Col. Bat Guano: Okay. I’m gonna get your money for ya. But if you don’t get the President of the United States on that phone, you know what’s gonna happen to you?
Group Capt. Lionel Mandrake: What?
Col. Bat Guano: You’re gonna have to answer to the Coca-Cola company.

* chestia cea mai simpatică despre Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb e felul unic în care nu datează, chit că e un film din ’64.

asta înseamnă că datează în multe feluri – felul în care sună armele, culoarea filmului, accentul, uniformele și ușurătatea cu care oamenii mor.

dar nu datează imaginea, nici povestea în sine. montajul și dilemele. te face să te întrebi dacă nu cumva Kubrick era un soi de vrăjitor.

lumea a reținut din filmul ăsta ce era mai ușor: ideea că geniul rău e un fost amploaiat al lui Hitler, tâmpițel așa. e prima idee. chestia simpatică, uimitoare și nemuritoare e în detalii. (există o istorie a detaliilor undeva?)

nu știu cum a făcut Kubrick, dar i-au ieșit presupunerile istorice. e mai puțin important că un om de știință fascinat de Hitler pare să conducă omul care conduce lumea liberă. la asta ne așteptam (cumva).

ce nu ne așteptam e că totuși există o masă ovală, ascunsă, la care cei mai importanți oameni din lume se adună și se comportă… ca niște băieței.

generalul american îl urăște organic pe generalul rus, da-n timpul ăsta vorbește la telefonul roșu cu amanta, care e plictisită. militarul care dă startul distrugerii lumii crede sincer în purificarea corpului prin apă și conspirația comunistă a fluorizării apei. de fapt, fiecare crede în ceva

și toți cred în pace pe pământ.

strangelove_current2_medium (1)

și ăsta e motorul epic al filmului. pentru „pace-pe-pământ”, se riscă viața pe pământ. easy-peasy. cu argumente demne de clasa a cincea, dar decor serios. îmi închipui că nu-i mare diferența dintre masa ovală din Dr Strangelove și orice Consiliu Superior de Apărare a Țării.

Kubrick e un fel de Caragiale post-war.

rămâne să înțelegi adevărul din crăpături. adevărul e credința adjunctului. a ambasadorului Rusiei în SUA, cel mai uman personaj. a președintelui, supus impresiilor celorlalți. adevărul aparține mereu oamenilor care au ceva de pierdut. care se pot pierde pe ei înșiși din decizii. restul sunt generali.

greșeala de a înțelege puterea ca exercitare a puterii. chit că ea nu există în sine, în realitate. ce este puterea atunci?

** l-am descoperit pe Karel Capek cu Fabrica de absolut. Războiul cu salamandrele e cotată ca fiind prima distopie din istoria literaturii.

distopie au ba, Războiul e mai ales o poveste bună. are tot ce trebuie

– un personaj memorabil – genul cu care ai vrea să bei o bere, istoric vorbind.

– o acțiune bine construită, credibilă, întinsă pe câteva continente, cu tot cu limbile lor.

– și multă multă ironie, în loc de pace între popoare.

truth be told, găsim alinare în cele mai ciudate lucruri. uneori, mai degrabă într-un soi de passive-agressive-ness asumat, prietenos și vesel, decât în pace.

nu suntem mielușei. suntem pirați.

Capek a fost omul care a inventat noțiunea de robot, prin anii ’20.

*** Whitman nu a fost niciodată tradus în română.

pare o treabă pentru un pirat blând:

I sing the body electric,
The armies of those I love engirth me and I engirth them,
They will not let me off till I go with them, respond to them,
And discorrupt them, and charge them full with the charge of the soul.

