nu mai poți umple lacunele decât cu poeme
aici te dezbraci de viața cea veche,
te deschizi, te mângâi cu soarele
viteză.
epiderma oaselor

cuvintele bune sunt stânci iar
cuvintele rele pătrund în carne prin lumina ochilor
se replică
dezvoltând eroarea –
infinitul superb.

ideea că
dacă vreodată
toate celulele triste ar străluci ca luminițele de sărbători
cancerul ar semăna cu o autostradă de lumină
în trup
un brăduț împodobit
și înfipt în priză

noi nu am venit aici pentru revelații.
nici pentru supraviețuire
spațiul în care continuă să existe
amintirea căldurii
pe pielea cadavrelor

numai mila, ca un șoricel gri și vesel
sapă cu lăbuțele ei drumuri
ne scoate la suprafață
unde aerul e auriu și zemos
și nu se termină niciodată.

Reclame

ți-am scris ultima dată dintr-o cârciumă unde-mi puneam cap la cap articolele. întotdeauna mi-a venit mai ușor să scriu în cârciumi și în gări – au ele un aer plin de gesturi firești. pe dinlăuntru, oamenii se clatină și sunt nesiguri de stația următoare. se tem de nou și plâng pentru vechi. înțeleg nimicul și asta-i face să prețuiască lucruri esențiale: paturile calde, soții iubitori și apa de la baie. în cârciumi și în gări, oamenii sunt așa și pe dinafară. obligați la un anume fel de sinceritate a reacțiilor trupului.

nu ți-am mai scris un timp lung pentru că nu mai aveam vocea asta. îmi vine să scriu că s-a pierdut pentru o vreme, dar vezi, nimic nu „se”. eu, eu am pierdut vocea asta o vreme și acum ea se întoarce în valuri. s-ar cuveni să tai pentru ea vițelul cel mai gras, dacă mi-aș da seama ce anume din puținele lucruri pe care le am cu adevărat s-ar putea numi vițel gras.

frica, tată.

acum pot să tai o frică pe care am adăpat-o încet și metodic în mine, cu anii, cu găleata. puteam să ud și să cresc orice altceva: o gospodină minunată, o soție cu pieptul mereu cald, un păstrător tăios al adevărului, un călător, un om cu fața deschisă către lume. am fost toate acestea, numa că într-un fel descompletat, neterminat. pentru că mereu frica. n-am dus niciodată nimic până la capăt. n-am reușit nici până azi să dau unui cerșetor toți banii pe care-i am la mine cu seninătatea darului complet, deși știu, știu întotdeauna că asta aș vrea să fac. și că numai în felul ăsta s-ar reașeza în mine sensul cuvintelor.

am o colecție întreagă de replici pe care le-aș fi spus, dar nu am făcut-o. le-am ținut în mine și le-am adăpat. mi-am creat o identitate distinctă pe dinlăuntru, o fată care a spus toate lucrurile alea și e bine și e fericită și tu ești mândru de ea, de curajul ei. frica, tată. dorința teribilă de-a-i mulțumi pe ceilalți. m-am gândit și la asta: iubirea e atunci când le ascunzi duios adevărul oamenilor dragi, sau abia când nu le mai ascunzi nimic? le-am încercat pe amândouă. cred că iubirea e când nu te mai gândești la asta.

am mai pățit ceva. am pierdut undeva sensul cuvintelor. mnu, nu asta, am pierdut, de fapt, încrederea mea în imaginea cuvintelor, în lucrurile de dincolo. ți-am povestit la un moment dat, într-o pauză de publicitate, în timp ce ne uitam la Gilmore Girls, cum fiecare cuvânt are o imagine în capul meu – imaginea sunetului pe care îl produce cuvântul. nu mai știu ce-ai răspuns, dar țin minte imaginea sunetelor tale.

mă uit, uneori, de-acasă, la cimitirul de pe deal și știu că ești și nu ești acolo. îmi place să fac asta de Paști, când ne regăsim brusc pioșenia și mergem la cimitir și aprindem lumânări la morminte. ne gândim la moarte și la bine. nu e ciudat că ne gândim așa, la moarte și bine dimpreună?

