și în timp ce ațipea am întrebat-o, dacă ar fi fost cineva sau ceva din grădina lui Arpagic, cine crede că ar fi fost? și-a zis: știi, fetița aia care simte cum îi cresc flori în păr?… yeap, o știu. și-a mai zis: crezi că asta e cu adevărat posibil, să îți crească în vârful fiecărui fir de păr o floare? da, kid, dacă închizi ochii și te uiți în tine, e posibil să-ți crească flori în vârful fiecărui fir de păr și să traversezi lumea în 80 de zile sărind matematic din vapor în tren, să împarți noaptea stelele deșertului cu bravul Winnetou, căpetenia celor mai nobili indeni sau să înveți de la bătrânul Buendia cum se șlefuiesc peștișorii de aur. să te amuzi de tâlharul din Connecticut și să nu-ți fie frică de moarte cu orice personaj cu adevărat cool.

a adormit zâmbind, foarte fericită pentru această nouă descoperire.

dup-aia, maică-sa a luat cartea și a citit:

Minunea

Uneori, când sunt fericită într-adevăr
Simt (sau poate numai mi se pare)
Cum, în vârful fiecărui fir de păr
Îmi crește câte o floare,

(și maică-sa a plâns puțin că și-a amintit cum, în copilărie
i-a plăcut din prima exact –
dar exact aceeași prostie)

Și știu că sunt grozav de frumoasă
Cu podoaba aceea împărătească,
Dar nu îndrăznesc să mișc fruntea prea tare,
De teamă să nu se ofilească.

(maică-sa a plâns mai departe
mirându-se câte chestii îți poți aminti
recitind o banală carte)

Și nici să mă privesc în vreo oglindă
De teamă să nu se desprindă,
Și, mai ales, e destul să mă întristez numai un pic
Ca să nu mai rămână din toată frumusețea nimic.

(abia pe-aici maică-sa a început să zâmbească
și să se creadă, din când în când,
puțin proastă)

Eu cred că puteți încerca și voi, binișor,
E ușor:
Nu trebuie decât să fiți
Foarte fericiți.

(și chiar dacă nu vă închipuiți
pe moment al dracu’ de fericiți
tot vă puteți spune
că oricând,
și din pufuleții cu brânză
se poate isca o minune)

reality just went from overrated to obsolete.

ceea ce-ar trebui să fie bine – dacă ești poet – și rău – dacă ești jurnalist.
sau pur și simplu indiferent dacă n-ai vreo miză prea personală.

în general, când mă pasionează câte-un cuvânt, caut o istorie a lui, ca să mă pot situa – în cazul ăsta, particular, până și a treia pagină din google vrea să mă învețe despre istoria reality tv – ne-am făcut-o cu mâna noastră, ca să zic așa. inclusiv cu locul în care căutăm 🙂

acum vreo trei ani, am început să scriu o povestire care se baza pe ideea că, într-un viitor nu foarte îndepărtat, realitatea – ca un mediu general acceptat, va fi ceea ce cred peste 30% din oameni că este – real.

însă lumea se mișcă rapid, brusc și uimitor- ca un carnivor rapace. de fapt, mai degrabă ca un anofel metalic.

mă bate gândul unei lumi în care câțiva oameni au s-ajungă un fel de truth-bearers. și printre toți vărsătorii de cuvinte de toate felurile, ăștia au să fie un soi de ciudați repetând niște anacronisme – până când adevărul se va reduce din nou la mici unicități universale. apă, aer, foc, praștie. singura realitate credibilă, la răstimpuri istorice, e aia care te izbește în bot, realmente.

