în ultima vreme, majoritatea ideilor pe care le notez noaptea, pentru că mi se par poetice

sunt banalități. bullshit meta. interpretări ale felului în care interpretăm ce simțim

și asta nu are nicio legătură cu poezia

mai degrabă cu instalația.

sunt mândră că mi-am notat observația asta, după un episod de serial animat cu roboți din viitor:

You will never talk to our robots.

dintr-un motiv pe care nu îl înțeleg, observația asta mi se pare frumoasă.

acum nu mai știu de ce am notat-o așa, dar e cel mai poetic lucru pe care l-am scris anul ăsta.

poezia are ceva de-a face cu intuiția.

viitorul e un om care se luptă cu mânile goale cu un algoritm.

algoritmul l-a înfipt pe om în pământ până în gât. din prima. n-a mai jucat calea aia lungă, glezne, mijloc…

apoi omul s-a ridicat și

l-a înfipt pe algoritm…

unde l-a înfipt pe algoritm?

cum înfigi un algoritm în pământ? poți să-i retezi capul cu o sabie?

unde e capul unui algoritm?

am notat: nu poți să ai un dialog cu un algoritm.

am mai notat:

nicio cantitate de trup nu va rezolva asta. e genul de concluzie

care nu duce niciunde.

cum scriu politicienii pe Facebook: vești bune sau

bună dimineața la cafeluță.

am mai notat:

părul i se surpa încetișor în jurul feței

și acelea sunt momentele în care poate să vorbească despre călărit și mângâiat.

nu mai știu ce am vrut să spun cu asta.

sensul e doar rezultatul unui context

sau al unei mari încăpățânări.

suntem, în total, o sumă de istorii

ficțiuni

meta ficțiuni

am mai notat, și-mi place că am încheiat en fanfare:

dacă adaugi că mai scriem și poezii

BOOOM!

momentele de indecizie în fața raftului cu legume din supermarket sunt

irepetabile.

decizia de a lua o pâine neagră cu semințe sau una cu maia sau chiflă,

cât de prăjită să fie coaja

oricum, timpul acela, fiecare secundă în care iei o decizie ridicolă despre o pâine ridicolă,

nu sunt recuperabile

alea sunt păcate.

timpul irosit

când ai vrut să ții un discurs excepțional despre sentimente pe marginea drumului și aveai în cap și lipsea doar ceva curaj și nu l-ai mai spus

când puteai să te urci pe marginea unui pod abrupt, să cânți și să sari, dar nu ai sărit

când ai simțit că te înduioșezi, dar nu te-ai, pentru că motive și, în fine, oameni, explicații care ți-ar fi ieșit

alungite pe gură, ființe din aer care ar fi descris

bunăstarea lumii și sentimentul de responsabilitate

empatia

timpul pierdut să calculezi exact efectul unui cuvânt

fracțiunile de secundă în care erai eroic pentru că te-ai gândit la sentimentele celorlalți

benzi desenate

cu empatie și veganism

toate aceste căcaturi, în final

nu sunt recuperabile.

și ești un bou că pierzi timp dimineața frecându-te între așternuturi, sub plapumă e cald și nu e nimic,

la televizor nu e nimic

nicio rețea socială nu e o emoție,

în somn nu plantezi semințe, timpul irosit

se întoarce ca un deget străin în ureche

neplăcut și necesită timp și aștepți să treacă,

să te împaci, să fii liniștit și împlinit emoțional și nu vrei să rănești pe nimeni dar adevărul e

că ești un crevete pe pat de gheață într-un supermarket, departe de ocean,

mai trăiești maxim o zi

ți se cere să elaborezi, despre unicitate, despre eternitate, în general

și știi. nu-ți închipui nicio secundă că ah

mai târziu vom muri

și viața nu e ceva ce se întâmplă mai târziu.

senzația de rău, în vis, când îți atingi pielea de altcineva și îți vine să vomiți

norocul e că în vis când vrei să vomiți, îți vine

când descoperi că ai păr pe sâni și ai îmbătrânit

senzația de nefiresc și încă ceva – o nepotrivire domestică,

îți vine să-i rupi picioarele

dar e și ea mămică, așa că nu.

ur#tul e limba franceză,

ce povestim noi, l’esperance

*

poezia obișnuia să fie ceva frumos

uneori, în vis, realizez că mi-e dor de frumusețea aceea care

ucide respirația.

ceva ce solicită prezența subiectului față de obiect

e și asta o definiție a frumosului.

așa știm că e adevărat.

