plângi pe un refren pop celebru
comemorând o singură iubire pierdută,
unică și irepetabilă
suprapus cu margini perfecte
la infinit
peste momentul în care
cumperi o cană
inscripționată din fabricație
cu numele tău
pentru că eticheta spunea: cană
personalizată.

adevărul de-o parte și de alta
a oglinzii.

Reclame

părinții noștri ne iubesc cu mâncare și control.
bunicii cu frica neagră din ecran
nimeni nu ascultă pe nimeni.

cei care scriu despre lucrurile ce va să vină nu vor trăi în ele
cei ce trăiesc în ele
put their hands in the air like they just don’t care.

cei ce ridică sabia
vor pieri dintr-o banală tastatură.

fericiți cei săraci cu duhul
căci ei cu adevărat au moștenit
televizorul

complicitate&alcool
nebunul înmulțește cuvintele
nimic nu se termină niciodată
și nimeni nu iubește pe nimeni

numai șnițelul cald
e iubire nesfârșită

– realitatea e grea, tăticule!

totuși, ce noroc să fii est-european
aici încă nu s-au terminat visele
încă mai avem pentru ce
să murim.

chestiile astea
în care spui cum te-ai simțit pe deasupra
senzației de poezie
sunt meta

urăsc chestiile meta
nu înseamnă nimic.

dar tu ai emoții
asta e ceva.
suntem destul de țărani, ne plac complicațiile
simple
și-n final, nu prea sunt multe lucruri de spus
oricum

dacă am aveam un înger
ar fi probabil emoțional as shit
beat
și foarte fericit.

credem în lucrurile firești,
piele caldă, erecție, orgasm

chestiile importante în viață sunt alea
învățate în pauza mare
pe fugă
înainte să faci decizii fundamentale

în restul vieții ne simțim datori să producem conținut
relevant
în jurul pauzei mari.

legiunile de neuroni decolând fin
emisferele desprinse
fluturi de noapte respirând portanță
captivi în infinitul din cutia craniană

în fond, am zburat cu câteva pagini de cărți,
câteva țigări
câteva iubiri captive
în fluturii din capul meu
șanțuri de frig pe obraji

să nu spui niciodată ce s-a întâmplat
faptele sunt lipsite de consistența lucrurilor
de dincolo

doar ce-ai învățat
părțile bune
instrumentele de zbor
tandrețea.

vorbesc mult cu tine
la mine în cap
în ultima vreme.

uneori vocea ta, pe care mi-o amintesc vag (dar țin minte că era ca și cum ai gusta pistrui mari ca fragii)

vocea ta se subțiază și e vocea Marei

uneori se îngroașă și vorbești serios și grav, da vorbim rar despre fotbal. nici nu prea mai ai despre ce. Mourinho e-n continuare the special one. motive serioase să iei ziare sportive nu mai sunt. senzația aia când vrei să tragi fața de masă de sub toate paharele cu un gest scurt și perfect n-am mai avut-o de la ultimul gol dat de Lăcătuș la Steaua. ne-am uitat împreună. eu aveam 5 ani și tu ai tras cu un gest scurt și perfect fața de masă de sub toate paharele. ai bătut cu palmele în masă și pistruii tăi erau mari ca fragii.

azi am fost cu Mara la patinoar. copilul ăsta poate să-ți rupă inima în cele mai neașteptate momente. când îi vezi piciorușele alea subțirele ca picioarele de păianjen înfipte în patine. patinele par deodată monumental objects. te uiți și ți se strânge inima. oare mănâncă destul? oare fac ce trebuie ca să nu aibă ea un pătrățel gol în inimă cândva?

am citit anul trecut în
adevărul
un text despre un violator în serie. s-a strecurat într-o zi la interfon după mamă, și apoi a obligat-o să se uite la el în timp ce îi viola copila.
am devenit stelară la privitul în spate, când deschid ușa blocului. unele lucruri n-ar trebui scrise niciodată.

anul ăsta am avut un an bun, tată. am performat. m-am îmbrăcat în rochii mai des. m-am ținut în frâu mai des. de câteva ori am intrat în viețile unor oameni și le-am editat. o dată sau de două ori în rău. încă nu știu ce să fac cu rușinea.

m-am gândit că-ți scriu din ce în ce mai rar. m-am gândit dacă e firesc să-i scrii periodic unui om care nu mai există. cred că e firesc – nici asta nu știu dacă e bine. e nefiresc doar atunci când sluțești sufletul cuiva.

and I fuck things up. sunt ca un elefant în magazinul de porțelanuri. și mă aduce la disperare uneori. a doua zi. după ziua aia în care cred că acum trebuie să spun. lucruri. adevăruri. știu eu adevăruri și sunt grozavă. a doua zi plâng. încă nu știu ce să fac cu rușinea. unele lucruri n-ar trebui spuse niciodată.

