o pungă de tranzistori bio
cufundați într-o baie chimică
traversată de curenți slabi
conectați la un procesor blând

și deja apar întrebările:
dacă „eu” sunt vocea cu care vorbesc
cu mine
în capul meu.

cum apar cuvintele din supa asta ca o baterie întoarsă pe dos.

mai degrabă acest dialog interminabil, pe alocuri stupid.
sitcom-ul
din capul meu
cu replici copiate
din capul unui ecran
sunt eu.

poate gesturile pe care le anulezi în ultima secundă
deși ai vrea foarte
foarte intens să le faci,
dar nu corespund unor valori pe care nu le mai ții minte complet
și nu mai știi de la cine le-ai împrumutat.

– dacă ai fi cu adevărat sincer ai recunoaște
cu vocea din capul tău
că ești fricos –

sau versiunea perfectă a întâmplărilor
continuă ea să trăiască,
la final acel supereu care n-a anulat niciun gest
în ultima secundă
se va întoarce planând
aripile solzoase și inima diamant netăiat
sunt eu.

felul în care îndeplinesc
condițiile necesare pentru întâmplarea
mecanicii solidelor
sau coincidențe
precum adevărul.

ar fi suficient să știu că măcar
mâna care duce furculița spre farfurie
și o întoarce înapoi
după ce a tăiat o anume bucată de carne
gura mestecând
cantitatea care nu poate fi procesată până la sfârșit
sunt eu.

și unde se descarcă, la sfârșit
blândețea procesorului.

Reclame

că adormi înainte să termin ce vreau să spun.
că oricum nu contează.

că o iei razna și că o
să-mi faci vânătăi.
că e greu să ai răbdare cu trupul meu.

adevărul e că răbdarea a devenit o nișă.

de lucrurile pe care simt că nu le merit
de prietenii care îți recomandă un psiholog
de experții social media
și de butoanele ascunse din telefon.

să-ți scriu exact ce cred
sau când te iubesc.
nimeni nu pare să fie mai fericit după asta
doar mai apăsat.
de-asta nu mai pot scrie poeme.

nu poți să scrii poeme despre minciuni.

nu.

să dorm singură.

CICADA: Dar cum anume îi putem recunoaște pe adevărații poeți?

TANSILLO: Intonându-le versurile și văzând atunci dacă ele ne desfată sau dacă ne sunt de folos ori dacă ne și desfată, ne și folosesc.

CICADA: Atunci cui folosesc regulile lui Aristotel?

TANSILLO: Cui nu e în stare, ca Homer, Hesiod, Orfeu, să facă poezie fără regulile lui Aristotel; cui, neavând o muză proprie, îi place să se drăgostească cu cea a lui Homer.

*

recitesc de câteva zile „Despre avânturile eroice”, scrisă de Giordano Bruno și publicată în 1585, la Londra (la noi a fost publicată de Humanitas, în 2009, în traducerea Smarandei Bratu Elian). basically, e un fel de dialog etic despre valoarea și autenticitatea sentimentelor și a gândirii, deghizat într-o lucrare despre iubire și poezie. și nu invers 🙂

iar asta e decisiv cumva în evaluarea cărții – pentru că Bruno se folosește ca pretext de o materie cât se poate de delicată  – iubire și poezie – pentru a dezbate și transmite câteva idei a căror semnificație e de nepermis în aproape oricare epocă. într-un fel, aici voiam să ajung, la semnificațiile de nepermis, indiferent de epocă.

cenzura poemelor sau a unor părți din ele ar trebui să aibă o istorie aparte – istoria locurilor din noi înșine în care nu putem privi cu îngăduință. Bruno, de pildă, vorbește despre poemele deșucheate ale lui Pietro Aretino, un insolent și simpatic luptător cu ipocrizia aristocraților secolului al XVI-lea.