*

aici nu e nimic frumos

nu te salvează nimeni. nu-ți citește nimeni poezii, nu te mângâie cu răbdare pe coapse, pe sâni

nu te sărută cu gesturi de aer de rândunică pe gât

la subsiori.

on est en retard.

aici e Iadul și nimeni nu are răbdare.

și asta e urât

și nimeni nu mai are senzația urâtului.

poate nu e nimic urât și e totul justificabil și poate

așa merg lucrurile și așa e viața și alte căcaturi.

nimic din toate astea nu e credibil până când nu visezi o dragoste foarte mare în care ți se topesc dinții

și-ți pierzi degetele, dar sunt capetele mâinilor

și nu ai cu cine

și e foarte frumoasă și e ur#t

și e Iadul

și nu e nevoie de virgulă

și nimeni nu are răbdare

și sărută cu gesturi de rândunică pe gât.

lipsa de somn ca funcție a inimii.

(știi că într-o zi are să crape
dar nedumerirea, mmm, nedumerirea)

– ca să mai însemne ceva în poezie, interjecțiile trebuie să-și schimbe numele
și sunetele
să se termine ideea că se citesc, să înceapă ideea că să se lase simțite!

oamenii plâng, și asta nu mai e un sunet credibil
oamenii țipă, so yesterday, boring
oamenii mor. spuf!

te poți da cu capul de pereți, poți să crapi.
dacă nu adaugi și „la modul serios”, #srssly!
e foarte posibil să crapi singur
și cel mai probabil o să crapi
singur.

dar noi, noi n-o să murim curând,
e o funcție de putere și emoții,

de felul în care vocea cade ascuțit pe tristețea ei
noi găsim un motiv nou de speranță în cute
și în lipse
și dacă trebuie, și-n Iad
acolo, între roșu și portocaliu, în sânul cu rău e motivul pentru veselie
la 5 dimineața, pe un colț de stradă luminos și

cântă o pasăre
ultima țigară
ultimul colț de sănătate

uneori asta e vestea cea mai bună
te-au dat afară și de-acolo
nici nedumerit nu mai ești
nimic
doar viu
umbli așa prin lume, jupuit.


dinlăuntru totul devine firesc
mai ales sentimentul de lacrimi în ochi de fiecare dată când ești atins
cu puterea a o mie de trenuri

din afară pari un fel de supererou urât, fără piele.

un milion de trenuri

și toate au inimi și mâini și

limba caldă.

eu nu mi-am dorit niciodată ca poeziile mele să schimbe lumea

SĂ SCHIMBE LUMEA. nu.

visam, în schimb, o înțelegere, două piese de lego care se potrivesc

un tunel duios care aduce cuvintele și le mângâie, ploile primăvara, cald, același sens

cel mai mic numitor comun, dar cu litere. fun. și multe cuvinte suplimentare: petale, soare, dragoste, cald.

nu mi-am dorit să schimb lumea.

mi-am dorit să o opresc foarte foarte puțin, măcar o fracțiune de secundă. dar

asta nu se face

e urât

am căutat licuricii, cuvintele care spun același lucru în toate limbile, motivele stupide să râdem

toți oamenii, motivele să-ți faci cruce, să mori. cu limba și cu degetele și furia

să te ridici cu capul peste fereastra din mansardă,

motivele să iubești pielea unui om.

să nu ți se pară absurd, să urli și să fii blând.

știu de ce.

cea mai grozavă blândețe e atunci când târziu și cu mari eforturi începi să te iubești așa cum

sugarii învață să spună silabe și de unde nu existaseră niciodată până atunci, într-o zi

spun cuvinte importante ca „mama” sau „gugu”.

și cuvântul acela rostit de o voce care nu a vorbit niciodată

are darul de a deveni deodată realitate.

într-un fel ne naștem așa, repetat, când imităm bebelușii.

greutatea specifică a unor cuvinte spuse de o voce pentru care nu există dovezi

cantitatea copleșitoare de fapte

pentru care nu există dovezi. gustul cojii de măr la 1484, un an important,

însemnătatea ceasurilor și condimentele care se adaugă la friptură în 1500

vorbitul murdar în timpul sexului la 1550. exista frișca?

sunetul muzicii, imaginea Universului la 1600.

toate planurile construite cu grijă în capul unui bărbat anume dintre sutele de mii

din anul Domnului 1200, în Hangzhou. nu există dovezi.

de fapt, cele mai firești și naturale lucruri,

normalitatea nu lasă nicio urmă.