și abia după ce suferi și obosești și ți-e dor de culori și de muzică, înveți să te speli și după aia, la câteva sute de ani, poate descoperi vaccinul împotriva rujeolei. citeam undeva, zilele trecute, că la începutul secolului XX, speranța de viață a unui român era de 37 de ani. 1900 – abia acum 120 de ani. ca idee, ultimele epidemii de ciumă (despre care vorbim așa, ca la ceai, că nu ne putem imagina groaza) abia se terminaseră cu 50-60 de ani în urmă.

revenind. în 2012, speranța de viață era 74,5 ani. s-a dublat, în o sută de ani și ceva- e, cred, un fenomen unic în istorie. oricum, e ca și cum te-ai trezi cu încă o viață adăugată la viață. și ce să faci cu o viață în plus în aceeași viață? (plus ideea că jumătate din viață ești bătrân).

ce vreau să spun e că nu cred că ne putem imagina cât de bine ne e. epidemiile alea cumplite care rădeau câte jumate din țară au dispărut, tehnologia ne ajută să comandăm un taxi dimineață la 6 (cum i-ai explica asta unui om de 37 de ani de acu 120 de ani?), să zburăm peste Ocean și să fim vegani. să nu ne căsătorim cu ăia cu care ne-o tragem, să citim cele mai bune romane scrise vreodată, să creștem un singur copil, primul născut, care nu moare în primele 2-3 luni și, în general, să ne îmbăiem în plăcerea propriei singurătăți.

în termenii de-acu 100-200 de ani, suntem niște pufoși răsfățați. și ce facem cu asta?

de vreo doi sau trei ani aud în jur, repetitiv și psalmodic, profeții care mă enervează – o să vină un război să le „reașeze” pe toate – de parcă moartea hâdă e soluția cea mai bună. dacă nu vine ea de la sine cu ciumă și altele, îi găsim noi un vad. we’ll make it happen!

mai nou, nu te mai poți mișca pe net de oameni care-ți spun că pământul e plat și totuși, în mijlocul lui trăiește o rasă superioară care ne conduce. dacii vorbeau limba romană și vaccinul e o conspirație a marilor concerne farmaceutice. oameni foarte serioși altfel te invită să respecți drepturile salatei și a vinetelor. pentru că ce să faci cu o viață în plus la viață? 🙂

e greu să ai dintr-o dată mult mai mult timp – te poate scrinti de cap. poate că putem suporta numai o doză anume de timp, poate că în continuare nu avem idee la ce sunt bune mîinile de fapt sau de ce dormim noaptea sau de ce avem unele emoții în pântece și altele în cap. adevărul e că știm atât de multe despre exteriorul nostru și-așa de puține despre interior și man, suntem atât de răsfățați, istoric, încât, într-un fel, era inevitabil.

 

într-un fel nou, la fel.

a zis asta cristian tudor popescu cândva, și mi s-a părut atunci genial. mi s-a părut o observație de romancier excepțional, genul de idee care ți se întâmplă într-o străfulgerare, când fumezi obosit după o beție cumplită: man is the jew of the world.

cel mai probabil exagerez. exces de timp și realitate obsolet-ă.

 

uneori îmi cuprind sânul strâns și
mă întreb dacă așa s-ar simți în mâna ta
apoi pulpa piciorului.
poate că-s puțin grăsuță
și poate că nimic din toate astea nu contează

de fiecare dată când cobor la metrou, mirosul de sub-pământ
mă face să simt, la fel ca-n copilărie,
un pansament peste ochiul stâng – poate-i la fel și cu iubirea:
amintirea unui organ pansat în copilărie
plus un miros anume,
dau un sentiment de bine și o plăcere
– dacă Spinoza ar fi mers cu metroul…

nu fac mai nimic, îmi cuprind genunchii cu palmele
apoi sânii
și stau așa.
mă sprijin în mine cu orele
până tremur
uneori pierd și lacrimi.

am și riduri mici la colțul ochilor, pe sub brațe, prin perne
parchet și ușurel în jos pe treptele blocului,
iu-huuu!
străzile pe care mă plimb
toate drumurile îmi ajung înapoi în ochi.