și nu numai: compozitorul englez Michael Nyman a descoperit relativ recent că poemele lui Aretino pot fi cenzurate 400 de ani mai târziu, și nu contează dacă ai în CV coloane sonore compuse pentru regizori cu totul speciali, precum Peter Greenaway – în mai, 2008, spectacolul său muzical bazat pe poemele lui Aretino a fost nevoit să retragă caietele de concert, din cauza versurilor considerate obscene. e relaxantă ideea că niște versuri scrise pe la mijlocul anilor 1500 sunt considerate în continuare obscene pe la mijlocul anilor 2000. te face să vrei să le citești 🙂 (succes!)

revenind la cartea lui Bruno, dacă sărim peste misoginismul programat (și oarecum de înțeles – educația fetelor bune din Renaștere nu avea de ce să treacă peste performanța de a broda o batistă sau naște urmași viguroși), aroganța și ironia autorului, descoperim discuții la fel de actuale ca revoltătoarea obscenitate a poemelor lui Aretino.

ce face un poem să fie bun – rima, măsurile și regulile, sau o libertate asumată (o putere?) a poetului de a crea, prin poezie, propriile măsuri și reguli? din ce se naște poezia? – câtă nevoie de „trândăvie” are un poet pentru a-și scrie versurile? (aici, Bruno folosește „trândăvia” cu cel mai acurat sens de procrastinare)

all in all, să nu uităm că Bruno avea, la rândul său, câteva idei destul de obscene pentru mijlocul anilor 1500: că stelele nu sunt altceva decât sori aflați la distanțe astronomice,  în jurul cărora gravitează planete pe suprafața cărora e posibil să existe forme de viață, că universul este infinit și există o pluralitate de lumi și cel mai probabil nu există un Centru al tuturor ăstora. o altă idee, care a contribuit la decizia Inchiziției de-a-l arde pe rug, a fost refuzul ideii de Iad. Bruno nu credea în eterna damnare.

dar credea într-un fel de traseu al sufletului prin lume. cam ca o teorie a reîncarnării, dar mai elaborată. în capul lui, la 1550șiceva, poezia avea voie să vorbească despre tot ceea ce există, dar mai ales despre ceea ce este iubire a umanului. devenea „avânt eroic” dacă subiectul acțiunii, în speță, iubitorul, putea să decoleze cu iubirea asta către Dumnezeu. „avântul însuflețit se vădește în lacrimi”, scria el.

în fond, Bruno aprecia cutezătorii – adică acei exploratori care pot carta necunoscutul – chiar și când necunoscutul se referă la hărțile noastre mentale.

**

„Oh, captain, my captain!”

Acest <căpitan> este voința omenească; ea stă la pupa sufletului conducând cu cârma rațiunii simțămintele venite din unele porniri inferioare, împotriva valurilor dezlănțuite ale naturii. El cheamă cu sunetul <trâmbiței>, adică printr-o alegere hotărâtă, toți <ostașii>, adică stârnește toate potențele sufletului…”

pornind de la pretextul substanței poeziei, Bruno intră în ceea ce voia să spună, de fapt, de la bun început: textul său disecă, în zeci de pagini, ce este ceea ce numim iubire. de la disprețul vădit pentru contemplațiile lui Petrarca pentru Laura sa (cam bleagă, așa), la poveștile despre curtezane, Bruno investighează altceva decât smiorcăiala – potențialitatea celui atins de iubire: cum începe iubirea, de unde, din ce organ, cum se manifestă, de ce, cum se leagă asta cu soarta, ce este gelozia, cum se „îndestulează” cel ce iubește, și cum poate să moară din imaginea iubirii sale.

în afara limbajului care datează puțin (vreo 400 de ani), ideile lui Bruno sunt clare, incisive și… well, mai puțin obscene, cât neliniștitoare: iubirea preschimbă lucrul iubit în cel ce iubește sau iubirea „împacă”, deoarece cui iubește îi place să iubească; iar cine iubește cu adevărat, n-ar vrea să nu mai iubească.

m-am distrat singură închipuindu-mi cum ar suna replicile astea într-o carte de self help și cum ar arăta fețele acelor cititori obișnuiți să primească tips&tricks despre cum să rămână ei înșiși, independenți și plini de mindfulness, în timp ce găsesc și trăiesc iubirea vieții lor. fără chestii complicate, fără dureri, fără sacrificii. fără dileme. și aici nu vorbesc neapărat de un om. poți trăi iubirea vieții tale cu o idee (da ar fi de preferat să fie cu un om)

lol.

