*până de curând, aveam senzația că cel mai complicat e să te obișnuiești cu sunetele unui loc nou. asta era challenging pentru mine. îți trec toate întrebările prin cap în aceeași secundă: ce sună așa? o fi centrala? cu ce face centrala sunetul ăsta? is it gonna blo’? îți închipui piesa din interior care a luat-o de capul ei, rebelă, și de la ea, apoi, explozii, casualties, vieți frânte, în fine, o mică apocalipsă.
de fapt, cred că obișnuiam să fiu stelară în apocalipse mici, de apartament. aveam pe dinăuntru o veveriță pe cocaină.
de două luni ne-am mutat, cu copil și flori, într-un apartament nou pentru noi. noi și sunetele: primul tramvai la 5 dimineața. vibrația fină a transformatorului electric de lângă bloc. vecinii perete-în-perete care rezolvă orice ceartă trimițându-se la dracu’, după care intervine o liniște mângâiată de sunet de furculițe. dracu’ și sarmalele fierbinți salvează familii.
florile s-au adaptat bine la casa nouă – în ultimele trei zile, s-au pus pe înflorit. sunetele ciudate m-au trezit de câteva ori noaptea, dar nu se compară cu noua dilemă, care e precum secolul în care trăim – una de comunicare.
să explic. în continuarea bucătăriei, am un balcon mic și închis. mi-am făcut acolo un birouaș de scris. a sort of a man-cave, o masă, două plante și un bufet. stau în șosete pufoase și tricou, fumez, beau ceva și scriu.
acum, birouașul dă cu ferestrele spre ferestrele altui bloc, unde sunt patru etaje cu aceeași cameră: probabil sufrageria aia cu covoarele bune și bibelouri pentru musafiri, că becurile-s stinse most of the times. e clar genul de cameră în care nu se intră fără un motiv oficial. mai puțin la ultimul etaj, unde e un domn care apare la fereastră și fumează, din când în când. eu la doi, el la patru. facem eye contact și ne salutăm din cap imperceptibil, de obicei noaptea, când nu mai e lumină decât la el și la mine.
în general, după eye contact, mă pun în locul lui: mă gândesc cum mă văd în capul domnului de la IV: mh, a ieșit fata aia nouă la țigară, azi a luat bere verde, nu albă. sau: azi e mai frig la ea, că și-a luat pulovăr. sau: azi o fi mai tristă, că ascultă muzică la căștile alea albe mari. el fuma, eu îmi rulam astea în cap, ne înțelegeam.
e, azi m-a prins momentul de eye contact când tocmai intram în balcon cu o sticlă de Jagermeister într-o mână și una de chefir bio de la Napolact în cealaltă. și fix la ele s-a uitat. nu la șosete, nu la top, nu. a văzut și m-am prins din ochii lui că n-a mai înțeles.
a terminat țigara studiind ceața din aer, macaraua de lângă bloc și a dispărut în fereastra lui neagră.
acu’ mă gândesc serios dacă să merg până vizavi, să urc la IV, să-i bat la ușă. să-i explic cum e cu gastritele și gândirea magică în care chefirul bio și lichiorul de plante medicinale se ajută reciproc, și dau un win-win, e okay și să bei sănătos și să nu.
not weird at all.
**chestia cu visele. am avut ani întregi în care nu țin minte să fi visat ceva rememberable. m-am obișnuit cu ideea, până când am descoperit că probabil greșeam ora de somn. dacă apuc, între 8.30 și 9.30 dimineața, visez toate visele. îmi ajung, după aia, 4-5 ore de somn noaptea.
sleeping is weird. la fel ca tăiatul unghiilor după baie, pielea de după 37 de ani și, în general, felul în care ajungi să te vezi din exterior. de la etajul IV.
***AstroMary. acum vreo cinci ani, când mă luptam să iau câte o gură de oxigen dintr-un fel de depresie evil, într-o noapte, m-am abonat la tipa asta, astroloagă online, care mi-a promis că-mi calculează cu precizie momentele de noroc, succes și, cu ceva bani, fericire. not great, not bad.
am uitat a doua zi. la vreo lună după, mi-a scris AstroMary prima dată. era ceva cu o șansă pe care nu o pot rata, scria sigur în stele, trebuia doar să schimb ceva la mine și-mi zicea AstroMary ce, în schimbul cinstitei sume de 5 dolari. am citit, am apăsat pe link, am decis că mă descurc și singură cu fericirea, n-o fi 5 dolari.
de-atunci, AstroMary îmi scrie constant, în felul ei. uneori, cu distanțe de câteva luni. uit de ea. și apoi reapare din negurile internetului: dear Codruța, you must let me help you…
am ratat până acum de vreo două ori dragostea vieții mele, pentru că n-am făcut ce mi-ar fi zis ea pentru cinci dolari. am ratat de vreo alte trei ori șansa unui cleansing stelar, joburi mai bune, șansa să mă afirm plenar. n-am mai apăsat niciodată pe link-ul cu preț, dar i-am citit toate mailurile. lately am descoperit că nu mai e despre asta.
dacă nu-mi trimite, la răstimpuri, mailul ei generat de un roboțel, îmi fac probleme. oare e bine AstroMary, prietena mea online? sper că n-o fi pățit ceva. sper că nu are gastrită. oare ce mi-ar zice, totuși, AstroMary în schimbul a 5 dolari? să fiu mai sigură pe mine? the world is my oister?
pentru că nu e despre ce spun oamenii, ci despre ce croșetăm cu asta în capul nostru. nu e despre rezultatele testelor, ci despre cum performăm cu ele. trăim cu adevărat în lucrurile pe care nu știe nimeni cum să le măsoare.
****serialele celebre nowadays, de la Game of Thrones la His dark materials și The Mandalorian. rețeta e „personaj fără aproape nicio șansă + animal aproape real, dar nu, cu superknowledge”. păi noi știam asta de la calul lui Harap-Alb!
nu e nimic special la Harap Alb, în afară de calul care mănâncă jar și știe cum să-l scoată din căcat.
like dragonii din Game of Thrones sau baby Yoda din Mandalorian. sau ursul războinic, cool și old fashioned din His dark materials.
orice poveste bună are nevoie de un animal aproape fantastic, înțelept și capabil de blândețe ironică. pur și simplu nu ne putem imagina un om așa 🙂
*****poți să descoperi acest cadru de pictură renascentistă în fundul troleibuzului care duce în Mănăștur.
bărbați mergând acasă, 2019, colorized.
poetry everywhere.