– dacă știam cum se face, aș fi făcut!
cu mâna, trag rochița de noapte
ca o cortină
peste pulpe și-apoi brusc, peste cerul gurii
aș fi făcut!

și sânii au os, rotunzi și bufanți
și ochii întăriți,
pe toate le-aș fi făcut…

„The man who could reduce to a single proposition all the propositions disseminated in Euclid’s principles would be the most consummate and perfect geometrician; likewise, the most perfect logician would be he who reduced all propositions in logic to one”
G. Bruno – Cause, Principle and Unity

de fiecare dată când citesc partea asta din Bruno, îmi întind mâna dreaptă să se poată așeza, în caz că e obosit, omul care ar putea reduce toate propozițiile la principiu.

apoi, să doarmă, că toți oamenii au nevoie să doarmă și să se odihnească:)

happy 2017, everybody, and let’s have some more of that rice wine!

 

* de-o vreme încoace mă sperie sunetele din casă. când centrala termică se cuplează la semnalul termostatului sau frigiderul dă semne că se îneacă. și nu știi ce să faci. nu știi nici dacă sună bine sau rău sau așa obișnuiau să sune înainte? ideea că nu te pricepi la ce se petrece în interiorul carcaselor, că o biluță de aer poate strica și centrala termică și inima. suntem foarte vulnerabili în fața biluțelor de aer.

** în bradul de anul ăsta Mara a pus beteala de când eram eu de vârsta ei – e printre puținele podoabe de pom salvate de-a lungul timpului. e argintie și are clopoței mici de plastic – se sprijină pe lângă globuri albe și aurii și e ciudată 🙂 pot să-mi amintesc gesturile tatei când o învârtea în jurul brăduților din copilărie, și niciunul nu i se părea suficient de bogat. am rămas cu piticul ăsta, să aibă crengi bradul, să fie păros 🙂 – acum e. tata nu mai e. beteala a rezistat, cu tot cu clopoțeii ei de plastic, gri și roz-oranj. viața e ciudată – chiar și aia a obiectelor.

*** amintiri de care nu mai ești foarte sigur. straturi de viață care se înghesuie unul peste altul și se tasează. nu-mi amintesc primul sărut – sau e ca și cum mi-aș aminti amintirile altcuiva. trupul e o limbă străină.
unele cuvinte pot fi repetate până când nu mai înseamnă nimic. sentimentul straniu al propriei mâini care aprinde o brichetă care aprinde o țigară. mâna răsucită la spate care pipăie pe piele un punct în relief.

**** obstinația cu care credem în cuvinte. dacă există vreo credință universală, out there, e în aceste instalații cu o mare suportabilitate combinatorică. cuvintele ca molecule. ca numere. ca biți. mașinării de codificare și decodificare. nimeni nu „spune ce vrea să spună”. și din când în când se deschid ocheane mici între oameni și își suportă unii altora realitatea și limba e tot amintirea unei amintiri.
în capul poetului, o maimuță bate la mașină litere din ce în ce mai rapid.

***** înțelegerea ca o funcție a contrastului. susjos, albnegru, zerounu. apă vie și apă moartă – și numai împreună readuc viața. și numai moartea e un fel de certitudine. în tot restul timpului te joci. eroismul e o construcție geometrică. o secantă care lipsește din figură, și de care ai nevoie ca să poți calcula unghiul. de ce-ai vrea să calculezi unghiul?

