ți-am scris ultima dată dintr-o cârciumă unde-mi puneam cap la cap articolele. întotdeauna mi-a venit mai ușor să scriu în cârciumi și în gări – au ele un aer plin de gesturi firești. pe dinlăuntru, oamenii se clatină și sunt nesiguri de stația următoare. se tem de nou și plâng pentru vechi. înțeleg nimicul și asta-i face să prețuiască lucruri esențiale: paturile calde, soții iubitori și apa de la baie. în cârciumi și în gări, oamenii sunt așa și pe dinafară. obligați la un anume fel de sinceritate a reacțiilor trupului.
nu ți-am mai scris un timp lung pentru că nu mai aveam vocea asta. îmi vine să scriu că s-a pierdut pentru o vreme, dar vezi, nimic nu „se”. eu, eu am pierdut vocea asta o vreme și acum ea se întoarce în valuri. s-ar cuveni să tai pentru ea vițelul cel mai gras, dacă mi-aș da seama ce anume din puținele lucruri pe care le am cu adevărat s-ar putea numi vițel gras.
frica, tată.
acum pot să tai o frică pe care am adăpat-o încet și metodic în mine, cu anii, cu găleata. puteam să ud și să cresc orice altceva: o gospodină minunată, o soție cu pieptul mereu cald, un păstrător tăios al adevărului, un călător, un om cu fața deschisă către lume. am fost toate acestea, numa că într-un fel descompletat, neterminat. pentru că mereu frica. n-am dus niciodată nimic până la capăt. n-am reușit nici până azi să dau unui cerșetor toți banii pe care-i am la mine cu seninătatea darului complet, deși știu, știu întotdeauna că asta aș vrea să fac. și că numai în felul ăsta s-ar reașeza în mine sensul cuvintelor.
am o colecție întreagă de replici pe care le-aș fi spus, dar nu am făcut-o. le-am ținut în mine și le-am adăpat. mi-am creat o identitate distinctă pe dinlăuntru, o fată care a spus toate lucrurile alea și e bine și e fericită și tu ești mândru de ea, de curajul ei. frica, tată. dorința teribilă de-a-i mulțumi pe ceilalți. m-am gândit și la asta: iubirea e atunci când le ascunzi duios adevărul oamenilor dragi, sau abia când nu le mai ascunzi nimic? le-am încercat pe amândouă. cred că iubirea e când nu te mai gândești la asta.
am mai pățit ceva. am pierdut undeva sensul cuvintelor. mnu, nu asta, am pierdut, de fapt, încrederea mea în imaginea cuvintelor, în lucrurile de dincolo. ți-am povestit la un moment dat, într-o pauză de publicitate, în timp ce ne uitam la Gilmore Girls, cum fiecare cuvânt are o imagine în capul meu – imaginea sunetului pe care îl produce cuvântul. nu mai știu ce-ai răspuns, dar țin minte imaginea sunetelor tale.
mă uit, uneori, de-acasă, la cimitirul de pe deal și știu că ești și nu ești acolo. îmi place să fac asta de Paști, când ne regăsim brusc pioșenia și mergem la cimitir și aprindem lumânări la morminte. ne gândim la moarte și la bine. nu e ciudat că ne gândim așa, la moarte și bine dimpreună?
în tot timpul ăsta am scris – și multă vreme am scris fără cuvinte, fără sensul lor. e greu să-ți faci o meserie din așezatul cuvintelor unul după celălalt și să mai ai și conștiința lor, după ce trec anii. de cele mai multe ori, scrii cuiva. de la un punct încolo, începi să-i scrii ca să-l mulțumești, să-i ascunzi duios adevărul. să-ți ascunzi duios adevărul.
știi, cred că suntem într-o mare eroare, most of the times. trăim cu imaginea lumii, aia în care lucrurile trebuie să fie așa cum sunt. lumea cu reguli și cu limite, cu distanțe și etichete. trăim împotriva firii noastre. aparent, e singurul fel în care poți să trăiești. altfel ne-am mânca.
m-am gândit intens, în ultimii doi ani, la un vers, un singur vers pe care l-am citit în copilărie, sprijinită de soba din camera voastră, a ta și a mamei. l-am descoperit întâmplător, citind cartea care-a venit la rând din bibliotecă. suna așa: numai sângelui meu îi e dor de inima mea atunci când pleacă din ea.
ani de zile mi-a zumzăit undeva în spatele creierului – măcar am învățat că e bine să fii atent cu lucrurile care-ți rămân în cap. știi la ce m-am gândit? la tine, cuplat în camera de gardă la toate aparatele alea cu beculețe clipocind.
beculețele.
aici am ajuns. luminițele mici ne spun dacă oamenii din jur mai trăiesc sau au murit, nu ceva din noi. e oribil. la singurătatea trupului tău cuplat la beculețe m-am gândit. te gândeai și tu la ceva atunci? îți simțeai oare ficatul cedând, rinichii, bucățelele astea de carne pe care le suntem împotriva voinței noastre? te uitai și tu la beculețe?
ai simțit-o pe mama când te-a luat de mână, și după aia te-am prins și eu de un deget și pielea ta era ca o hârtie aspră în timp ce luminai prin aparatele alea din spital, create să simtă viața din om? ce știu eu despre tine, mai mult decât că aveai pistrui și-ți plăceau apașii? trecem vreodată de fututele alea de beculețe, sau asta e tot ce putem ști despre oamenii cărora le ascundem cu delicatețe adevărul? mie, mie îmi era dor de inima ta, și eu eram sângele tău, tată.