în tot timpul ăsta am scris – și multă vreme am scris fără cuvinte, fără sensul lor. e greu să-ți faci o meserie din așezatul cuvintelor unul după celălalt și să mai ai și conștiința lor, după ce trec anii. de cele mai multe ori, scrii cuiva. de la un punct încolo, începi să-i scrii ca să-l mulțumești, să-i ascunzi duios adevărul. să-ți ascunzi duios adevărul.

știi, cred că suntem într-o mare eroare, most of the times. trăim cu imaginea lumii, aia în care lucrurile trebuie să fie așa cum sunt. lumea cu reguli și cu limite, cu distanțe și etichete. trăim împotriva firii noastre. aparent, e singurul fel în care poți să trăiești. altfel ne-am mânca.

m-am gândit intens, în ultimii doi ani, la un vers, un singur vers pe care l-am citit în copilărie, sprijinită de soba din camera voastră, a ta și a mamei. l-am descoperit întâmplător, citind cartea care-a venit la rând din bibliotecă. suna așa: numai sângelui meu îi e dor de inima mea atunci când pleacă din ea.

ani de zile mi-a zumzăit undeva în spatele creierului – măcar am învățat că e bine să fii atent cu lucrurile care-ți rămân în cap. știi la ce m-am gândit? la tine, cuplat în camera de gardă la toate aparatele alea cu beculețe clipocind.

beculețele.

aici am ajuns. luminițele mici ne spun dacă oamenii din jur mai trăiesc sau au murit, nu ceva din noi. e oribil. la singurătatea trupului tău cuplat la beculețe m-am gândit. te gândeai și tu la ceva atunci? îți simțeai oare ficatul cedând, rinichii, bucățelele astea de carne pe care le suntem împotriva voinței noastre? te uitai și tu la beculețe?

ai simțit-o pe mama când te-a luat de mână, și după aia te-am prins și eu de un deget și pielea ta era ca o hârtie aspră în timp ce luminai prin aparatele alea din spital, create să simtă viața din om? ce știu eu despre tine, mai mult decât că aveai pistrui și-ți plăceau apașii? trecem vreodată de fututele alea de beculețe, sau asta e tot ce putem ști despre oamenii cărora le ascundem cu delicatețe adevărul? mie, mie îmi era dor de inima ta, și eu eram sângele tău, tată.

și mi-a fost foarte frică după aia de oameni, de capacitatea lor infinită de-a muri. de-a intra cu forța în toate buzunărașele tale de carne, cam așa cum mă duc eu la supermarket și iau chestii de pe rafturi, cu lejeritatea bogatului. o să iau ideea asta din tine, o să iau imaginea asta și o s-o fac a mea, o să iau luminița asta și-o s-o mut la mine în carne – that’s what we do. oamenii te iau și te locuiesc și apoi mor, îți fac asta. îți mor. cel mai greu e când îți mor doar ție, deși ei continuă să trăiască. cred că am fost foarte furioasă pe tine c-ai murit cu totul 🙂 că m-ai lăsat singură singură între alți oameni despre care poți să știi lucruri doar după lumina din aparatele la care sunt ei conectați.

de frică, tati. mi-a fost foarte frică, îngrozitor, că numai tu știai să mă iubești fără rest. îmi închipui că asta e fișa postului de tată, să iubească fără rest. să nu-ți moară 🙂 și-am adăpat-o cât am putut, m-am desprins de oameni. mi i-am murit eu singură, mai devreme, să știu un lucru 🙂 că m-ai făcut ardeleancă.

m-am închis în jocul ăsta în care, la un moment dat, am pierdut sensul cuvintelor. de fapt, cel mai tare m-a înfuriat când am realizat că mi-a trecut și durerea, ca orice altceva. aia, durerea mea, spinul meu din inimă, casa mea, sângerarea, locul furiei, roșul meu, eul meu grav și teribil. a trecut. atâta l-am tot învârtit în cap până m-am plictisit de atâta dramă și durere. nu poți trăi tot timpul pe vârful stâlpului decât dacă ai vocație de sfânt, iar de-asta nu am. nu posed.

