câinele sângelui meu
se bucură dimineaţa
şi-ţi linge secundele
una câte una

toate ceasurile bat de amiază,
luaţi şi mâncaţi
câinele sângelui meu mă iubeşte
mai presus de mine

arc întocmit mai tare decât văzduhul
ești. de tine se tem orele

ar trebui să mă opresc – îmi spune îngeraşul închis în piele
dar îngerii nu ştiu nimic despre câini

în sângele meu aleargă un ogar
uneori viaţa lui te respiră adânc
toate ceasurile bat atunci
orele cad fulgerate
totul e verde şi umed
viu

până la lacrimi.

(studiind dovezile)
s-a arătat că

marele poet Malraux
n-a spus niciodată „secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc
n-a zis nici măcar „mistic
n-a zis nimic de genul ăsta, deloc.

nici marele D, prin gura lui Mîșkin
frumuseța va salva lumea
n-a spus niciodată.
în realitate, citatul corect din Idiotul îi aparține
lui Ipolit:

E adevărat, prințe, că ați spus odată că frumusețea va salva lumea? Domnilor,
strigă el, adresându-se tuturor, prințul susține că frumusețea va salva lumea!

asta a scris, de fapt, marele D.

nici Robert Desnos n-a scris
Ultimul poem
niciodată
în realitate.

n-a păstrat hârtiuța în buzunar, n-a tăiat din versuri
pe măsură ce-i scădea trupul, în Auschwitz.
n-a scris
niciodată
acele opt versuri desăvârșite.

autorul lor e-o eroare de traducere
traversând două ziare în limbi diferite
cehă și franceză
dar mai ales încăpățânarea nesfârșită a memoriei
de a umple vidul.

oricum, ce voiam să spun e că
ceea ce s-a întâmplat în realitate contează prea puțin
realitatea e o bășică de săpun
în fața instinctului de supraviețuire
care ne scrie
și ne face să umplem golurile
vidul
cu povești
cu mai-degrabă-ceva
decât mai degrabă
nimic.

primarul avea trei săculeţi cu seminţe. i-a înmânat pe fiecare într-o conferinţă de presă transmisă live de televiziunile locale câte unui cetăţean ales aleatoriu din lista lui de prieteni de pe Facebook, pentru a nu crea impresia că ar fi părtinitor.

Ion Marinovici a primit primul săculeţ, şi-a împrăştiat seminţele pe pietre şi ele n-au crescut deloc. nicio televiziune n-a venit să filmeze asta şi nu i-a păsat nimănui.

Maricica Costea a primit al doilea săculeţ. a împrăştiat seminţele pe-un picior de plai buruienos şi ele s-au amestecat cu buruienile şi nimic nu s-a ales. și nicio televiziune n-a venit să filmeze asta şi nu i-a păsat nimănui.

Alexandru Coldea a primit al treilea săculeţ. el a arat pământul său şi l-a îngrăşat. el a plivit buruienile şi le-a stropit. apoi a semănat seminţele în perioada corect determinată şi le-a stropit cu azotat, să aibă ce consuma bacteriile fixatoare de azot, să facă bine la rădăcină.

a plivit şi-a săpat lujerii seminţelor şi s-a ocupat îndeaproape de încasarea la timp a subvenţiei la hectar. la sfârşit, a recoltat şi a stivuit corespunzător recolta şi apoi a transmis-o spre comercializare unui hypermarket din apropiere.

și nicio televiziune n-a venit să filmeze asta şi nimănui nu i-a păsat.

sfârşit.

într-una din cele mai frumoase interpretări ale lui Iisus în grădina Ghetsemani îl avem pe Ted Neeley, în musical-ul Jesus Christ Superstar, din ’73 . actorul e tânăr și slăbănog și blonduț, cu privirea aia a bărbatului care încă are ceva de împărțit cu lumea.

versurile din piesa lui m-au urmărit zilele astea.

will no one stay awake with me? Peter? John? James?

sunt trei momente în Noul Testament când Iisus îi ia deoparte, cu el, pe Petru, Ioan și Iacob.

