*până de curând, aveam senzația că cel mai complicat e să te obișnuiești cu sunetele unui loc nou. asta era challenging pentru mine. îți trec toate întrebările prin cap în aceeași secundă: ce sună așa? o fi centrala? cu ce face centrala sunetul ăsta? is it gonna blo’? îți închipui piesa din interior care a luat-o de capul ei, rebelă, și de la ea, apoi, explozii, casualties, vieți frânte, în fine, o mică apocalipsă.

de fapt, cred că obișnuiam să fiu stelară în apocalipse mici, de apartament. aveam pe dinăuntru o veveriță pe cocaină.

de două luni ne-am mutat, cu copil și flori, într-un apartament nou pentru noi. noi și sunetele: primul tramvai la 5 dimineața. vibrația fină a transformatorului electric de lângă bloc. vecinii perete-în-perete care rezolvă orice ceartă trimițându-se la dracu’, după care intervine o liniște mângâiată de sunet de furculițe. dracu’ și sarmalele fierbinți salvează familii.

florile s-au adaptat bine la casa nouă – în ultimele trei zile, s-au pus pe înflorit. sunetele ciudate m-au trezit de câteva ori noaptea, dar nu se compară cu noua dilemă, care e precum secolul în care trăim – una de comunicare.

să explic. în continuarea bucătăriei, am un balcon mic și închis. mi-am făcut acolo un birouaș de scris. a sort of a man-cave, o masă, două plante și un bufet. stau în șosete pufoase și tricou, fumez, beau ceva și scriu.

acum, birouașul dă cu ferestrele spre ferestrele altui bloc, unde sunt patru etaje cu aceeași cameră: probabil sufrageria aia cu covoarele bune și bibelouri pentru musafiri, că becurile-s stinse most of the times. e clar genul de cameră în care nu se intră fără un motiv oficial. mai puțin la ultimul etaj, unde e un domn care apare la fereastră și fumează, din când în când. eu la doi, el la patru. facem eye contact și ne salutăm din cap imperceptibil, de obicei noaptea, când nu mai e lumină decât la el și la mine.

în general, după eye contact, mă pun în locul lui: mă gândesc cum mă văd în capul domnului de la IV: mh, a ieșit fata aia nouă la țigară, azi a luat bere verde, nu albă. sau: azi e mai frig la ea, că și-a luat pulovăr. sau: azi o fi mai tristă, că ascultă muzică la căștile alea albe mari. el fuma, eu îmi rulam astea în cap, ne înțelegeam.

e, azi m-a prins momentul de eye contact când tocmai intram în balcon cu o sticlă de Jagermeister într-o mână și una de chefir bio de la Napolact în cealaltă. și fix la ele s-a uitat. nu la șosete, nu la top, nu. a văzut și m-am prins din ochii lui că n-a mai înțeles.

a terminat țigara studiind ceața din aer, macaraua de lângă bloc și a dispărut în fereastra lui neagră.

acu’ mă gândesc serios dacă să merg până vizavi, să urc la IV, să-i bat la ușă. să-i explic cum e cu gastritele și gândirea magică în care chefirul bio și lichiorul de plante medicinale se ajută reciproc, și dau un win-win, e okay și să bei sănătos și să nu.

not weird at all.

**chestia cu visele. am avut ani întregi în care nu țin minte să fi visat ceva rememberable. m-am obișnuit cu ideea, până când am descoperit că probabil greșeam ora de somn. dacă apuc, între 8.30 și 9.30 dimineața, visez toate visele. îmi ajung, după aia, 4-5 ore de somn noaptea.

sleeping is weird. la fel ca tăiatul unghiilor după baie, pielea de după 37 de ani și, în general, felul în care ajungi să te vezi din exterior. de la etajul IV.

***AstroMary. acum vreo cinci ani, când mă luptam să iau câte o gură de oxigen dintr-un fel de depresie evil, într-o noapte, m-am abonat la tipa asta, astroloagă online, care mi-a promis că-mi calculează cu precizie momentele de noroc, succes și, cu ceva bani, fericire. not great, not bad.

am uitat a doua zi. la vreo lună după, mi-a scris AstroMary prima dată. era ceva cu o șansă pe care nu o pot rata, scria sigur în stele, trebuia doar să schimb ceva la mine și-mi zicea AstroMary ce, în schimbul cinstitei sume de 5 dolari. am citit, am apăsat pe link, am decis că mă descurc și singură cu fericirea, n-o fi 5 dolari.