so, here I am, this is me. cred că m-am murit și pe mine. pragmatic, că-i bine să ai lucru’ tău. poate că nu neapărat murit, dar e o chestie – când îți moare cineva, firesc ar fi să se oprească tot, o secundă lungă, câțiva ani, până apuci să jelești. așa ar fi normal, să nu mai picure apa la chiuvetă, televizorul să fie pe purici, să se oprească tramvaiele în mers, iar înăuntru, gesturile oamenilor să rămână conservate și cuvintele să stea permanent sprijinite de buzele oamenilor într-un echilibru perfect. să mai ai o vreme, intactă, impresia lumii dinainte. ne gândim foarte rar la lumile în care trăim, tată, la fragilitatea lor.

și viața, nu moartea, ne scoate din spațiul de confort. viața, nu moartea, ne fragilizează și ne împinge în ochiul furtunii. ce morți liniștiți și serioși am fi fost otherwise 🙂 ce oameni reușiți!

asta am făcut, m-am gândit. și-am crescut un copil, ceea ce e bizar – copiii care cresc copii. m-am gândit și că părinții sunt ca niște depozite bancare cu valoare adăugată: când nu mai știi ce ești, te întorci la început, și-i acolo tot. părinții sunt posibilitățile copiilor. intacte, depozite în aur.

dar tu ai murit și eu te-am luat foarte în serios cu asta.

tot de frică. planta asta întunecată și agățătoare, flămândă, cancerul, oprirea. momentul ăla în care lumina lasă urme în peliculă. moartea e o fotografie.

cineva foarte drag mi-a spus că iubirea e atunci când te uiți la un om cu privirea lui Dumnezeu, și-l vezi cu totul și în mișcare. și e foarte frumos. nu-l vezi pe om, vezi posibilitățile lui, razele lui din viitor, ceva complet diferit de beculețe. iubirea e un film al luminii explodând 🙂

apoi azi mi-a venit să scriu, și cuvintele au țâșnit din mine de capul lor, libere și goale și proaspete. oamenii mor și asta e, lumile se schimbă în fiecare secundă și tot ce-i semnificativ și definitiv cândva trece. trece ca tractoarele pe câmp, vorba unui bistrițean. moartea e după colț, pe hârtie, în poeme și în cărți, în veșnicia pe care-o visăm, în trăinicie, în fotografii.

dar noi suntem oameni pentru că suntem vii, tată. nimeni nu te pregătește pentru asta.

și n-ar trebui să lăsăm frica să crească. frica e o moarte mică. te limitează și te restrânge și te închide într-un pătrățel în care cuvintele încetează să facă sens. ca o iubire bolnavă care, în loc să-l crească pe cel iubit, îl macină și-l cântărește și-l judecă.

îmi vine să zic nevermore, da nu știi niciodată. s-ar putea să mai ajung aici, să-mi fie frică. o să mai judec negreșit oameni, hai, că nu facem eat, pray, love.

trebuie să mă obișnuiesc cu asta, tată, cu ne-frica. cu ideea că suntem oameni pentru că trăim, nu în moarte. probabil că la asta se referă bucățica mea preferată din slujba de Înviere: cu moartea pe moarte călcând. ne asemănăm în moarte și ne deosebim cu viață.

numai sângelui meu îi e dor de inima mea, atunci când pleacă din ea.

e adevărat și asta. și e adevărat și că am acum oameni care mă iubesc ca tine, fără rest. privirea lui Dumnezeu 🙂 i’m a lucky kid 🙂

desoeri mă gândesc că asta, ceea ce noi numim noroc, e numa răsfrângerea unei iubiri foarte mari care ni se poartă și ne învăluiește. dacă m-ai învățat ceva, asta e – să mă pot lăsa iubită 🙂

dragostea desăvârșită alungă frica.

no more fear, tată.