într-un jurnal, Dali mărturisește că a pictat ceasurile alea topindu-se pe marginea lucrurilor încercând să imite consistența brânzei Brie

despre Isus și Socrate avem doar mărturiile celorlalți.

scriitorii care scriu același manuscris a doua oară, pentru a-l salva.

prima versiune, prima șoaptă, prima tăietură.

dovezile se întâmplă mai târziu și sunt credibile doar în interiorul genului literar.

e că sufletul își explică în timp și

lipsit de suplețe, dar cum poate el în limba asta, cu sârg

și cu gesturi mici și ieftine în marea istorie,

aventura cu trupul, durerea deschisă în el, dorința și

toate lucrurile pentru care petreci ani

să te împaci cu tine

și strică petrecerile și

te fac să-ți curgă rimelul și sunt lacrimile și furia și

cioburi prin carne, urletul, lucrurile care strică fotografia aia cu

familia perfectă, într-o seară de vară.

tot tu te împaci cu tine

după o vârstă nu-i mai place nimănui drama.

plângem până râdem și invers.

nu există familie perfectă, dar

adevărata putere e în lumina și bucuria și iertarea

cu care râdem până plângem

și ne îmbrățișăm fără rușine

ori de câte ori ne întâlnește bunul

și visăm mereu o lumină

care luminează în întuneric

și întunericul nu poate să o cuprindă.

când îți atingi prea des fața cu degetele,
ochii se vor termina
și arhanghelul păzitor s-a îmbătat.

când împingi un zar cu limba
și capătul nopții se subțiază periculos, ca o lamă
tandrețea ei mortală.

când îți joacă dracul prin pulpe
și-ți frângi mâinile și ai vrea să fii luat înapoi,
dus înapoi
timpul din lavă de cupru ținând lucrurile împreună
care apăsa destul, ca o ancoră, ca un sac de apă îngroșată și roșie
lângă inimă
du-mă înapoi,
leagănă-mă pe mine, iubește-mă, fă lucrurile cu mine,

sentimentul pierderii, boabe de sânge
spațiile dintre celulele pielii, ample,
ideea de sită. și
arhanghelul nedumerit cade între scaune.

scurgerea asta infinită, pierderea asta de sine, ca și cum ai exista
ca și cum ai încerca
să pui toartă nisipului
înapoi,
vocea mea trează urlă mereu: înapoi,
retragerea,

umblăm umflați de zahăr roșu, aburii lui,
mici și plini de zgârciuri
spâni de lacrimi,
înapoi, du-mă înapoi,

capetele noastre izbindu-se de
mâini
marginile creierului
coastele roșii
durerea ca o găurică udă și caldă în carne pe fiecare pleoapă
pe frunte
și în gură.

important e să-ți atingi fața cât mai puțin
cu degetele,
să nu plângi,
să păstrezi tradiția și
să mori treaz, în timp ce zbieri pe dinlăuntru
înapoi, du-mă înapoi,

retragerea

aș vrea să cred în teoria evoluției, dar uite, devenirea speciei se întâmplă mereu pentru salvarea detaliilor inutile
precum adaptarea la condițiile improprii de mediu, sursa de alimente, adaptarea la cantitatea de umezeală,
în fine, gesturile care asigură supraviețuirea.

teoria aceasta, atât de mult rafinată nu are o soluție pentru problema fundamentală a ce vom face cu mâinile, de pildă,
atunci când e pur și simplu imposibil să aparțină corpului, de care sunt legate cu filamente subțiri prin care fluviile de electricitate se ating cu limbi întunecate și grele
acele momente când mâinile ar trebui să ne vină cel mai la îndemână și ele se comportă – și acesta este cu adevărat cel mai bun cuvânt – ca o pereche de surcele
seci și netede.

pentru momentele în care școlarii urmăresc literele pe care le scriu, cu limba pe cerul gurii și literele nu ies și ei se simt cumplit de neadecvați.
sau momentele în care tocmai ai călcat în ceva cald și lipicios, înaintea unui examen al vieții.

cine știe, poate însăși evoluția se va adapta.
într-o zi, ne va dicta să instalăm toate aplicațiile
în alta va rescrie în memoria universală istoria plasticului și sfaturi despre cum să
nu ne simțim străini în timp ce ne masturbăm față în față pe skype.
și-n timp ce vom suporta dilatări tot mai mari ale suprafețelor banale precum substanța netedă și cristalină a pupilei sau vârfurile degetelor,
pentru un scroll cât mai reușit și lung
ca viața
evoluția se va piti într-un loc mai ferit și cu multă smerenie se va ruga pentru noi, șoptit
să nu trăim în holuri negre pe dinlăuntru
când pierdem o iubire foarte mare, sau realitatea, posibil definitiv.

la final se va închina și va face o cruciuliță cu limba pe cerul gurii.

if we are to only be remembered by this song, I don’t care
it’s a good song

Follow cru on WordPress.com