întâi învierea fiicei lui Iair. a doua oară, cu Schimbarea la față. a treia oară în Grădina Ghetsemani, când Iisus e om singur și are îndoieli și-și cheamă apostolii. dar ei dorm. putem presupune că-i sunt cei mai dragi dintre apostoli, dar dorm. și pentru că e foarte delicat, nu-i trezește. se dezamăgește el, dar nu-i supără pe ei, preferații lui. ca un om bun 🙂

altfel, se ceartă cu Dumnezeu, îi cere să fie rațional, să explice, își arată străduința și chinul: after all, I’ve tried for three years, seems like thirty, seems like thirty. dar cam știe că nu e altă soluție, că trebuie să moară.

e frumos crescendo-ul ăla imaginativ pe care Neeley îl cântă: I want to know, I want to know, my God, want to see, I want to see, my God, why I should die?
și e firesc. și Iisus, ca oricare alt om, caută un sens. de ce fac ceea ce fac? de ce mă sacrific? pentru ce mor? o să însemne ceva?

într-un fel, foamea asta de sens e o foame de Dumnezeu. de minune. de certitudinea magică și absolută că nu suntem degeaba. că niciunul dintre noi nu trăiește degeaba. că nu e totul absurd, fără niciun secret în spate. că există o explicație minunată, că în spatele suferinței stă un grăuncior luminos de fumusețe, de adevăr. că nu murim cu totul, că într-un fel sau altul vom dăinui. vom avea sens.

despre asta e aria lui Neeley – mă încăpățânez să cred că e una din cele mai frumoase interpetări ale lui Iisus.

acum, iată-l pe Neeley, în același rol, 30 de ani mai târziu.

nu mai e tinerel. are părul rar, o bubă pe frunte, cântă singur la o repetiție pentru spectacolul de retragere din carieră.

a cântat aria lui Iisus în grădină 30 de ani.

a avut destul timp să se întrebe și să-și răspundă, în capul lui, la toate întrebările alea de om care l-a jucat pe fiul lui Dumnezeu într-o piesă: de ce trebuie eu să mor? dacă mor, cu ce-o să mă aleg? vreau să știu pentru ce mor.

e emoționantă reacția colegilor din public care îl ascultă și îl privesc. și câtă voce are încă, câtă forță și câte de demonstrat – și cumva,ăsta e momentul demonstrației. după o repetiție de 30 de ani, cu toate diferențele de la prima intepretare, asta e interpretarea. și toate repetițiile ei, și ele sunt. ca viața în realitate.

m-a emoționat bucățica asta de YouTube, pentru povestea din spatele ei. dar mai ales pentru că numai poveștile au, în final, sens.

ieșim în beznă la marea vânătoare de mașini.

mașinile sunt întotdeauna mai puternice.

am început să scriu asta de mică
peste tot
dar scrisul e o mănăstire pe care o clădești ziua
și noaptea o năruiești prin uitare

în vis eu sunt mașina
și sabia tulbure a amintirii.

în tinerețe am deconspirat cu sete
am scris peste tot:
e fals și ipocrit să spui
că lanțurile păcatelor sunt cele grele și nu-i lasă pe morți să zboare la cer,
aceasta e o poveste inventată de mașini.
cel mai greu atârnă dorințele sleite.

mașinile cântă și spun povești
aproape ca noi.

povestea mașinilor nu se șterge noaptea
nu se oprește ziua
și nu poate fi terminată.

ieșim în beznă la marea vânătoare
să fim terminați
de mașinile sunt întotdeauna mai puternice
cavaleri ai marii viziuni
o narcisă albă, sălbatică
departe în câmp
cu parfum amețitor de om.

 

nu știu cât vă interesează istoria cuvintelor care ne guvernează viețile, pe mine mă pasionează, de o vreme, cuvântul feedback.

l-am auzit prima dată prin clasa a șasea, la botanică. pentru că valorizăm nowadays mult „feedbackul pozitiv”, am făcut un rezumat:

* cel mai tulburător la feedback-ul pozitiv e însemnătatea lui: o mică perturbație care generează, într-un sistem, creșterea în mărime a însăși perturbației. exemplul facil e bancul cu oile.

profesorul proaspăt venit de la oraș și dornic să facă școală întreabă o elevă: Măriuca, dacă ai o sută de de oi și cinci din ele pleacă, câte oi mai rămân?
Măriuca: niciuna.
profesorul: nu cunoști numerele!
Măriuca: nu cunoști tu oile!

(înțelepciunea populară notează fără mari fasoane că nu e scandalos ca Măriuca să-i zică deodată „tu” profesorului,dar asta e o altă discuție)

o să fac și o nefăcută să explic bancul. înclin să cred că nowadays cunoaștem mai mult numerele decât oile. pe scurt, e suficient să urnești cinci-șase, iar restul se duc după ele by default.