și-am primit oameni. mulți oameni. ți-ar plăcea și ție. genul de oameni cu care poți să taci sau să îi suporți într-un cort foarte mic la mare. unde e foarte cald. căldura face toate lucrurile să pară mai mari decât în realitate. numărul de oameni pe care îi poți suporta într-o viață e fix. nu mi-e greu cu ei. sunt un om norocos.

nu știu aproape deloc cine și cum sunt. adevărul e că ne situăm mereu în apropierea câtorva oameni. gândim din ei. ne iubim mâinile pe care ni le iubesc ei. vorbim deseori despre „ce înseamnă să fii un adult”. anul ăsta am luat cel mai mare brad pe care l-am găsit. a fost foarte firesc.

am învățat la compunere că în ultima parte a unui text e încheierea. acolo se scriu câteva concluzii. unele lucruri n-ar trebui scrise niciodată. m-am antrenat să fiu fata ta perfectă. atât de perfectă că nu trebuie să termin nimic niciodată. fără încheiere.

performanță. pistrui cât fragii. bradul înalt. sărbătorile. inima sus și mare
ca un zmeu
auriu, și când nu știi ce să faci, fă o hartă
e tare mult întuneric în lume și în noi.

apărem sprijinind o mare confuzie
singurele evenimente de netăgăduit,
cuvintele de care atârnă viața
se sustrag mereu
nu există ca dovezi.

supraviețuim ca obiecte ale intenției
uitării
uneori, în cazuri foarte fericite
fructe albe
dintr-o milă mai încolo de fire.

la răstimpuri tânjesc pentru mine
marginile propriului corp
descrise cu suplețea pe care alții o spun
mângâiere sau dragoste

realitatea e mereu încărcată
până la refuz
cu detalii.

totul e greșit
și suav

tot ce-i suav produce tăieturi

dimineața ne coasem la loc
raze de lumină prin urechile acului
protejăm înlăuntru
un nobil ratat
cu tandrețe fără sfârșit.

trebuie să ajungi într-un oraș foarte mare să accepți că puterea
e o formulă matematică de clasa a cincea.
Dumnezeu a dus combinările de n
luate câte k
la perfecțiune
cu puțină umilință,
la artă cândva

în doar două zile am văzut o femeie care arăta și
chiar vorbea ca prietena mea cea mai bună
peste 20 de ani.
o fată cu șolduri foarte late și pantofi scumpi
mersul ei surprins din spate, viguros
neîncercând să pozeze în cineva.
la fel ca bunica
dintr-un sat obscur din Ardeal
când îi cerea bunicului salariul pe o lună.
iar vânzătorul dintr-un magazin de telefoane mobile cu fițe
clipea pe final –

atunci când pleoapa de sus o întâlnește pe cea de jos
și se lipește de ea –

cu tandrețea pe care am mai simțit-o
o singură dată
la un bărbat pe care l-am iubit mult.
am visat să-l sărut o clipă pe colțul gurii
la fel ca pe celălalt. sau invers.

imaginația e o posibilitate a lucrurilor
ca și cum ele ar fi o singură ceașcă

toate piramidele sunt un vârf
și deasupra lui, un penthouse.

căutăm însemnătate istoric
în loc s-o înțelegem aleatoriu
ca pe noi înșine.
aici totul e prea mare și prea mult
eu vin dintr-o țară în care totul e pipernicit.
Universul iubește cuplul de forțe.
dacă mama ar vedea zgârie norii lor
ar deplânge zile în șir atâtea geamuri nespălate
desăvârșit.
un restaurant cu numele pig’n’sneeze.

de undeva de foarte sus
printr-o lentilă perfectă
o ființă insuportabil de superioară vede
doar fibrele de cromatină aranjându-se firesc
în cromozomi
în timpul reproducerii.

toate planurile făcute vreodată de un singur om
în capul lui
se vor îndeplini prin alții
și mult mai târziu.

să știi și să nu înnebunești.