****** sentimentul pregnant că privirea îți alunecă pe fereastră și afară trec mașini pe stradă și poți mărturisi că totul, tot ceea ce e în spatele ferestrei, e absurd.
dacă lumea ar fi cât de cât firească, ar sta în spatele geamurilor și s-ar mângâia cu blândețe nesfârșită. trup cu trup, mână peste mână. blândețe nesfârșită.

trec păsări mari pe cer, trec fulgerător
trec oameni fără gură pe stradă
toate trec

și-asta e-o idee filozofică mai nou.
solidă, ca un obiect,

trece și-o sirenă de poliție, isterică
acum totu-i din diamant moale
numai tu, micuț, înăuntrul meu sfredelești
până când ajungi la cerul gurii, la cerul de iarnă
și începi să plângi încetișor

și dacă-ți vine să urli, e-ok
e normal și natural
ne apucă în cele mai senine zile:

să le ia dracu’ de zile,
de ani,
de epoci
cel mai singur și cel mai târziu
și să nu pari ciudat.
să fii natural cumva, să fii înțeles
să spui asta într-un cântec

cel mai scurt drum între fizica optică și Marvel Comics
totul e o singură zi
o singură zi
sper să nu te fi trezit din somn pentru că
nu există istorie

și dacă aș putea salva timpul

și cerul din piept îmi curge pe spinare
și e foarte greu să ai un cer de iarnă în piept
nu știi niciodată când îi vine să ningă
dintr-o dată, toate geamurile cântă
-let the sunshine! why don’t you let
the sunshine in

și toate acoperișurile roșcate dansează
sunt milioane de ani, păduri, solzi din căldură
mașina ta
și tu, micuț
pe dinăuntru, ronțăind,
între mine și tine.

oare cum arată mașina ta dinăuntru

tu micuț pe dinăuntru tușind,
înecat în cerul din piept
tușind fulgi, plângând,
și eu, superlucidă.

te mângâi pe frunte
– e frig și cuvintele ies prost și
nu mai plânge, nu mai plânge
nimeni nu iubește pe nimeni
doar eu
și tot universul e-așa de mare
încât
„mulțumim pentru timp!
nu contează”

let the sunshine,
let the sunshine in!

Mara are 8 ani și e un copil cumințel și care n-a stricat niciodată o jucărie. le-o fi murdărit sau aruncat de pereți, dar de stricat, niciodată. m-am chinuit destul de mult cu ea să priceapă că plușurile, oricât de cuteness overload ar fi, n-au suflet. sunt niște obiecte și când se desfac, you move along.

azi a făcut prăjiturele și ne-am umplut de făină și zahăr, am ascultat muzici și am cântat și mai aveam puțin până să crestez ziua perfectă. și-apoi a venit faza cu jucăria.

acum vreo trei săptămâni, i-am luat o bilă antistress – adică un fel de căciuliță de cauciuc moale, umplută, ca un pântecel – pe care o poți frământa la nesfârșit și nu se sparge. și nu obosește. cum o strivești, așa se lasă.

a fost foarte curioasă, tot timpul ăsta, ce-o fi având înăuntru.

azi, după prăjituri și o baie cu spumă, while being the happiest kid alive, mi-a zis curajoasă: mami, o tai cu foarfecele și aflu ce are înăuntru! – eu știu, mamă, las-o așa, că ți-e dragă…

a tăiat-o ca un chirurg, că am urmărit-o. i-a extras de sub pielița fuchsia de cauciuc un fel de nisip kinetic. s-a mai jucat cu el cam un minut, și atât că era lipicios și eeeaky!

acum abia am culcat-o, după o oră și ceva de plâns: pe lângă că a fost dezamăgită că pe dinăuntru chiar avea nisip kinetic (avea ea o bănuială), mai grav e că i s-a făcut dor de jucăria ei dinainte s-o strice. era unică, așa mi-a zis, printre râulețe de lacrimi. și mi-a enumerat toate motivele pentru care era unică: i-am cumpărat-o eu nu-știu-când, și-n ziua aia era îmbrăcată cu o fustă roșie și acum patru zile am râs amândouă cu ea, jucăria 🙂

și n-am știut ce să-i spun sau cum s-o liniștesc. am tot dezmierdat-o și i-am cântat și-a adormit în cele din urmă.

doarme suspinând din când în când, că am verificat-o pe vârfurile picioarelor.

mă uit la nisipul ăla învelit de ea în folie de plastic – e ca o mămăliguță albă fără contur. mă uit și la cojița roză de cauciuc. înainte obișnuiau să fie o jucărie – și era unică 🙂

și puica mea care doarme și you know, sufletul ei și oare ce pricepe el acuma, și de câte ori o să mai descoperă că în spatele jucăriei e o mămăliguță albă. și cum să-i explici că noi și numai noi și piticii noștri, sau memoria, fac lucrurile și oamenii să fie unici și foarte frumoși și odată ce-i despici cu foarfecele, s-a dus.