Was it doubted that those who corrupt their own bodies conceal themselves?
And if those who defile the living are as bad as they who defile the dead?
And if the body does not do fully as much as the soul?
And if the body were not the soul, what is the soul?

ne mai luptăm pentru amintiri,
războiul mondial al mileniului
dar nu există niciunde, înregistrat, studiul despre auto-violență, trauma memoriei

estimp.

tânjind, ne închipuim:
noi, așa cum am fost
lucrurile „așa cum au fost
amintirile curate, povești despre burta mamei și Freud
iubirile memorabile, tragediile

datele înregistrate fără eroare în
capul nostru care ești în ceruri
facă-se voia ta

când ieși din tine e greu
să-ți menții standardele de etică
dasein are burtă și sforăie.
bărbații iubesc fete
pentru că nu e nimic de iubit la femei
riduri și aripioare de grăsime la brațe
carnea moale, îndoieli.
lucruri pentru care nu a vrut nimeni să moară
glorios.

noi nu existăm „așa cum am fost
trecutul ca o poveste în straturi
fâșii peste mort
ficțiune peste ficțiune
cel bun peste cel urât peste cel întunecat-și-iubit.
cel-ce-nu-poate-fi-privit
în ochi

o vreme.

mai târziu, cu puțin noroc
trăiești doar pentru ceea-ce-este-bine
veganism, etica salatei, să nu creezi traume, să nu superi
la pasul unu.
armezi tunuri cu megatone de fluturi
vorbești cu dracul pe troleibuz
ieși noaptea să hrănești pisicuțe cu seringa
și te smintește limba roz de pui
care roagă pe întuneric
nimeni nu rămâne sănătos la minte aici
la pasul doi.

te întrebi uneori
ce urmează după ce mori și mai ales de ce
necesită atâta antrenament
al răbdării.

dezvolți un mușchi ascuns
al înduioșării
în care păstrezi oamenii-așa-cum-au-fost
după un timp durerea
devine răbdare
după moarte
și e insuportabil
și frumos-așa-cum-a-fost.

arheologul viitorului
un Indiana Jones prudent cu dovezile ascunse în link.
ruletist pe șapte continente
descoperind ceea ce obișnuia să fie
odată
un om întreg.

frânt random în venele rețelei electrice
cunoașterea lui, fragmentată:
rata bătăilor de inimă pe minut, într-un server din Auckland
calitatea somnului, Scandinavia, GPS imprecis
cuvintele cu care iubea,
bastonașe electrice
generând forța monedelor blockchain
vacanțele exotice
despărțite iremediabil
de imaginile cu mâncarea elegantă
care l-a compus
cândva.

jocurile în care un șarpe japonez îți consumă fața
cu fiecare pixel
îți dispar bani din cont.

memoria detaliilor
ca proprietate a giganților tehnologici, Arlington
disoluția
lucrurilor mărunte.

cum se numește o cruce cu șapte brațe?
(imposibilitatea de a mai da nume
de a face alegeri)

retina a coborât în amprente
noaptea
osul dur se retrage ca o gheară.
creierul golaș deschis ca un cioc
implorând
heroina albastră.

realitatea deține mai multe carate
decât diamantul

cum se numește un genocid asupra cuvintelor
am uitat

cercetătorii
izolând prin metoda științifică secunda în care
genetic vorbind
omul-praf-de-stele
a dispărut
în omul
particule-din-norii-de-date.

omul acela
pur și egal și liber
universal

fără emoții și
fără slăbiciuni
nou și perfect

nemărginit.
fără milă.

(partea bună e că întotdeauna
la sfârșit
eroul se întoarce)

am trăit în câmpiile ei arse
apa ca un foc alb.
cuvinte puține și noroc

dragostea e un loc în care vrei să mori
de fericire

să dormi
definitiv, frumos
să nu te mai întorci. după
o vârstă
nimeni nu mai vrea să se întoarcă

o face de gura lumii, să pară fericit
împăcat cu amintirile legate de mama
îmbrățișat destul

adevărul e că nu știi

de unde anume ți se trage.
acest poem descrie senzația de a umbla
desculț pe nisip fierbinte
și alb

când urli în liniște
și țipătul iese ca o pâine
apoi ca un creier

liniște.

nu poți urla nimic.

te mângâi singur. îți închipui mâinile cuiva
de mai demult
gura lumii și o jucărie roz
cuvintele care se întâlnesc
nervii

apoi se scuză delicat

dacă mai auzi încă o scuză delicată
o să vomiți.