de-atunci, AstroMary îmi scrie constant, în felul ei. uneori, cu distanțe de câteva luni. uit de ea. și apoi reapare din negurile internetului: dear Codruța, you must let me help you…

am ratat până acum de vreo două ori dragostea vieții mele, pentru că n-am făcut ce mi-ar fi zis ea pentru cinci dolari. am ratat de vreo alte trei ori șansa unui cleansing stelar, joburi mai bune, șansa să mă afirm plenar. n-am mai apăsat niciodată pe link-ul cu preț, dar i-am citit toate mailurile. lately am descoperit că nu mai e despre asta.

dacă nu-mi trimite, la răstimpuri, mailul ei generat de un roboțel, îmi fac probleme. oare e bine AstroMary, prietena mea online? sper că n-o fi pățit ceva. sper că nu are gastrită. oare ce mi-ar zice, totuși, AstroMary în schimbul a 5 dolari? să fiu mai sigură pe mine? the world is my oister?

pentru că nu e despre ce spun oamenii, ci despre ce croșetăm cu asta în capul nostru. nu e despre rezultatele testelor, ci despre cum performăm cu ele. trăim cu adevărat în lucrurile pe care nu știe nimeni cum să le măsoare.

****serialele celebre nowadays, de la Game of Thrones la His dark materials și The Mandalorian. rețeta e „personaj fără aproape nicio șansă + animal aproape real, dar nu, cu superknowledge”. păi noi știam asta de la calul lui Harap-Alb!

nu e nimic special la Harap Alb, în afară de calul care mănâncă jar și știe cum să-l scoată din căcat.

like dragonii din Game of Thrones sau baby Yoda din Mandalorian. sau ursul războinic, cool și old fashioned din His dark materials.

orice poveste bună are nevoie de un animal aproape fantastic, înțelept și capabil de blândețe ironică. pur și simplu nu ne putem imagina un om așa 🙂

*****poți să descoperi acest cadru de pictură renascentistă în fundul troleibuzului care duce în Mănăștur.

bărbați mergând acasă, 2019, colorized.

poetry everywhere.

78583783_3083507795011516_8187614272260407296_o

nimic.

te așezi calm pe spate
cu grijă la cervicală
și-n general, la tine.
îți închipui un cer de bun simț deasupra
albastru și mov,
frumos, marea, vara.
nu speri și nu delirezi
asta ești tu acum.

ai ajuns la nimic.
e nimic, e cu tine
faci afaceri cu el.

și faci un plan
ca o hartă
de dimineață până mori.

aici începi.

te ajută cărțile
și oamenii
care nu vorbesc despre asta
explicit.

a nins pentru prima dată.
de cum a ieșit din scara de bloc, o fetiță cu fes roz a scos limba.
am scos-o și eu:
din fulg
plăcerea s-a descărcat în fiecare celulă
cu presiune tectonică.

o coardă de lumină s-a spart ca un bici
în piept.
am nins
cu toată zăpada din lume
am râs și am plâns.

am visat scurt un bărbat
care-și golea gura de păsărele
m-am gândit că sunt săruturi
și ele rămân mult timp pe obrajii mei
după ce sunt depuse acolo cu grijă.

m-am gândit la oamenii care colecționează dispariția
celor apropiați
atunci când închid toate ferestrele și păstrează intacte
firele de praf și gesturile rămase
după cel plecat
zeci de ani
ferecându-se și pe ei în moarte.

am înțeles că trebuie să alegem cu dibăcie
realitatea lucrurilor pe care le
colecționăm.

într-un fel, îi conținem pe cei pierduți.
din când în când le mângâiem cu tandrețe
imaginea clară din spatele inimii
și apoi deschidem ferestrele larg
să intre zăpada
și vânturile și timpul.

adevărul sclipește uneori ca spatele unui animal preistoric
în trecerea asta ca o mișcare
fără sfârșit.