și-n același timp, s-o educi cu adevărul , whatever that is, și s-o crești bine și s-o ajuți.

și cum îi spui unui copil că de fapt, de cele mai multe ori, you screw things up și you fail, da-i normal și-i bine să vrei să mai faci asta și mai departe, ca să nu mori, ca să nu îmbătrânești prea repede și să-ți refuzi șansa nesperată de a  despica altă jucărie cu foarfecele și să fuck things up și să fail. pentru că majoritatea timpului cu asta ne petrecem.

și-ar fi trebuit sau nu să fii părinte și ce poți să-i dai copilului? nu e și el, la fel ca tine, un alergător desculț pe lama întinsă?

ce-i poți oferi, altceva decât niște mecanisme de „coping up” cu ideea că înăuntrul jucăriilor sunt niște mecanisme de care e mai bine să nu afli? îi poți oferi ceva?

și după aia să speri ca tâmpitul că are să găsească el something, orice, real, și-n ciuda faptului că într-o zi te va despica și pe tine cu foarfecele și va afla că ești din plain carne și oase, mămăliguță albă, și chiar și așa, tot o să te iubească. și-o să te creadă unic.

adevărul e bine ascuns în genericele serialelor proaste, în jucării care costă puțin și se despică ușor, aproape fără niciun preț. durerea e să descoperi că lumea e așa cum credeai că e, și nu are nimic magic, și-acum ce faci?!

și cum îi spui ei că e și așa și deopotrivă minunat?

toate poveștile bune pe care le știu se împart în două : deșert sau labirint.

despre deșert afli din Dune: că poate fi planetar și îmblânzit. că într-o zi, și acolo are să plouă – și-ar putea să-ți pară rău că e așa.

din Citadela afli că e foarte important să păstrezi un echilibru între formă și ființă, și oricând decizi între ele două, se numește etică.

din Micul Prinț, afli apropierea.

micul

cărțile cu deșerturi se ramifică – în Old Surehand e Llano Estacado. în Femeia de nisip, e răbdare și așa vine un fel de iubire – îmblânzirea nisipului.

cărțile cu deșert sunt mai dese decât alea cu labirint.

cea mai tare poveste despre labirint e a lui borges, în care abenjacan el bojari moare în labirintul său.

cărțile cu labirinturi au nevoie de oameni care suportă și mai ales găsesc. Guillermo del Toro a semnat labirintul.

labirintul

majoritatea cărților bune nu spun nimic oficial despre una sau alta, da-s fie despre deșert, fie despre labirint.

de pildă, foamea lui Hamsun e despre un labirint, la fel și Pendulul lui Foucault sau Un veac de singurătate (asta, contrar aparențelor, e despre labirint, nu despre deșert) sau Solenoid. sau Hunger Games, Discurs asupra metodei sau Versetele Satanice.

dincolo, Mătasea lui Baricco, Cel mai iubit dintre pământeni, Detectivii Sălbatici (asta, contrar aparențelor e despre deșert, nu labirint), Jude Neștiutul (ce carte frumoasă și uitată) sau Zorba Grecul. Patericul și Robinson Crusoe.

e-o regulă așa de bună, că-ți poți întreba prietenii, atunci când îți spun că le-a plăcut o carte: a fost despre un deșert sau despre un labirint?

 

Follow cru on WordPress.com