2 august, 2018

undeva în mijlocul oraşului şi undeva la capătul lumii
trăiesc oamenii făcuţi din cuvinte,
care nu se pot atinge

ei au pielea din cuvinte care descriu pielea şi ochii din cuvinte care descriu ochii
inimile zidite din cuvinte, întortocheate şi grele, pulsând un sânge din cuvinte care descriu sângele

vorbesc, dar nu-şi ţin minte vocile,
se văd, dar nu se pot atinge

înăuntru poartă cuie mici şi fierbinţi, zăpezi magnifice şi îngeraşi
cuvinte. tăcute, închise în ele însele,
descriu îngeraşii, zăpezile şi cuiele mici şi fierbinţi

când să se dezmierde, repede le ies din carne nişte cuvinte
când să se lupte, îşi rup cuvinte din gură şi le ţintesc cu grijă
să fie siguri că se vor răni
în cuvintele care descriu inima

rămân aşa, cu urechile ciulite
până când totul începe să ţiuie,

pe cerul albastru apar punctişoare de lumină care dansează.

uneori, vara,
oamenii au senzația că e mai ușor să înfrunți ceea ce nu are trup
oamenii răsar diafani
ca lunile rotunde și fardate
cuvintele
desupra gâturilor
selfies so.

noi suntem un adult de 35 și un copil la 10 plus. familie netradițională. renumerație mică după buget.

în general, ne trezim dimineața la 6. într-un schimb relativ constant, ne rugăm una de alta: mai lasă-mă încă 5 minute! la 7 și 10 maxim suntem în stația de autobus, la 19.00 seara, cel târziu, e cina. la 21.00, copilul doarme. cu adultul e mai greu.

acu’, viața noastră de casă include și câteva plante.

adultul a mai scris aici despre narcise, cum a stricat un ghiveci de ghiocei și ce surprinzătoare poate fi o floare înflorită. main idea: adultul, adică eu, mă străduiesc să țin în viață câteva plante din casă. și n-am un talent special pentru asta. dimpotrivă.

i have a long history of killing. ghiocei, orhidee, phalenopsis-uri cu flori albe și cărnoase, ardei, busuioci, viorele și mușcate, they all died.

atât s-a putut.

în viața fiecărei familii intervine un moment în care ești tentat să te evaluezi după viața celorlalți: animalele și plantele care mai trăiesc în același spațiu.

Plantele au o importanţă deosebită în viaţa oamenilor, deoarece ele asigură aportul de vitamine şi substanţe nutritive de care aceştia au nevoie„. așa începe o lucrare de specialitate pe care am găsit-o, încercând să-mi explic ceva despre mine. despre adult.

am un respect deosebit pentru plante pentru că de la ele ni se trage fenomenul de feed-back – ele așa trăiesc, pe dinlăuntru. așa se feresc de prea multă lumină.

nu m-am gândit niciodată la valoarea nutritivă a plantelor din jurul meu. se spune că ele au și o valoare estetică. nici asta nu mă coafează. înclin să cred că, în afara valorii lor nutritive și estetice, plantele mai au și o valoare aproape semantică – ele spun ceva despre oamenii din jurul lor.

aici mă gândeam să ajung. la noi în casă, trăiesc foarte bine cactușii și Jeanette – o plantă carnivoră.

o avem pe Jeanette de vreun an. la început, alergam prin casă cu pliciul să-i prind muște și să i le strecor în dințișorii-frunze – plants were never supersmart. în iarnă am trăit o tragedie cu ea – stătea deasupra caloriferului și, probabil, din cauza căldurii, o luase razna. în loc să dea frunzele alea cu ace-dințișori, dădea niște brățișoare verzi și diforme.

she wasn’t well. am mutat-o prin casă și am așteptat primăvara.

între timp, mai aveam și câțiva cactuși. ăștia n-au făcut fițe, au crescut ca eroii. cei mici:

IMG_20180521_222155.jpg

și cei bătrâiori (din care Maurice, cel din dreapta, a înviat din morți după o jumătate de an de udat inutil):

IMG_20180521_222820.jpg

mă rog, și Pletoasa Marie, dar ea e altă poveste.