***

de fapt, m-am gândit să scriu despre cartea asta pornind de la o realitate aparent simpatică, dar care, după o altă zi de meditație, mi s-a părut deodată excepțională. să zicem că în 2019, o fată în shorts și bustieră, pe canapeaua ei dintr-un penthouse ieftinuț așa, înconjurată de laptop, smartphone, un TV care merge pe comedy central, țigări și nutella, avioane și electricitate, izbucnește brusc în râs, înțelegând dintr-un paragraf o mică ironie dintr-o carte pe care o citește în timp ce-și ține picioarele pe pereți, pentru o circulație mai bună a sângelui din vene (don’t ask). gluma e o ironie la adresa criticilor de literatură. la răstimpuri, fata scrie poeme, ca să-și explice într-un fel pe care îl poate înțelege ce este ceea ce numește realitate.

iar cartea e scrisă de un tip de pe la 1500șiceva, care a supraviețuit propriei copilării într-o perioadă în care nu mulți reușeau asta. a supraviețuit familiei sale și contextului personal, a reușit cumva să studieze cele mai interesante și actuale cărți – e doxă, de la Platon la Aristotel la arabi (mare fan Averroes) și Ficino. citește, Dumnezeu știe cum, poezia cea mai bună din epoca lui, a văzut piesele de teatru relevante, orașele Europei și l-a cunoscut pe Shakespeare, se spune, dimpreună cu o serie de pictori despre care noi știm mai degrabă din Țestoasele Ninja. la răstimpuri, e obligat să fugă din oraș în oraș, din cauza ideilor scandaloase despre care scrie: legăturile pe care le creează iubirea, trecerea de la unu la multiplu, cauză și principiu, infinit și univers, autenticitate.

cei doi nu au aproape nimic real în comun. în 2019, eticheta gastronomică pune accentul pe carnea albă și separarea carbohidraților de proteine. cumpărăm carne sigilată din supermarket-uri. în 1585, majoritatea oamenilor mâncau un fel de supă din leftovers – buruieni, morcovi și ouă. aristocrația o ducea puțin mai bine: miei și viței fierți îndelung, în apă cu mirodenii, peste care se adăugau, la final, apă de trandafiri și zahăr, pentru arome. și organe de păsări  – mai ales inimi și pipote.

în 2019, discuția apăsătoare e despre încălzirea globală, chit că unii încep să susțină, din nou, că Pământul e plat. Bruno se lupta deja cu asta pe la 1585, știind că Eratostene calculase deja circumferința Pământului pe la 250șiceva înainte de Hristos. și grecul fusese, printre altele, poet și teoretican al muzicii. și inventatorul geografiei, cu tot cu paralelele și meridianele de care vorbim azi.

și îți lasă senzația că ceva s-a întâmplat și mintea noastră funcționează greoi și bolovănos dacă ai nevoie de încă o zi în care speli vase și lucrezi la alte prostii până când te ajunge din urmă și te izbește ideea că poți să râzi, la mai bine de 4-500 de ani distanță, de aceeași glumiță tâmpită și, pe alocuri, arogantă, făcută de cineva pe care nu îl vei cunoaște niciodată.

că poți să împarți, Dumnezeu știe cum, o experiență atât de diferită, pe toate felurile din afară, și atât de familiară pe dinlăuntru. the human mind is amazing 🙂

și te întorci la niște presupuneri din copilărie, pe care nu le poți demonstra niciodată, dar fac parte din tine: că memoria este cu adevărat ceva magic și singura super putere pe care o avem.

de-asta eșuează dictaturile, pentru că țintesc în unicornii și dragonii noștri, în partea nevăzută.

și că, deocamdată, singura mașină a timpului valabilă pe care o avem e strălucirea eternă a unei minți fără pată.

primești o durere în piept, un sunet de ceas spart
și insecte transparente care gâdilă ciudat pielea
dar e bine, pentru că nu e diferit.

vuietul avioanelor, o lupă prin care descoperi
mărite la infinit
liniile care separă carnea de aer și restul obiectelor.
ce râs fără sens –
durerea e un filtru deștept de iPhone
o apeși și
deodată ești sepia sau pur și simplu o animație
dar e bine, pentru că nu e mai mult.

mai mult e irezistibil
de mortal.