asta e
sentimentul de a ține pe dinăuntru
senzația acută. ura și pumnii, bătaia, voma.
dragostea

e ca un scroll

dacă e să te întorci, vrei să te întorci călare.

dacă e să te întorci, vrei să te întorci
călare

 

* am avut un coșmar nou, deși am fost cuminte. prin 3 decembrie am adormit dulce, legănată de banalitatea unui film și m-am trezit în banca mea din clasa a zecea. needless to say, profa de mate din liceu, această amintire impecabilă, m-a scos la tablă.

era o problemă de geometrie plană, cu un triunghi care nu era nici isoscel, nici dreptunghic. înclin să cred că în vis judecăm totul cu încetinitorul sau mai conștient (lol) pentru că puteam urmări tot raționamentul meu făcut prin excludere. în fine.

înclin să cred și că natura coșmarurilor pe care le am se rafinează o dată cu mecanismele de înțelegere și apărare.

umpleam tabla de formule care apoi mi se păreau greșite, deși știam că știu formulele corecte. că am scris formulele corecte. duceam toată problema până aproape de rezolvare și apoi pierdeam șirul raționamentului. șters tot și de la capăt. și toate astea cu instinctul clar că am prins de fir, trebuie doar să mă țin de el și ajung la capătul lui. că știu.

mă simțeam oribil, pentru că bâjbâiam. nu chiar ca-n liceu, da nici cu mult mai bine. știam brici formulele cu care se rezolva problema, și asta era optimist, dar de fiecare dată când le scriam îmi ieșeau greșit. pe tablă, ieșeau greșit. și nu știam cine mă înșală: mâna? creta? eu însămi? sunt chiar bune formulele astea? greșesc sau doar mi se pare că greșesc? știu ce știu?

am transpirat ca și cum aș fi murit de mai multe ori.

m-am trezit dimineața și mi-a luat ceva timp să-mi revin din neputință 🙂 deznădejdea aia – nu a conștiinței falsului – ci a persistenței îndoielii – cred că e detaliul care declanșează nebunia.

ca și cum te-ai trezi într-o dimineață, și fiecare lucru e deplasat de la locul lui cu doi centimetri. unghiul drept are deodată 92 de grade. supa de pui nu e galbenă, ci aproape oranj. tramvaiul scoate același sunet pe aceeași rută, dar e perceptibil mai subțire. variațiile minore sunt cele care ne destabilizează, nu dezastrele. less is the morest.

și amintirea ca o tăietură, în cel mai mic detaliu: gura profesoarei, gesturile ei de femeie minusculă, felul în care i se așeza haina pe talie, pantofiorii cu baretă, conturul buzelor rujate, bretonul ondulat dimineața, impresia ei de fragilitate. e fascinant cum poți să scoți de la naftalină imaginile astea impecabile.

nu-mi pot recompune în cap niciun iubit cu forța și precizia cu care îmi vine profa de mate din liceu.

** am reușit performanța de a bloca un card în bancomat. nu înțeleg de unde mi se trage convingerea că același PIN introdus greșit de două ori va fi corect a treia oară. că trebuie să fie corect a treia oară. că mașinăria aia care face același calcul cu același rezultat va da dovadă de puțină înțelegere.

ulterior – și rațional – deduci că nu are cum să fie așa. da’ poate totuși…

sunt așa by default sau am devenit așa?

*** rearanjând a treia oară câteva cărți în bibliotecă, am descoperit că-mi amintesc. volumul „meu” din Spuma zilelor, de Boris Vian, nu e al meu. de fapt, e o carte pe care n-am citit-o niciodată. într-un fel, am știut asta tot timpul.