IMG_20180521_223054.jpg

ce vreau să spun e că ăștia am supraviețuit iernii. Jeanette și cactușii.

m-am gândit cu seriozitate azi la ei pentru că sunt complet diferiți. Jeanette e fițoasă și are nevoie de apă proaspătă și multă în fiecare zi. cactușii suportă și o săptămână fără apă. cumva am reușit să-i împac. au crescut deopotrivă.

de fapt, scriu asta pentru că Jeanette a dezvoltat ceva ce n-am mai văzut până acum: o tijă lungă și grasă pe care se sprijinesc câțiva pumnișori verzi. I have no idea what they stand for.

de vreo câteva zile, numai despre asta povestim acasă, un adult și un copil plus 10. „crezi că e un buzdugan?”,  „crezi că are să răsară o floare din el?”, „crezi că e normal să crească atâta?”…

IMG_20180521_212623.jpg

and it makes you wonder.

poate că asta spune ceva despre tine: că poți să ții în viață și să te împaci cu plante care fie vor prea multă apă, fie către deloc. și chiar numai asta poți, extreme. că uite, Jeanette cea fițoasă s-a întins până către geam, iar cactușii, well, n-au murit, ba, dimpotrivă, au înviat, și mai dau și flori.

acu aștept să văd: are să înflorească Jeanette?

și poate că atâta poți, și toate plantele din jurul tău încearcă să te liniștească firesc: ești bine, nu poți să ții în viață o mușcată, și nici nu e treaba ta asta. da’ uite,  îți face pui floarea carnivoră și cactușii sunt bine mersi, ba chiar învie. și înfloresc. și la asta te pricepi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

pacientul 16 și pacientul 27
scot fum și poartă halate albe
locuiesc în spital și-au devenit foarte fericiți

poartă crini în loc de mâini
discută literatură
și
nu știu niciodată cum să vorbească la telefon.

pe scurt, materia și antimateria s-ar fi transformat în lumină
cu totul
dacă ar fi putut
de la început.

s-a lăsat noaptea, posibilități de eroism nesfârșite
aerul negru, șarpele râului
flăcări reci.

a doua zi
am încercat să transcriu toate posibilitățile de poem.

nici a treia zi
nu aveam nimic bun.
nimic valoros
nimic ce ți-ar fi plăcut.

a patra zi
în continuare.
cu toată banalitatea din lume te iubesc
cântecele proaste,
erorile
pielea imperfectă, setea
cu tot ce-a rămas
după ce s-a făcut lumină.

științific vorbind,
noi –
câțiva copaci,
terase și copii care țipă
stele și amintiri
oameni care fac pișu pe locuri nepotrivite
tot ce n-a putut să devină lumină.

am rămas în urmă
asimetrici
și noi suntem lumea.

aerul cald și alb al copacilor
câteva zile, aproape în pământ
senzația de zgârie-nori
felinare înalte
un oraș cu sevă și electricitate
violete, sângele lor ca un sunet. petale.

parfum
câteva zile și atât.

fumezi,
copacii sub flori
descărcarea căldurii
soarele răsare singur
Pământul învârtit
departe, un nor făinos
lumina prin vintrele lui
sită
liniște
un os de pește fluorescent
lustruit îndelung.

are să plouă mâine sau cândva.

câțiva câini uitați pe dinafara pereților
se tânguiesc blând
respiră rapid către gaura cheii
numai interiorul e important
și delicat
ca un gălbenuș de ou spart proaspăt
și foarte prețios

când ai voie să intri înăuntru
îți ștergi picioarele

niciun câine n-a intrat vreodată
deși pot râde, aparent
nu se pot șterge pe picioare
conștient.

fericirea e-o mișcare nefirească a mușchilor
fotografie cu o fractură închisă
textul ăla din reclamă cu litere mici, după steluță
pe care nu-l îndeplinești niciodată natural.