ăsta e feedback-ul pozitiv. valul mic a cărui mișcare e percepută de apropiați drept un val mare, și atunci se mișcă și ei ca și cum ar fi parte a valului mare. și tot așa, până chiar devine un val mare.

există cazuri documentate în care turme întregi au sărit în prăpastie, urmărind valul mic despre care credeau că e mare.

sau altfel. nașterea e un ciclu de feedback pozitiv – fiecare contracție generează oxitocină, care generează, la rândul ei, mai multe contracții, care generează mai multă oxitocină.

sau altfel. cu cât ești mai popular pe rețelele sociale, cu atât postările tale sunt afișate mai multor utilizatori, chestie care îți generează și mai multă popularitate, deci și mai mulți fani, devenind automat mai popular…

am căutat istoria cuvântului feedback. între MacMillan și Merriam Webster, îl prefer pe al doilea. chestie de scriitură, detalii și poveste.

Merriam Webster suprinde momentul în care feedback însemna și creșterea prin auto consumare. când feed era verb.

sensul ingineresc s-a alterat după ce a început să fie folosit în psihologie, de unde a decolat direct în popcult. acum feedback-ul e by default ajutător, pozitiv și critical.

tot știința spune că sistemele care tind spre homeostazie (stabilitate – viață) sunt mai degrabă cele bazate pe feedback negativ.

dârdâim de frig și transpirăm de cald pentru că hipotalamusul uman funcționează pe feedback negativ. când dă de podea, apasă o pedală. când dă de tavan, apasă pedala inversă.

în mecanică, de pildă, apa care își croiește drum printr-o spărtură din rocă va acumula prin curgere, la un moment dat, suficiente sedimente încât să astupe spărtura și să-i încetinească fluxul.

fotosinteza, la rândul ei, e reglată tot prin feedback, dar aici e mai complicat. plantele au dezvoltat un mod de a se proteja de prea multă lumină.

orișicât, un mecanism de feedback este un sistem în buclă, zic inginerii.

* feedback-ul pozitiv tinde să cauzeze, matematic, instabilitatea sistemului.

mai precis, comportament haotic al celulelor, cauzat de percepția creșterii surplusului, care se tranformă în surplus.

în fizică poate surmena punțile dintre conductori. am folosit un cuvânt poetic, de fapt, le arde. și se numește „feedback exacerbant„.

în reacțiile chimice, duce la explozii.

științific vorbind, cel mai banal exemplu de feedback pozitiv e sunetul ăla ascuțit și oribil din boxe, când își reglează trupa de live chitările, și microfonul se amplifică pe el însuși.

feedback-ul pozitiv e, literally, microfonie.

cumva, am mai rămas noi – oamenii – în rețea, care ne guvernăm după feedback pozitiv. pay per click. admirație pentru reacție. celebritatea după numărul de followeri. calitatea în cantitate. the more, the merrier. the rich is getting richer and the poor is getting poorer.

textul ăsta nu duce niciunde optimist și glorios, mai bine se termină aici 😀

inițial m-am gândit că aș posta un cântec aici, că n-am mai făcut-o de tare multă vreme. și-i singurul loc în care mă mai simt liberă în virtual (asta tre’ să sune trist).

anywho, mă gândeam la cântecul ăsta:

îmi place aproape tot la el –

e puțin disperat și puțin optimist,cu întrebări pe dinăuntru și certitudini pe dinafară, versuri bune, dileme despre libertate. da’ mai ales cu acest curaj de-a zice Amen! (so be it) 🙂 așa să fie! io-ți spun păcatele, tu ascute cuțitele. în dizgrația tuturor, dacă putem râde împreună, ne înțelegem. poate chiar și partea aia cu „worship in the bedroom„. important e că avem umor. și ce împărți.

nu m-am gândit conștient până azi că poți să amesteci pasiunea cu biserica în felul ăsta foarte uman și să iasă ceva curat, căci autentic.

nu știu de ce, tot ce-i uman și sincer mi se pare foarte curat 🙂

și m-am mai gândit la Hallelujah!

* da’ nu de la Cohen, că e cam trist și banal și lent
* și nici Jeff Buckley, că e prea into himself cântând cântecul

mi-a tihnit mai degrabă varianta asta din Shrek, mai popcult decât alea dinainte.

după 8 zile de stat acasă cu un copil aproape adolescent, am început să valorizez popcult-ul. toate exagerările alea au sens și ajută.

