și viața ta cea atât de ascunsă
deghizarea momentelor de iubire în
așteptări și drumul
acela lung pentru tine, între dormitor
și bucătărie, am ajuns să mă întreb abia acum
câte din gândurile tale au rămas și astăzi plisate în covorul acela din casă.
căci ascultăm fără să auzim
și irosim milioane de cuvinte într-o
viață să conspirăm ceea ce vrem să spunem.
te-am căutat în mine, tată, și
iată, nestatornicia amintirilor,
fragilitatea acestor răsuciri și
Dansatorul cu mii de fețe
ascunzând continuu ideea asta
atât de cumplită,
felul în care ne fragmentăm trăirile și construim labirinturi fără final
dar la capătul lor, la capătul tuturor
acestor drumuri al căror sens ne scapă
mai mereu
cine suntem
și cui îi folosește cu adevărat
darul acesta minunat de a supune
aerul cu plămânii și cu buzele
de a sprijini ochiul în lumină
și pentru ce și cu care anume preț
dacă ai simțit vreodată viața ca
zborul comprimat în sine al unei
săgeți, înainte să se desprindă
din coardă, înainte să plece din
arc, ca o sămânță a cerului.
știu acum că în tine s-au dat
toate luptele și le-ai câștigat
timpul pe care l-ai petrecut cu
generalii tăi necruțători
Răbdarea cu oștirile ei, puhoaie de
secunde imense, ele însele ascuțite
ca niște spade,
oglindind mereu Soarele
întotdeauna Soarele
Acceptarea, câmpiile ei arse, salvate
de orice fel de concluzii intermediare
Ironia și toate felurile în care râsul tău s-a spart de marginea ferestrei
și prin cioburile acelea te-ai iubit
și apoi
Mama
Toți generalii tăi au fost femei,
tată
femeile astea fioroase care ne
țin în viață cu armatele lor de mame și mame ale mamelor lor
și mâinile lor din care țâșnește
neiertătoare
Dragostea
obligându-ne cu delicatețe crudă
să fim și să știm fără tăgadă
în ciuda tuturor straturilor de
fard, în ciuda celor o mie și un
milion de fețe ale Dansatorului
că suntem acum și aici.
știu acum că ai avut salturile tale
și te-ai întors de fiecare dată
și chiar dacă sufletul tău s-a întors
zdrobit ai avut grijă de el
așa cum mâinile tale săpau florile
sau amestecau primăvara albul
vâscos și bolborosind
al varului.
a fost, tată, curtea noastră plină
de flori sufletul tău plecat și
întors din moarte de atâtea ori?
atâtea ori în care te-au desfăcut
pe masa de operație
ți-au tăiat sternul cu
mii de dinți metalici rostogolind o
viteză amețitoare spre pieptul
tău
și erai gol și erai singur
atâtea ori
în care ai decis în liniște și slab
și atât de expus micilor mizerii
prin care corpul ne obligă să
trecem ca să-l cunoaștem și să
nu ne mai temem de el
și astfel de nimic
atâtea ori în care te-ai încăpățânat
să decizi în această
singurătate insuportabilă
oglindind mereu Soarele
ca în continuare, așa,
tăiat și închegat înapoi cu sforicele
chirurgicale și sârmulițe
să asculți iar și iar chemarea
din viață, în care faci lucrurile
să se miște și să suporte senin
schimbarea,
știind atât de intim că numai moartea
face grădinile intacte și nesupuse
putreziciunii,
moartea e acel tip de echilibru
perfect pe care îl caută Lumea
și se roagă pentru el și îl
caută în cărțile scrise de Dansatorul
cu un milion de fețe
și toate sunt întoarse în afara
lucrurilor și nu le cunosc
și nu le îngrijesc cu mâinile lor
pentru că mâinile lor și-au pierdut
ochii
odată cu bucuria de a fi
mai presus de toate
darul acesta oferit nouă
Viu.