*
oferta noastră se adresează persoanelor căsătorite,
cu diplomă de absolvire a facultății,
fericite
care dețin proprietăți, nepoți și
aure.
oamenii săraci și defecți, poeții
proprietarii de aripi.
și-n general, autorii de conținut.
neserioșii,
să se abțină.
rugăm seriozitate.
*

un om gâfâind în spatele tranzistorilor
ca o blândețe
într-o zi extraordinară
de primăvară
pe dinafară.

un fel de fericire
fără partea de câine.

cântecul mierlei într-o seară
un os gol și cald sprijinind aerul

cerul singur și limpede.

sentimentul acela al oamenilor
bube dulci
febră.

simptome de colaps roz
umflat sub piele

neliniștea deplină
amintiri.

când îi puteai răsfoi
fără speranță, fără rest
sângele-n tăcere.

șarpele dimineții și
lavă

mâna întinsă spre locul din gât
unde inima
și insuportabila intimitate

aerul spart
apropierea unei mari fericiri.

* se spune, știi, noi spunem că scriem atunci când suntem nefericiți. și scrisul e ca o amânare tandră a ideii că poți să îți muști carnea de pe oase. însă ceea ce se întâmplă cu adevărat e că atunci când te pătrunde fericirea, cu nervurile ei luminoase și cu licurici în cap, intră fără rest. e foarte greu să mai produci cuvinte sau sens din preaplin. nu poți dresa bucuria.

ce vine peste terapie e încăpățânare.

** dar fericirea există și nu poate fi denumită. am citit o cercetare care spunea că oamenii depresați au tendința să spună des „foarte”, „nimic”, „nimeni”. depresia e ca o certitudine. ai nevoie de cuvinte definitive.

lipsa fundamentală de răspuns la iubire vine cu definiții. așa înveți. uitând neiubirea.

*** stai și te gândești, life IS actually a miracle. este. obișnuiai să fii un copil cu un os moale în cap și acum ai carduri și plătești vacanțe. ideea că cele mai scumpe lucruri sunt ideile, pentru ele plătești.

ce vine din card sapă groapa altuia.

**** but there is love out there. te poți nimeri în ea sau ți se întâmplă. e și asta o funcție a adecvării. but love exists și nu ai cum să eviți asta. deopotrivă, a blessing and a curse.

și după ce te gândești la toate lucrurile astea serioase,

copila, singură în baie, meditativ (după ce-a schimbat trei feluri de haine pentru petrecere cu colegii și sună frate-meu la interfon – mașina care ne duce la petrecere)

– e, acuma o să merg cu hainele astea, n-ai csf.

și te izbește – așa și e. love God and n-ai csf.

patria mea, nu mai știu unde să-mi ascund copiii de tine
atât ești de blândă.

* mă străduiesc în continuare să fac față insomniilor. that monkey brain. e ca și cum ai avea în cap un sportiv chinez cu o paletă de tenis de masă și fiecare idee sau gând sunt mingiuțe pe care ăsta le transformă în puncte, dansând singur de la un capăt la celălalt al mesei de tenis. face performanță cu asta.

nu poți să dormi, ai un viespărai în cap. un cuvânt devine o alăturare. o idee, un vers. o știre, nevoia unei piese. în oraș, luminile se sting și se aprind fără sens. viespi în jurul cuibului.

** noi, oamenii, avem prea puțini oameni cu care să exagerăm. și avem obsesii mici și solide. una din obsesiile mele viguroase e o revelație.

la distanță de vreo câteva zeci de ani, Borges și Rushdie scriu despre același personaj. lumea latină îl numea Averroes, dar arabul din el suna mai frumos: Ibn Rushd. e, istoric vorbind, omul care ni l-a dat înapoi pe Aristotel. ca și cum ne-ar fi înapoiat o civilizație care-i rămăsese pe fundul buzunarului.

istoria lui trebuie spusă de la coadă la cap. Rushdie îl pomenește în Duniazat. merită reținut pentru că înainte de Rushdie, mai scrisese despre Ibn Rushd și Borges. într-o mică poveste, Căutările lui Averroes.