Hallelujah cânt bine și eu, la munte, la foc :))

căutând ceva de cântat foarte uman și autentic, săltăreț, da’ serios, consacrat, dar atipic, am ajuns la un evergreen. Miley Cyrus, care cântă ca o cizmă piese pentru adolescenți, dar face o super piesă din Jolene 🙂

și e umană și abia aștept să treacă izolarea să merg la munte să cânt tare la foc 🙂 acasă pot așa, mai în surdină. și mi-e dor să cânt cât mă ține pieptul, cu scheme 🙂

ne bazăm prea mult pe concluziile tari.

acum plouă și acesta este un oraș străin
nu-mi mai pasă care parte din mine va face istorie.

pot să repet noaptea definiția și formele dativului posesiv
și asta nu spune nimic despre mine.

memoria consemnează abaterile.

nu cred în oamenii care-i vindecă pe alții
în timp ce le merge burta.

am traversat azi o stradă
cel mai firesc mi-a venit, la stop
să mă gândesc că dragostea
e atunci când mă conving să-mi închipui
inima ta
maro
pe dinăuntrul fiecărui om.

dragostea e ceva foarte obositor
și răsplata vine abia după ce ai renunțat la ea
cu totul.

Maria Magdalena stinge lumânarea și șoptește ceva. vocea ei e cristalină și muzica pare că picură pe lângă marginile ei – nu știai că totul e-okay? nu te îngrijora, lasă lumea să se învârtă fără tine în noaptea asta.

de fapt, Maria negociază.

în șoaptele ei stă toată Lumea, pentru că ai nevoie, din când în când, să reduci toată povestea aia mare la o poveste mică – la asta se pricepe Maria Magdalena.

ea știe să vorbească în șoapte, ca și cum ar fi bucățele. în șoapte stă dragostea:) în grija aia aparent lipsită de știința complexă a lumii, dar conștientă și prezentă.

dormi, am eu grijă de tine în timpul ăsta. te ung cu uleiuri, te mângâi, potolește-ți focul din cap și din picioare, n-ai de ce să-ți bați capul cu altele” – nu știu dacă există declarații de dragoste mai frumoase decât asta: îți suport eu realitatea pentru o vreme, ai încredere în mine, tu dormi 🙂

jucând politic vine Iuda: băi, Lumea e mai importantă decât confortul tău, cu banii pe care i-a cheltuit femeia asta pe uleiuri pentru picioarele tale puteam hrăni sute de săraci!

și cumva are dreptate, ai senzația că s-au risipit fonduri serioase, s-au pierdut investiții. salvam sărăcia din lume cu banii ăia. de ce nu salvăm sărăcia din Lume? asta mi se pare cea mai credibilă mizerie – ce zice Iuda – și nu e doar pentru că pare rațional.

pare rațional că economiile dintr-o parte salvează sărăcia din alta. că programele politice și redistribuirile financiare salvează mase. că despre asta vorbim, de mase. de fapt, de numere.

Iuda crede sincer că lucrează pentru ele și le salvează. e un vis pe care îl purtăm în ADN – că nu se referă neapărat la noi, dar facem lucruri importante pentru Lume, pentru toți oamenii. we matter.

și Iuda nu e nici prost, nici lipsit de practică. e de bună credință și vede: și puterea și oamenii care mor de foame, doar că alege să se simtă hopeless față de putere.

asta e eroarea lui fundamentală – și, cred, păcatul. the hoplesness.

fain la Iuda e că e și e coerent cu el, a fost tipul care s-a îndoit de la început și i-a zis lui Isus că riscă să distrugă viețile unor oameni care vor și ei să trăiască. asta vrem toți, a little bit of good life.

Iuda nu e nici lipsit de rațiune, dimpotrivă, nici dobitoc. dar e orb cu inima. îi lipsește dimensiunea asta, a încrederii. e orb pe partea asta. dar are dreptate, pe scurt – oamenii flămânzesc și nu se satură nici cu idei, nici cu metafore.

și Isus încearcă să-l îmblânzească, cum poate, rațional: doar nu vrei să zici că avem resursele (good choice of words)să salvăm sărăcia din lume, asta va exista mereu. Dumnezeu nu e aici să rezolve sărăcia, foamea și depresia din Lume. cu asta toți suntem oameni și datori. e aici pentru sens. pentru speranță. sau ceva, nu știm.

look at all the good things we’ve got!.

probabil aici eșuăm. măcar în a povesti lucrurile bune pe care le avem, inspite the bad. într-un fel, Isus e Cutia Pandorei, ficatul lui Prometeu. n-o să avem niciodată un sistem care să ne salveze pe toți, pe Pământ, pentru că nu așa funcționează lucrurile, by default.

nici noi nu așa funcționăm, ca oameni. de asta avem nevoie de povești, să ne spună că putem. de aia, Isus e pâine și vin, din trupul și sângele lui, dar hei, și miel.

de-asta e trădat, noi l-am trădat și tot noi îl și salvăm. altfel nu ar funcționa povestea.