îți rămâne să vezi
într-o fotografie cu întuneric desăvârșit
mișcarea suplă a unui ghepard
traversând deșertul
mușchii lui destinși
respirația greu de imaginat

când mișcă cineva fotografia neagră
și vezi ghepardul
aievea
alergând,
iubești.

e un fel de a nu sfârși lumea.

nu mai poți umple lacunele decât cu poeme
aici te dezbraci de viața cea veche,
te deschizi, te mângâi cu soarele
viteză.
epiderma oaselor

cuvintele bune sunt stânci iar
cuvintele rele pătrund în carne prin lumina ochilor
se replică
dezvoltând eroarea –
infinitul superb.

ideea că
dacă vreodată
toate celulele triste ar străluci ca luminițele de sărbători
cancerul ar semăna cu o autostradă de lumină
în trup
un brăduț împodobit
și înfipt în priză

noi nu am venit aici pentru revelații.
nici pentru supraviețuire
spațiul în care continuă să existe
amintirea căldurii
pe pielea cadavrelor

numai mila, ca un șoricel gri și vesel
sapă cu lăbuțele ei drumuri
ne scoate la suprafață
unde aerul e auriu și zemos
și nu se termină niciodată.

ți-am scris ultima dată dintr-o cârciumă unde-mi puneam cap la cap articolele. întotdeauna mi-a venit mai ușor să scriu în cârciumi și în gări – au ele un aer plin de gesturi firești. pe dinlăuntru, oamenii se clatină și sunt nesiguri de stația următoare. se tem de nou și plâng pentru vechi. înțeleg nimicul și asta-i face să prețuiască lucruri esențiale: paturile calde, soții iubitori și apa de la baie. în cârciumi și în gări, oamenii sunt așa și pe dinafară. obligați la un anume fel de sinceritate a reacțiilor trupului.

nu ți-am mai scris un timp lung pentru că nu mai aveam vocea asta. îmi vine să scriu că s-a pierdut pentru o vreme, dar vezi, nimic nu „se”. eu, eu am pierdut vocea asta o vreme și acum ea se întoarce în valuri. s-ar cuveni să tai pentru ea vițelul cel mai gras, dacă mi-aș da seama ce anume din puținele lucruri pe care le am cu adevărat s-ar putea numi vițel gras.

frica, tată.

acum pot să tai o frică pe care am adăpat-o încet și metodic în mine, cu anii, cu găleata. puteam să ud și să cresc orice altceva: o gospodină minunată, o soție cu pieptul mereu cald, un păstrător tăios al adevărului, un călător, un om cu fața deschisă către lume. am fost toate acestea, numa că într-un fel descompletat, neterminat. pentru că mereu frica. n-am dus niciodată nimic până la capăt. n-am reușit nici până azi să dau unui cerșetor toți banii pe care-i am la mine cu seninătatea darului complet, deși știu, știu întotdeauna că asta aș vrea să fac. și că numai în felul ăsta s-ar reașeza în mine sensul cuvintelor.

am o colecție întreagă de replici pe care le-aș fi spus, dar nu am făcut-o. le-am ținut în mine și le-am adăpat. mi-am creat o identitate distinctă pe dinlăuntru, o fată care a spus toate lucrurile alea și e bine și e fericită și tu ești mândru de ea, de curajul ei. frica, tată. dorința teribilă de-a-i mulțumi pe ceilalți. m-am gândit și la asta: iubirea e atunci când le ascunzi duios adevărul oamenilor dragi, sau abia când nu le mai ascunzi nimic? le-am încercat pe amândouă. cred că iubirea e când nu te mai gândești la asta.

am mai pățit ceva. am pierdut undeva sensul cuvintelor. mnu, nu asta, am pierdut, de fapt, încrederea mea în imaginea cuvintelor, în lucrurile de dincolo. ți-am povestit la un moment dat, într-o pauză de publicitate, în timp ce ne uitam la Gilmore Girls, cum fiecare cuvânt are o imagine în capul meu – imaginea sunetului pe care îl produce cuvântul. nu mai știu ce-ai răspuns, dar țin minte imaginea sunetelor tale.

mă uit, uneori, de-acasă, la cimitirul de pe deal și știu că ești și nu ești acolo. îmi place să fac asta de Paști, când ne regăsim brusc pioșenia și mergem la cimitir și aprindem lumânări la morminte. ne gândim la moarte și la bine. nu e ciudat că ne gândim așa, la moarte și bine dimpreună?