Averroes/Ibn Rushd, traducându-l pe Aristotel, și anume Poetica, nu-și poate închipui ce înseamnă „tragedie” și „comedie”. era sălbatic și arab, nu văzuse teatru în viața lui. nu avea ideea de teatru și avea dileme 🙂

la distanță de zeci de ani, Rushdie, la fel ca Borges, îl descrie pe Rushd ca fiind într-o mare confuzie 🙂 alungat de la curtea unui mare împărat și stăpân nesigur fiind pe o știință contestată, Rushd primește iubirea unei femei excepționale.

la finalul poveștii lui Borges, dacă nu mă înșel, Ibn Rushd se căznește atât de mult încât își imaginează sensul celor două cuvinte pe care nu le știa, tragedia și comedia. și sunt exact sensurile pe care le definise grecul. și-i vin printr-o revelație. (aici e și ironia personală a lui Borges, cred – că omul care-l redă pe Aristotel europenilor e un platonician, de fapt)

la finalul poveștii lui Rushdie, Ibn Rushd nu întrevede adevărata natură (magică) a femeii pe care o iubise și căreia-i făcuse copii. dar revine ca filosof la curtea unui alt mare împărat, ca-ntr-o spirală. moare nedumerit, și tot nu află dacă e sau nu mai bun decât Al Ghazali, nemesis-ul său, în fața căruia îl apărase pe Aristotel. după ce moare, din el țâșnește o întreagă seminție. la finalul poveștii lui Rushdie.

mi-e drag Ibn Rushd. și cred că amândoi, Borges și Rushdie, scriu despre el intuind că omul fusese filosof cu adevărat, și, mai ales, că natura revelației și lipsei sale de revelație izvorâseră deopotrivă dintr-o mare durere a confuziei.

desigur, acestea sunt interpretări culturale ulterioare. și Borges și Rushdie scriu despre bietul Ibn Rushd ca ca despre inteligentul care, fiind pus într-o mare dilemă, nu reușește să vadă decât un capăt al ideii ei.

fiind un înțelept celebru și căutând rațional sensul unor cuvinte, ele vin, i se dau prin revelație. printr-o minune.

apoi, fiind pus să iubească și dându-i-se o femeie magică, el nu reușește să înțeleagă natura celei cu care trăiește, doar raționalizarea ei.

confuzie totală.

*** contează încăpățânările și materia cu care le alimentezi. și există cel puțin un moment în care te simți străin de toată lumea, de copii, de iubiți, de toți scriitorii care ți-au plăcut, de felul în care casele arată absurd cu acoperiș sau când plouă, străin de anotimpul preferat și de propriul trup. toate astea sunt construcții culturale și istorice care vin din spate și nu ai cum să le scapi. nici nu ai norocul să înțelegi că asta sunt, niște efecte, de cele mai multe ori.

**** dar poți să ai trezia să treci peste ele cu nesfârșită blândețe și să te încăpățânezi. să iubești, să scrii, să uzi niște flori, să trăiești cu aceiași oameni zeci de ani, să hrănești pisici, să suferi când pleacă. să te supui lumii. dacă e neplăcut, poți să folosești artificiul Regelui de pe una din planetele prin care călătorește Micul Prinț – e cel care se crede atotputernic, dar nu poate comanda soarelui să răsară când vrea el. așa că-i ordonă să răsară dimineața 🙂

**** și, cel mai important, să te revolți autentic la fiecare nedreptate cosmică ce ți se face astfel. Dumnezeu îți dă voie. dacă-ți dă voie să ai revelații, nu poate fi atât de bătut în cap încât să nu suporte și revoltele. în același timp, să te acomodezi senin cu ideea că ești deopotrivă cel revoltat și cel supus. nu prea are sens decât dacă ai un bun simț al umorului.

e simpatic, oamenii și-au zis concluzia asta: what does not kill you, makes you stronger. îmi vine să râd de fiecare dată când o aud. pentru că e deopotrivă o binecuvântare și-un blestem. și-o stupiditate. what does not kill you, makes you stubborn.

revelație sau confuzie, tot din materia străvezie a poveștii se trag.

să fii deopotrivă la un capăt al ideii și la celălalt. ca un sportiv chinez cu o paletă de tenis, alergând de la un capăt la altul al mesei și, în final, câștigând.

Follow cru on WordPress.com
Reclame