Iuda îl întreabă mai încolo, în grădina Ghetsemani, înainte să-l trădeze, ceva foarte real: what if I just stayed here and ruined your ambitions? și așa pare din exterior, tâmpitul ăsta o să ne termine pe toți, cum ar fi să nu facem nimic?

așa gândim, ca Iuda. altfel, de ce ar trebui să se ofere cineva așa, în poveștile noastre, cu carnea și inima?

Rice a scris una din cele mai frumoase și umane arii de operă. fie ea rock.

e posibil ca cea mai revoltătoare idee nowadays să fie că e okay să nu-ți pese neapărat de nimic din ce se întâmplă, close your eyes, close your eyes and relax 🙂

mă pregăteam să încep așa: „nu știu ce m-a apucat anul ăsta, dar e primul an de când mă știu când mă ia cu anxietate înainte de împlinirea vârstei de…”

și e fals. de fapt știu ce m-a apucat, dar eram gata să las automatismul să înceapă, și apoi am realizat – că e un automatism. „nu știu alții cum sunt, dar eu…”, și tot așa pe Ozana cea frumos curgătoare a lucrurilor pe care ne-am obișnuit să le spunem despre noi.

37 e prima vârstă care mi se pare mai aproape de capătul cu doamna cu coasă decât capătul cu mama. ne mișcăm între mama și moarte. simpatic cum nu e nevoie să articulez moartea (pun intended). în afară de posibilitatea ca în câteva zeci de ani să devenim oleacă cyborgi (și trebuie să spun că nu mă coafează perspectiva de a deveni un robot bâtrân și veșnic), statistic vorbind, fac pasul peste mijlocul drumului. sar pârleazul.

nu sunt din categoria care s-au gândit că mor la 27 de ani. nu mă calific. nu sunt nici genul care visează nemurirea – nu știu la ce ar folosi cuiva. de fapt, am descoperit în ultimul an că cel mai dificil e să-mi suport mediocritatea 🙂

lipsa de excelență în orice. nu-s nici cea mai bună mamă, nici cea mai proastă. mai degrabă una complet nedumerită, cu unele griji paranoice și alte libertăți pe care le dau fără rațiune. din instinct.

nu scriu nici cel mai prost, da’ nici cel mai bine. nu-s nici tâmpită, nici genială. mă înfurii rar și din motive banale. mă bucur rar și din motive excepționale. nu-s nici urâtă, nici frumoasă. am o ureche muzicală defectă, dar cânt ca o artistă două-trei piese grele, în niște nopți rare, la munte, la foc, și-n niște zile dese, când spăl vasele. am cele mai banale lucruri importante de spus. iau decizii tâmpite în momente de alea în care cântă corul de îngerași. și decizii bune în cele mai tâmpite momente.

„Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea.”

când am citit prima dată versetul ăsta din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, m-am gândit cu groază că despre mine vorbește – o căldicică. cu dilemele ei căldicele și vise căldicele și rebeliuni căldicele.

mi-am setat un pinpoint în viață ziua în care o să-mi ceară bani un cerșetor și-o să-i dau toți banii pe care-i am. într-un fel sau altul, am tot eșuat cu asta- din motive de rațiune: nu acum, că trebuie să mai plătesc gazul. nici acum, că e 25, și abia pe întâi iau salariul. nici acum, că e iarnă și trebuie să-mi ajungă banii de taxi dimineața, când o duc pe Mara la școală și ninge. și alte justificări.

și după fiecare mă gândeam cu tristețe că I always miss the point – ideea e tocmai asta, să-i dai crezând cu bucurie că nu-ți vor lipsi.

până luna trecută, când mi s-a întâmplat. așteptam fumând pe bancă o lansare de carte, cu mintea aiurea. a venit cerșetorul și mi-a cerut, și din instinct am scos portofelul și i-am dat tot ce am găsit, mândră de mine.

numa’ că aveam doar 8 lei mărunt 🙂 și m-am suspectat că știam asta, undeva adânc în subconștient, că țin toate socotelile acolo, secundă de secundă. și că am fost cheap. că sunt cheap.