în tot timpul ăsta am scris – și multă vreme am scris fără cuvinte, fără sensul lor. e greu să-ți faci o meserie din așezatul cuvintelor unul după celălalt și să mai ai și conștiința lor, după ce trec anii. de cele mai multe ori, scrii cuiva. de la un punct încolo, începi să-i scrii ca să-l mulțumești, să-i ascunzi duios adevărul. să-ți ascunzi duios adevărul.

știi, cred că suntem într-o mare eroare, most of the times. trăim cu imaginea lumii, aia în care lucrurile trebuie să fie așa cum sunt. lumea cu reguli și cu limite, cu distanțe și etichete. trăim împotriva firii noastre. aparent, e singurul fel în care poți să trăiești. altfel ne-am mânca.

m-am gândit intens, în ultimii doi ani, la un vers, un singur vers pe care l-am citit în copilărie, sprijinită de soba din camera voastră, a ta și a mamei. l-am descoperit întâmplător, citind cartea care-a venit la rând din bibliotecă. suna așa: numai sângelui meu îi e dor de inima mea atunci când pleacă din ea.

ani de zile mi-a zumzăit undeva în spatele creierului – măcar am învățat că e bine să fii atent cu lucrurile care-ți rămân în cap. știi la ce m-am gândit? la tine, cuplat în camera de gardă la toate aparatele alea cu beculețe clipocind.

beculețele.

aici am ajuns. luminițele mici ne spun dacă oamenii din jur mai trăiesc sau au murit, nu ceva din noi. e oribil. la singurătatea trupului tău cuplat la beculețe m-am gândit. te gândeai și tu la ceva atunci? îți simțeai oare ficatul cedând, rinichii, bucățelele astea de carne pe care le suntem împotriva voinței noastre? te uitai și tu la beculețe?

ai simțit-o pe mama când te-a luat de mână, și după aia te-am prins și eu de un deget și pielea ta era ca o hârtie aspră în timp ce luminai prin aparatele alea din spital, create să simtă viața din om? ce știu eu despre tine, mai mult decât că aveai pistrui și-ți plăceau apașii? trecem vreodată de fututele alea de beculețe, sau asta e tot ce putem ști despre oamenii cărora le ascundem cu delicatețe adevărul? mie, mie îmi era dor de inima ta, și eu eram sângele tău, tată.

și mi-a fost foarte frică după aia de oameni, de capacitatea lor infinită de-a muri. de-a intra cu forța în toate buzunărașele tale de carne, cam așa cum mă duc eu la supermarket și iau chestii de pe rafturi, cu lejeritatea bogatului. o să iau ideea asta din tine, o să iau imaginea asta și o s-o fac a mea, o să iau luminița asta și-o s-o mut la mine în carne – that’s what we do. oamenii te iau și te locuiesc și apoi mor, îți fac asta. îți mor. cel mai greu e când îți mor doar ție, deși ei continuă să trăiască. cred că am fost foarte furioasă pe tine c-ai murit cu totul 🙂 că m-ai lăsat singură singură între alți oameni despre care poți să știi lucruri doar după lumina din aparatele la care sunt ei conectați.

de frică, tati. mi-a fost foarte frică, îngrozitor, că numai tu știai să mă iubești fără rest. îmi închipui că asta e fișa postului de tată, să iubească fără rest. să nu-ți moară 🙂 și-am adăpat-o cât am putut, m-am desprins de oameni. mi i-am murit eu singură, mai devreme, să știu un lucru 🙂 că m-ai făcut ardeleancă.