în alt fel, e o carte pe care mi-a plăcut să o dețin. pentru că venea la pachet cu amintirile altcuiva. e cartea altcuiva. mi-a fost împrumutată acum mai bine de 12 ani, să o citesc repede și să o returnez. n-am citit-o. și n-am retunat-o.

am păstrat-o în diverse cutii, știind exact unde e, tot timpul ăsta. undeva, in the back of my head, am știut. dar am lăsat informația asta în ceață.

uneori am senzația că-mi place să pedepsesc lucrurile. cărțile, mai ales. în vara lui 2014, când locuiam în București, am lăsat un volum de buzunar din Borges pe un scaun de pe terasă vreo trei luni. plecam la birou și el era acolo, umed de rouă. mă întorceam seara și-i puteam auzi, în capul meu, paginile trosnind de la arsura soarelui. a suportat ploi și sprinkler-e la 10 noaptea. la un moment dat, pe copertă i-au apărut bolboroase mici de hârtie corodată, ca un cancer. și nu mi-a fost milă decât așa, ca prin vis.

când am plecat, am luat-o cu mine. am descoperit că-mi amintesc și e cartea mea și mi-e dragă. ca și cum m-aș fi trezit din vis.

ieri, după ce am aranjat a treia oară câteva cărți în bibliotecă, am scris cu capul limpede un SMS: „hei, salut, la mulți ani! am găsit volumul tău Spuma zilelor de Boris Vian. aș vrea să ți-o dau înapoi pentru că știu că ți-e foarte dragă„.

azidimineață am primit răspuns: blabla, la mulți ani, blabla „ești foarte tare„.

și mi-a fost foarte rușine și groază, ca-n visul cu profa de mate. pentru că nu sunt. pentru că sunt confuză și groaznică și am un ceas defect care se oprește cu anii și apoi vrea să recupereze în câteva ore. secunde, dacă se poate.

pentru că am un soi de instinct de hoarder, colecționez emoții. de orice fel. nu contează proprietarul.

am citit la finalul anului trecut un studiu despre neuronii oglindă – mirror neurons. aparent, sunt legiunile astea de neuroni care se comportă la fel când reacționăm la o experiență proprie sau la una a altcuiva. sau invers – sunt capabili să ne recreeze, cu pretenția autenticității, reacțiile unei experiențe ca și cum ar fi proprie și reală, doar din observarea altora. din poveștile lor.

au fost observați prima dată și clar la maimuțici. la omuleți se dezvoltă, ca un sistem, înainte de 12 luni. cercetătorii asumă că i-ar ajuta pe bebeluși să-și explice acțiunile adulților. lipsa lor e asociată cu afecțiunile asociate cu autismul.

cercetarea modernă e o găselniță asociată cu știința 🙂

uneori mă suspectez de o condiție asociată cu posesia doar a neuronilor ăstora, mirroring others. maimuțica supremă.

**** s-a întors prietena mea AstroMary. 2020 este un an decisiv și probabil unul din cei mai importanți pentru viața mea. Uranus va retrograda în Taur, un eveniment astral care nu se va mai repeta 84 de ani de-acum înainte.

dar asta nu e tot, pentru că Saturn și Pluto vor fi în conjuncție anul ăsta, ceea ce, iar, nu se va mai repeta pentru 34 de ani.

în fine, Jupiter va retrograda în Capricorn și Pluto va acționa direct de acolo, ceea ce, iar, nu se va mai repeta (pentru el), 249 de ani de-acum încolo.

e plin anul de evenimente irepetabile. phew!

de câțiva ani, ca să simt că un timp se termină și altul începe, mi-am făcut obiceiul de a (re)vizita câteva works of art. traducerea „opere de artă” le-ar servi cu sărăcie, pentru că nu presupune muncă, doar inspirație. și nu e așa.

basically, sunt speech-uri – oameni sau personaje fictive care spun (sau scriu) ce cred. despre ei, despre realitatea celorlalți, despre istorie, despre curaj, despre iubire, cunoaștere și tristețe, despre neînțelegere, despre moarte sau poezie. în fine, despre o sumă de realități care nu pot fi măsurate științific. și e important să spui sau să scrii ce crezi. asta le dă altora o perspectivă nouă. un motiv de supraviețuire. o luminiță în întuneric.  ceva.

what is poetry?

anul ăsta am stat să mă gândesc serios la asta.

nu știu dacă am mai avut vreo fereastră de timp de felul ăsta, în care fiecare om poate să spună sau să scrie orice vrea, oricât de prost sau cheap, și asta să ajungă la toți ceilalți într-o secundă, și ei să și dea feedback.