așa cum mă suspectez, în ultima vreme, de aproape toate dățile, că scriu lucrurile negândindu-mă doar la ce vreau să scriu, ci la ce va înțelege lumea care citește. nu scriu doar din inimă, fac și packaging cu capul.

mai departe de mediocritate, de căldiceală, care e o mințire, în sine, mă îngrozește propria lipsă de autenticitate. care e tot un fel de minciună. pe partea cealaltă, când mă apucă pe mine să spun ceea ce îmi închipui că e adevărul și e musai să fie spus, iese o chisăliță din sentimentele oamenilor care trebuie să-ți suporte pornirea. și adevărul.

a doua zi e confuză ca o mahmureală. a treia e dureroasă ca un cuțit.

din a patra zi încolo, îți rămâne jocul nesfârșit al rațiunii care vine să-ți demonstreze că ai acționat corect emoțional. ce animal splendid, rațiunea, și la ce muncă penibilă îl folosim by default. asta e și ea o concluzie cheap 🙂

partea bună la 37-to-be e că ai reușit să tocești toate fricile și concluziile astea. e și prima dată când mă simt parte dintr-o generație: una care n-a reușit să împace visele-selfconfirmări ale părinților (căsătorie, familie, job bun, copii care îl ascultă, merge în week-end-uri și sapă flori în grădina casei părintești) cu propriile nevoi de confirmare: a salvat măcar o dată lumea, a scris un roman tradus în limbile de circulație internațională, a făcut o cercetare cu o concluzie istorică (rezistă la 1000 de ani de chestionări istorice, cel puțin).

nu le-am bifat nici pe unele, nici pe celelalte. rațiunea ultimelor luni îmi spune că nici nu am fi putut, dacă e să fim sinceri. suntem o generație cu idealurile poeziilor romantice și romanelor clasice, presiunea de realizare a părinților crescuți în comunism și self-awareness-ul unui cobai de laborator.

în realitatea noastră, succesul trebuie să vină repede și bine, ca-n filmele americane. primele 20 de minute setăm decorul și personajele, o oră aruncăm în aer tot, încă 3 minute suntem eroi. fără nuanțe.

mi-am închipuit într-una din zilele astea, alergând spre un autobuz, că nu capul e înfipt în trup, ci trupul e înfipt în cap, de jos în sus. invers, realitatea e înfiptă și ea, curge printr-o pâlnie în cap.

capul e un soi de sămânță – picioare-rădăcini, facultatea de a imagina-coroană. un nexus. un punct de convergență al restului existențelor noastre paradoxale.

am mai descoperit că vine o zi în care te trezești față în față cu una din cele mai banale chestii pe care ești supposed să le faci. să corectezi de typos un text lung, de pildă. și, la mijloc, când îți vine să-ți bagi picioarele pula, realizezi că nu-ți bagi în munca altora, ci în performanța ta de a te suporta.

e ca începutul unui tunel lung de beznă pe care nu ai cu cine să-l treci. nu mai e nimeni. și nici copiii nici iubirile nu ajută, în sine. nici prietenii.

așa începi să apreciezi cu adevărat care au fost personajele literare memorabile. faci glume cu Robinson Crusoe (deochiate), cauți sprijin în nebuniile fixist-realiste ale lui Hardy. cărțile, chiar autobiografice, sunt niște ficțiuni. și noi ne tragem din ficțiune. din mama.

punctezi la valoare autorii care au preferat să scrie sau să filmeze o poveste frumoasă în loc să-ți facă o artă post-sur-supra ceva. toate căcaturile de brizbriz-uri sunt păhărele de iaurt într-o zi în care ai poftă de o tărie sinceră. înțelegi deodată oamenii cu urgența de a lua în serios toată istoria lor – și pe aia n-o știi. nu ai cum.

de fapt, cauți în toate felurile posibile luminițele lăsate de alții pe drum. timpul nu mai e relevant, pui în față înțelegerea. enervant ca dracu’, uite că ai devenit și empat. și nu e că ai descoperit brusc o mare dragoste pentru oameni, nu, pur și simplu descoperi că singur în beznă, bâjbâind, nu mai ai senzația că ești un super alergător pe o lamă încinsă. nu ești un „super”-ceva.

o secundă, un salt și ceva întuneric mai târziu, ești aproape împăcat să fii un om mediocru care mai are de bifat întreceri cu el însuși.

de unde tăiai înainte cu siguranța editorului, ca un estetician, acum tai cu siguranța nevoii de sens. are sau nu are. există sau nu există.

nu e neapărat mai real, dar e adevărat.

Follow cru on WordPress.com