îmi rămâne să-mi închipui multă vreme, de-acum înainte
lucrurile mărunte, detaliile

respirația ta între 4 și 5, când dormi
felul în care mângâi ceva ce iubești
omleta pe care o mâncai în copilărie
mâinile unor femei necunoscute care
în timp ce îți taie părul
pătrund cu degete drăgăstoase
prin creierul tău umed
și te fac să gemi

oamenii sunt făcuți din altceva decât
mâinile și picioarele și
hârtiile care se scriu despre ei

oamenii sunt făcuți din sentimentul părăsirii lor
când îți fierb ierni sub tâmplele și mori
puțin, până a doua sau a treia zi.

dacă Dumnezeu s-a descurcat cu șapte zile
pentru oameni
trei zile sunt ca anii câinilor.

oamenii sunt făcuți din țigări moi,
dragoni și cuie mici de zăpadă
și viziunea asta simplă:
porți nesfârșite și tot mai înguste de lumină
sufletul-trup trecând prin ele
lăsând în urmă ceea ce poate pierde
fără cost
tot mai subțiat.

viermișori de lumină,
asta o să rămână din noi
și n-o să mai avem mâini să ne mângâiem
și ce dor
cumplit
ne-a dat Dumnezeu să ne facă
întregi.

faruri de mașini roșii, noaptea
prin care electricitatea, ca un sânge
când avionul s-a desprins de pământ
și orașele sunt imaginile alea create artificial
pentru a explica în documentare
ce se întâmplă înăuntrul creierului în timpul depresiei
sau când asculți muzică simfonică.

noi am visat acum două sute de ani
o lume din oțel și cange de sticlă
acum umblăm goi prin ea

(de fiecare dată când apăs telecomanda
sau pornesc apa caldă
mă gândesc la miliarde de electroni care pleacă

chop-chop! umplu trenuri mici pentru electroni
organizați, ca niște armate cu valijoare, papioane și
lucruri insignifiante care le-au mai rămas.

dar ei nu sunt oameni
așa că e cultural convenabil.

încă.)

nota la! sună complet diferit de acum 400 de ani
limba lui Shakespeare se pronunța altfel decât ne închipuim.

trecutul trebuie verificat
la sânge.

și știi, nu vreau să-ți zic povestea aia cu
„ce bine era altădată”
sau „înainte”.
uneori, în limba română,
înainte înseamnă în viitor.

și nu știi niciodată, dacă nu ai contexul.
ăsta
contextul
e ultimul zeu

grecii antici l-ar fi sculptat cu o puță mică de marmură
pentru că așa era frumosul atunci
și mâinile la spate.

matematica este frumoasă
și foarte greu de înțeles.

întotdeauna când aud despre
metoda reducerii la absurd
îmi închipui un hoț care se strecoară noaptea în librării
îmbrăcat într-o piele neagră ca șoaptele

deschide cărțile la întâmplare și descoperă
disperat
între fiecare două coperți
autorul însuși
dezbrăcat și încărcat de spaimă
ca o mitralieră cu piedica trasă.

în ultima vreme, văd ființe de lumină.
noaptea, un phoenix portocaliu
zboară cu mine deasupra trotuarelor, jucăuș.
uneori umple întunericul din cameră, când mă trezesc.

teamă de umbră nu mi-a fost niciodată.
mai degrabă de lumini reale care apar brusc unde nu e rațional să existe.
îmi sprijin frica asta pe jumătate de arhanghel auriu
cu rădăcini în umărul drept
răsărind ascuțit și limpede ca o limbă de sabie.

mai am și Îngerul păzitor
vorbim rar
dar seara, după ce mă învelesc, mă cuprinde din spate cu aripi de lucernă
mă mângâie pe frunte,
nu-mi pot închipui niciodată
locul din trupul său în care stau palmele.

științific vorbind, toate aceste ființe ar trebui să treacă
cu pastile.
dar nu poți să râzi și să vorbești
cu pastilele.
(în lucrurile produse de fabrici nu există suflet
și nici extaz).

Phoenix-ul vorbește, însă, cu litere fluorescente țâșnind în aer:
„dragostea e o invenție împotriva geometriei euclidiene
și marile poeme îl bănuiesc pe Dumnezeu”

pufnesc în râs.

arhanghelul scapără
„aplicând reguli de criminalistică,
Dumnezeu era un fizician înzestrat
un chimist atroce”

lol.

Îngerul păzitor suspină cu răbdare –
așa cum unii ucenici bănuiesc din timp
și prin drumuri scurtate
meșteșugul stăpânului

„Era doar
un Mare și Înzestrat jucător
de combinatorică algebrică”

continuă să aibă conversații alungite.
vorbesc frunze uscate toamna
adorm legănată,
mângâiată pe frunte
iubită mult și cu tandrețe
ca un om ne-singur.

mă întorc pe cealaltă parte
ca și cum aș pune deoparte o forță a tristeții.

cu telefonul lipit de mâini, vâslind între apartamente de închiriat și pagini false de FB, cu Mara la autobuz, pentru prima excursie din clasa a cincea

alergăm să prindem verde la semafoare, să-și poată alege loc în spate cu all the cool kids, uite, acum văd, are coșuri mici sub piele, aproape ca un adolescent