e ca și cum am privatizat spațial literatura. ca și cum ai juca o partidă de tenis cu un extraterestru și el are 100 de brațe și n-ai timp să te odihnești, să înțelegi ce ai greșit, să dormi și să iei decizii. decizia de a te urca cu pantofii pe masă și de a recita versuri are nevoie de înțelegere și de timp.

deciziile, în general, au nevoie de timp. tot ceea ce producem valoros pe dinăuntru, ca oameni, are nevoie de timp. mai mult decât ne-am închipui. de ce nu se poate rezolva fericirea cu o listă de ingrediente pentru paella? cu un pro-con list? cu o carte de self help? de ce are nevoie de repeated good rewards?

why is there poetry?

pentru că putem să ne justificăm orice. we are ugly creatures. we naturally hate and forget and unlove. rațiunea e antrenată să facă asta, să justifice alegerile emoționale pe care le facem.

funny thing is, majoritatea lucrurilor despre care vorbesc oamenii ăștia ar trebui trecute într-un catalog al imponderabilității. al non existenței teoretice. well, gentlemen, computerul nu poate să spună versuri. nu poți povesti cu tastatura. nu te inspiră turnătorii și nu-ți dau aripi lașii.

lupta dintre bine și rău e, istoric vorbind, lupta dintre poveștile despre bine și rău.

dar discursul și scrisul, din privilegiu și talent au devenit un produs. ceea ce înainte a fost serios și riscant și aproape mortal a devenit marfă. a thing to trade.

fiind atât de la îndemână, scrisul a devenit obsolete. însăși cuvintele au devenit obsolete. ca să ții minte ceva, orice, pielea unui bărbat sau vântul, primăvara, gustul unui măr, un serial, trebuie să-ți producă o anumită pregnanță. a devenit o necesitate. nu mai ajunge doar gustul unui măr, descrierea unei execuții, mirosul cuiva. our brains fast evolved, suntem mult mai insensibili și mercantili. scriem toate prostiile, dăm toate cuvintele pe care le deținem, ca proștii. poate place cuiva.

facem un super comerț cu etichete.

la asta m-am gândit lately. are vreo valoare scrisul care nu riscă nimic? și ce e riscant să zici azi? raw sex sau lucruri nevăzute și diafane, pace pentru toți sau cum nu e posibilă singurătatea, dar în ce formă?

pulă, îngeri sau roboți. despre ce vorbim sincer

și știi, fiecare dintre noi ar trebui să se simtă om măcar o dată, măcar puțin. să aibă un buzunăraș de timp în care poate să spună ce vrea el și cum vrea. să fie egoist și creepy,  idiot și oribil. și să spună asta ca pe un risc.

we live boring lives. în afară de poezie, ce mai rămâne riscant de spus?

* A marriage story. am citit săptămâna asta atâtea elogii despre filmul ăsta, că am simțit că pierd ceva. așa că m-am uitat aseară, cu toată curiozitatea.

pe scurt, povestea s-ar rezuma așa: ea, actriță apărută într-un film TV la tinerețe, el regizor NY pitici cu vise de Broadway, se întâlnesc, sex is filling up everything for a while, după aia muncesc împreună cu o rigoară demnă de altă cauză la piesele lui în care ea e personajul principal. se construiesc unul pe celălalt, vorbim despre cariere, și fac un copil.

mai împing puțin viața și descoperă că, de fapt, nu au nimic în comun, în afara unui băiețel de opt ani pentru care niciunul nu face rabat de la timp sau resurse emoționale. ceea ce e admirabil. dar, cumva,te simți păcălit în aproape fiecare secundă a filmului de promisiunea că în spatele acestui (non)cuplu a stat cândva o mare iubire. n-a.