m-am închis în jocul ăsta în care, la un moment dat, am pierdut sensul cuvintelor. de fapt, cel mai tare m-a înfuriat când am realizat că mi-a trecut și durerea, ca orice altceva. aia, durerea mea, spinul meu din inimă, casa mea, sângerarea, locul furiei, roșul meu, eul meu grav și teribil. a trecut. atâta l-am tot învârtit în cap până m-am plictisit de atâta dramă și durere. nu poți trăi tot timpul pe vârful stâlpului decât dacă ai vocație de sfânt, iar de-asta nu am. nu posed.

so, here I am, this is me. cred că m-am murit și pe mine. pragmatic, că-i bine să ai lucru’ tău. poate că nu neapărat murit, dar e o chestie – când îți moare cineva, firesc ar fi să se oprească tot, o secundă lungă, câțiva ani, până apuci să jelești. așa ar fi normal, să nu mai picure apa la chiuvetă, televizorul să fie pe purici, să se oprească tramvaiele în mers, iar înăuntru, gesturile oamenilor să rămână conservate și cuvintele să stea permanent sprijinite de buzele oamenilor într-un echilibru perfect. să mai ai o vreme, intactă, impresia lumii dinainte. ne gândim foarte rar la lumile în care trăim, tată, la fragilitatea lor.

și viața, nu moartea, ne scoate din spațiul de confort. viața, nu moartea, ne fragilizează și ne împinge în ochiul furtunii. ce morți liniștiți și serioși am fi fost otherwise 🙂 ce oameni reușiți!

asta am făcut, m-am gândit. și-am crescut un copil, ceea ce e bizar – copiii care cresc copii. m-am gândit și că părinții sunt ca niște depozite bancare cu valoare adăugată: când nu mai știi ce ești, te întorci la început, și-i acolo tot. părinții sunt posibilitățile copiilor. intacte, depozite în aur.

dar tu ai murit și eu te-am luat foarte în serios cu asta.

tot de frică. planta asta întunecată și agățătoare, flămândă, cancerul, oprirea. momentul ăla în care lumina lasă urme în peliculă. moartea e o fotografie.

cineva foarte drag mi-a spus că iubirea e atunci când te uiți la un om cu privirea lui Dumnezeu, și-l vezi cu totul și în mișcare. și e foarte frumos. nu-l vezi pe om, vezi posibilitățile lui, razele lui din viitor, ceva complet diferit de beculețe. iubirea e un film al luminii explodând 🙂

apoi azi mi-a venit să scriu, și cuvintele au țâșnit din mine de capul lor, libere și goale și proaspete. oamenii mor și asta e, lumile se schimbă în fiecare secundă și tot ce-i semnificativ și definitiv cândva trece. trece ca tractoarele pe câmp, vorba unui bistrițean. moartea e după colț, pe hârtie, în poeme și în cărți, în veșnicia pe care-o visăm, în trăinicie, în fotografii.

dar noi suntem oameni pentru că suntem vii, tată. nimeni nu te pregătește pentru asta.

și n-ar trebui să lăsăm frica să crească. frica e o moarte mică. te limitează și te restrânge și te închide într-un pătrățel în care cuvintele încetează să facă sens. ca o iubire bolnavă care, în loc să-l crească pe cel iubit, îl macină și-l cântărește și-l judecă.

îmi vine să zic nevermore, da nu știi niciodată. s-ar putea să mai ajung aici, să-mi fie frică. o să mai judec negreșit oameni, hai, că nu facem eat, pray, love.

trebuie să mă obișnuiesc cu asta, tată, cu ne-frica. cu ideea că suntem oameni pentru că trăim, nu în moarte. probabil că la asta se referă bucățica mea preferată din slujba de Înviere: cu moartea pe moarte călcând. ne asemănăm în moarte și ne deosebim cu viață.

numai sângelui meu îi e dor de inima mea, atunci când pleacă din ea.

e adevărat și asta. și e adevărat și că am acum oameni care mă iubesc ca tine, fără rest. privirea lui Dumnezeu 🙂 i’m a lucky kid 🙂

desoeri mă gândesc că asta, ceea ce noi numim noroc, e numa răsfrângerea unei iubiri foarte mari care ni se poartă și ne învăluiește. dacă m-ai învățat ceva, asta e – să mă pot lăsa iubită 🙂

dragostea desăvârșită alungă frica.

no more fear, tată.

2 august, 2018

Follow cru on WordPress.com
Reclame