și nu știu dacă să trec strada sau să mă înduioșez.
a crescut copilul.
telefonul lipit de mână
râdem și o mângâi pe frunte,

– cum a fost ora de istorie? – a fost bine dar

mami, ai uitat să-mi iei apă! (am uitat. dacă mi-aș putea închiria talentul ăsta, nu aș mai căuta chirii),

urcă în autobuz, e veselă și mânuțele copiilor pe dinăuntru
vibrează fin, ca firele de siguranță ale bombelor cu ceas

pleacă autobuzul, facem și noi cu mâna,
noi suntem bombele bătrâne
cultivarea în timp a spațiului de confort
telefonul lipit,
posibilitatea unui okay nesfârșit.

seara, pe whatsapp: mami, probleme, răspunde urgent.
răspund urgent.
au viespi în cameră și e speriată de viespi.

soluții pe whatsapp, apoi liniște. nu mai rezist și o sun înapoi. emoții. telefonul lipit de mâini.

– a, s-a rezolvat deja, acum mergem la discotecă, nu pot vorbi, paaaaa! și închide.

un copil joyful, foarte de vârsta lui.

noaptea, acasă, îmi desprind telefonul de palmă
pielea se rupe moale. la fiecare gest
insist
cu precizia acelor criminali care se întorc mereu la locul faptei.

singura marfă reală e viziunea
în jurul ei, înflorește liber comerțul cu etichete

eu am ajuns aici numai pentru că am hotărât să te iubesc.
precizia cere ofrande.

în spatele jucăriilor care dau din cap sau cântă același cântec
și salută mișcând programatic o mânuță
ca un hitler simpatic cu gust de petrol,
se ascunde un mecanism fioros
și numele lui este: metaforă.

e stupid să crezi că nouă înțelepți pe un munte păzesc secretul nemuririi.
cum și la ce ne-ar servi nemurirea
dacă am trăit măcar pe jumătate.

de la început la sfârșit
femeile sunt singurele care țin în trup începutul morții,
umflându-se de dragoste.
când se eliberează
bărbații beau, cântă și înalță zmeie.

o pasăre de grafit vâslește prin cerul alb
trăgând în spate gaura fără culoare a unei promisiuni
lumea dispare în ea ca într-o pată
dorințele vorbesc fără sunet.

iubirea
distruge distanța și suge timpul înăuntru.
în copilărie –
resurse nesfârșite de marfă reală.
în curând, vom extrage din ea o substanță cu calități superioare țițeiului

(ar fi trebuit să oprim realitatea
când am decuplat-o de sex.)

în spatele sufletului, o fabrică de jucării.

ticăind cristalin
în spatele fabricilor de război,
câmpuri de miracole
bombe cu ceas.

pe străzi, o ambulanță albastră răpește tinerețea gesturilor
și glumele ridicole,
autoironiile
metaforele și extazul
sunt singurele științe pentru care ar trebui să se scrie diplome.

o pungă de tranzistori bio
cufundați într-o baie chimică
traversată de curenți slabi
conectați la un procesor blând

și deja apar întrebările:
dacă „eu” sunt vocea cu care vorbesc
cu mine
în capul meu.

cum apar cuvintele din supa baterie întoarsă pe dos.

mai degrabă acest dialog interminabil, pe alocuri stupid.
sitcom-ul
din capul meu
cu replici copiate
din capul unui ecran
sunt eu.

poate
gesturile pe care le anulezi în ultima secundă
deși ai vrea foarte
foarte intens să le faci,
dar nu corespund unor valori pe care nu le mai ții minte complet
și nu mai știi de la cine le-ai împrumutat.

– dacă ai fi cu adevărat sincer ai recunoaște
cu vocea din capul tău
că ești fricos –

sau versiunea perfectă a întâmplărilor
continuă ea să trăiască,
la final acel supereu care n-a anulat niciun gest
în ultima secundă
se va întoarce planând
inima diamant netăiat
sunt eu.

felul în care îndeplinesc
condițiile necesare pentru întâmplarea
mecanicii solidelor
sau coincidențe
precum adevărul.

ar fi suficient să știu dacă
mâna care duce furculița spre farfurie
și o întoarce
după ce a tăiat o anume bucată de carne
gura mestecând
cantitatea care nu poate fi procesată până la sfârșit
sunt eu.

și unde se descarcă, la final
blândețea procesorului.

Follow cru on WordPress.com