și mi-a fost foarte frică după aia de oameni, de capacitatea lor infinită de-a muri. de-a intra cu forța în toate buzunărașele tale de carne, cam așa cum mă duc eu la supermarket și iau chestii de pe rafturi, cu lejeritatea bogatului. o să iau ideea asta din tine, o să iau imaginea asta și o s-o fac a mea, o să iau luminița asta și-o s-o mut la mine în carne – that’s what we do. oamenii te iau și te locuiesc și apoi mor, îți fac asta. îți mor. cel mai greu e când îți mor doar ție, deși ei continuă să trăiască. cred că am fost foarte furioasă pe tine c-ai murit cu totul 🙂 că m-ai lăsat singură singură între alți oameni despre care poți să știi lucruri doar după lumina din aparatele la care sunt ei conectați.
de frică, tati. mi-a fost foarte frică, îngrozitor, că numai tu știai să mă iubești fără rest. îmi închipui că asta e fișa postului de tată, să iubească fără rest. să nu-ți moară 🙂 și-am adăpat-o cât am putut, m-am desprins de oameni. mi i-am murit eu singură, mai devreme, să știu un lucru 🙂 că m-ai făcut ardeleancă.
m-am închis în jocul ăsta în care, la un moment dat, am pierdut sensul cuvintelor. de fapt, cel mai tare m-a înfuriat când am realizat că mi-a trecut și durerea, ca orice altceva. aia, durerea mea, spinul meu din inimă, casa mea, sângerarea, locul furiei, roșul meu, eul meu grav și teribil. a trecut. atâta l-am tot învârtit în cap până m-am plictisit de atâta dramă și durere. nu poți trăi tot timpul pe vârful stâlpului decât dacă ai vocație de sfânt, iar de-asta nu am. nu posed.
so, here I am, this is me. cred că m-am murit și pe mine. pragmatic, că-i bine să ai lucru’ tău. poate că nu neapărat murit, dar e o chestie – când îți moare cineva, firesc ar fi să se oprească tot, o secundă lungă, câțiva ani, până apuci să jelești. așa ar fi normal, să nu mai picure apa la chiuvetă, televizorul să fie pe purici, să se oprească tramvaiele în mers, iar înăuntru, gesturile oamenilor să rămână conservate și cuvintele să stea permanent sprijinite de buzele oamenilor într-un echilibru perfect. să mai ai o vreme, intactă, impresia lumii dinainte. ne gândim foarte rar la lumile în care trăim, tată, la fragilitatea lor.
și viața, nu moartea, ne scoate din spațiul de confort. viața, nu moartea, ne fragilizează și ne împinge în ochiul furtunii. ce morți liniștiți și serioși am fi fost otherwise 🙂 ce oameni reușiți!
asta am făcut, m-am gândit. și-am crescut un copil, ceea ce e bizar – copiii care cresc copii. m-am gândit și că părinții sunt ca niște depozite bancare cu valoare adăugată: când nu mai știi ce ești, te întorci la început, și-i acolo tot. părinții sunt posibilitățile copiilor. intacte, depozite în aur.
dar tu ai murit și eu te-am luat foarte în serios cu asta.
tot de frică. planta asta întunecată și agățătoare, flămândă, cancerul, oprirea. momentul ăla în care lumina lasă urme în peliculă. moartea e o fotografie.
cineva foarte drag mi-a spus că iubirea e atunci când te uiți la un om cu privirea lui Dumnezeu, și-l vezi cu totul și în mișcare. și e foarte frumos. nu-l vezi pe om, vezi posibilitățile lui, razele lui din viitor, ceva complet diferit de beculețe. iubirea e un film al luminii explodând 🙂
apoi azi mi-a venit să scriu, și cuvintele au țâșnit din mine de capul lor, libere și goale și proaspete. oamenii mor și asta e, lumile se schimbă în fiecare secundă și tot ce-i semnificativ și definitiv cândva trece. trece ca tractoarele pe câmp, vorba unui bistrițean. moartea e după colț, pe hârtie, în poeme și în cărți, în veșnicia pe care-o visăm, în trăinicie, în fotografii.
dar noi suntem oameni pentru că suntem vii, tată. nimeni nu te pregătește pentru asta.
și n-ar trebui să lăsăm frica să crească. frica e o moarte mică. te limitează și te restrânge și te închide într-un pătrățel în care cuvintele încetează să facă sens. ca o iubire bolnavă care, în loc să-l crească pe cel iubit, îl macină și-l cântărește și-l judecă.
îmi vine să zic nevermore, da nu știi niciodată. s-ar putea să mai ajung aici, să-mi fie frică. o să mai judec negreșit oameni, hai, că nu facem eat, pray, love.
trebuie să mă obișnuiesc cu asta, tată, cu ne-frica. cu ideea că suntem oameni pentru că trăim, nu în moarte. probabil că la asta se referă bucățica mea preferată din slujba de Înviere: cu moartea pe moarte călcând. ne asemănăm în moarte și ne deosebim cu viață.
numai sângelui meu îi e dor de inima mea, atunci când pleacă din ea.
e adevărat și asta. și e adevărat și că am acum oameni care mă iubesc ca tine, fără rest. privirea lui Dumnezeu 🙂 i’m a lucky kid 🙂
desoeri mă gândesc că asta, ceea ce noi numim noroc, e numa răsfrângerea unei iubiri foarte mari care ni se poartă și ne învăluiește. dacă m-ai învățat ceva, asta e – să mă pot lăsa iubită 🙂
dragostea desăvârșită alungă frica.
no more fear, tată.
2 august, 2018