ți-e milă de trup, pentru că el e singurul mic și prost și
are nevoie, de aceea, de o grijă plină de blândețe și curaj
iubește-ți trupul ca pe tine însuți
și-o să fie bine, pentru că e rău.

oglinzile sparte din creier, reflectând o lumină tare și
curcubee, miliarde de nuanțe și
în fiecare, un copilaș cântă un cântec banal
dar e bine, pentru că ești viu
dincolo e mult mai întuneric
nesfârșit.

doar neuronii, subțiratici și alungiți
ca respirarea
se ating unii pe alții
politicos
generând fotoni
într-o liniște fără pată.

Doamne, ești deodată
suav
sălbatic
și blând,

și ne pierzi mințile
și nu suntem pregătiți pentru asta.

în spatele frunzelor
lumina
răvășind aerul
ca o pasăre ascuțită din spumă
ghearele ei, felul în care mângâie
greutatea ei în aur
aerul expirat de oamenii pe care i-am pierdut
conturul norilor,
toate animalele care iau forma
unui om singur
în nori
aerul expirat de femeile foarte frumoase
atunci când își privesc umărul
și îl ling puțin, cu un gest foarte natural,
cald

felul în care își mușcă buzele mai apoi
încercând să ghicească
exact
cum stau lucrurile.

am visat că eram foarte mici
și te-am desenat pe hârtie
cum deseanză copilașii, niște liniuțe
în loc de mâini și picioare
și un cerculeț acolo unde stă capul.
la sfârșit, ți-am arătat veselă
și ți-am spus:
uite, ăsta ești tu,
pentru mine.

și am râs
și am râs.

am umblat apoi cu hârtia aceea
cusută sub piele
toată viața.

am învățat până la 36șiceva că

lucrurile sunt sub control
dacă îți rămâne suficientă voință ca, înainte să adormi,
să te speli pe dinți.
să bei primul pahar
întotdeauna după.

de undeva, din spațiu, nu foarte departe
arătăm ca niște elefanți mici și iraționali
aici jos suntem arhitecți și poeți.
contabili și doctori
dar mai ales oameni de succes
și lideri.
unii dintre noi au și mașini de lux.

sociologia, la fel ca economia
scrierea creativă și parenting-ul
self-help cărțile și managementul
nu sunt știință
nu.

tehnologia frigului –
hale nesfârșite
unde supraviețuim
răcorind un procesor fierbinte.

mici și speriați pe dinlăuntru
și despre asta nu se poate vorbi

viziunea rară și prețioasă a ideii
de cancer pe suprafața unei erori
prelungind altă eroare
și tot așa.

la răstimpuri, împăcarea.
că în viață
spre deosebire de imaginea din oglinda retrovizoare a unei mașini de lux
realitatea se vede mai mică
decât oricine ți-ai fi dorit
să fii.

cuvintele sunt porumbițe
albe
oasele lor dezghiocate
umplute cu aer
senzația de frig în cap

tristețea se ridică mereu la suprafață
aerul cald
îngăduința lucrurilor mărunte
ironia insuportabilă a străduinței.

secretul – că nimic nu are sens

nimic nu are sens.

lumina soarelui într-o zi banală de primăvară
să nu asculți,
să nu uiți
să nu fii.

bucuria acestui fel de a exista
lipsind
deodată cu lumina.

plângi pe un refren pop celebru
comemorând o singură iubire pierdută,
unică și irepetabilă
suprapus cu margini perfecte
la infinit
peste momentul în care
cumperi o cană
inscripționată din fabricație
cu numele tău
pentru că eticheta spunea: cană
personalizată.

adevărul de-o parte și de alta
a oglinzii.

părinții noștri ne iubesc cu mâncare și control.
bunicii cu frica neagră din ecran
nimeni nu ascultă pe nimeni.

cei care scriu despre lucrurile ce va să vină nu vor trăi în ele
cei ce trăiesc în ele
put their hands in the air like they just don’t care.

cei ce ridică sabia
vor pieri dintr-o banală tastatură.

fericiți cei săraci cu duhul
căci ei cu adevărat au moștenit
televizorul

complicitate&alcool
nebunul înmulțește cuvintele
nimic nu se termină niciodată
și nimeni nu iubește pe nimeni

numai șnițelul cald
e iubire nesfârșită

– realitatea e grea, tăticule!

totuși, ce noroc să fii est-european
aici încă nu s-au terminat visele
încă mai avem pentru ce
să murim.

Follow cru on WordPress.com
Reclame