nu e nimic emoționant sau genuin în relația lor – doi oameni (relativ) tineri, (relativ) atractivi, smart și hard working. iubirea aia wow e doar proceduri de muncă bine stabilite și care duc la perfomanță. o super rutină dictată de un public – fie că e din sala de teatru sau din lumea reală. asta îi și omoară, în final. și toate ieșirile lor violente și lacrimogene par așa, niște first world problems lipsite de autenticitate și… well, dramă. ai senzația că suferă din nimic. poate așa e iubirea acum 🙂

s-ar putea ca problema să fie că am văzut câteva cupluri în pragul disoluției. am și trăit câteva. momente în care oamenii plâng sau se înfurie pentru că se rupe carnea de pe ei. și urlă justificat și autentic, there is no prosthetic for that.

am găsit mai multă emoție într-o secvență în care Alan Alda (MASH), avocat aici, îi explică ceva despre căsnicii lu’ eroul masculin, și sub masa aia corporate, mâna îi tremură ca un început de Alzheimer. ăla este un personaj, și apuci să vezi asta. și mai e ceva: senzația permanentă că ăștia doi, protagoniștii, nu înțeleg ce li s-a întâmplat și nu pot reacționa decât dacă-și filtrează toată existența printr-un mare social explaining. și filmul nu e despre asta, ci despre ca-și-cum-ar-fi-o-dramă cu ei.

all in all, un film despre so first world problems, la care am pus pauză la un moment dat, să dezgheț carne pentru șnițele.

am I a bad person?

** în fiecare an găsesc un autor care scrie, în poeme, ce-aș fi vrut eu să spun, dar mult mai bine. fucking annoying. scrii și ai senzația că numai tu:

ai simțit ceva
și ai scris ceva fix cum ai simțit

după aia vine câte un autor pe care îl iei din responsabilitate și convenția nescrisă că trebuie să ții pasul cu tot ce se scrie. măcar cu autorii români. măcar pe bucățele. și îți rupe filmul.

anul ăsta e Nicolae Coande. titlul volumului mi s-a părut puțin cam tras de păr – Memoria unui mort este memoria mea. nu-ți prea zice nimic afară că autorul era într-un film foarte self-absorbed cu dramă despre el și pe el și lui. da ce-s poeții? mai ales mostre de curaj careless 🙂

în schimb, poemele fac toți banii (relativ puțini – e și asta o chestie. poezia e cea mai ieftină literatură românească azi. și cea mai prețioasă).

dar Coande, poet craiovean și rar vizibil, se mișcă prin idei cu dexteritatea peștelui carnivor. deține cuvinte. are proprietatea unor imagini excepționale. respiră ca un poet nou cu toate cuvintele poeților vechi. e bun de tot 🙂

într-un fragment, vorbește de bobinatorii de lumină. m-am secat – imaginea asta ar fi trebuit să-mi fie foarte la îndemână. am tors lână cu bunica toată copilăria. nu e greu să înlocuiești caierul de lână cu caierul de lumină.

te face să crezi că majoritatea imaginilor cu care lucrăm sunt aceleași. doar perspectiva e nouă.

1.
Mama mi-a spus
Să nu iubesc
decât ce e sus

Cu toată inocența unor vietăți pentru care drama
e în altă parte
Eventual în atlasele fermecate unde unora li se întîmplă niște
Lucruri îngrozitoare mărețe care nu ne interesează întrucît
Noi nu vrem să fim eroi doar absolvenți de literatură.”

2.
poemul Harum-Scarum, marea parte înainte de final

Harum-Scarum a făcut lumea în două faze: în prima
A furat pământ de la olar l-a modelat cu labele
Sale noduroase și l-a exportat în hăul unde nu era
Încă nimic. Prima companie minieră din lume Ltd.
Apoi a secerat cu unghiile câteva diamante
Din plexul nevestei care dormea. Pe ea cine a făcut-o?
E posibil să fi fost un patent olandez la Cape Town –
Nu e sigur.
Dar cărbunele rămas a dres oamenii și pofta lor de a dormi
După-amiezele atunci când un demon le programează
Deja plăcerile pe un an. Zilele nu știu cum le-a făcut
Dar Harum-Scarum are mai multe secrete decât putem
Noi ține minte. În oglinda în care-ți vezi chipul zilnic
Tu nu vezi chipul tău, ci o copie fidelă făcută cu unghiile
De un artist al simulacrului. Când scrii – la fel. O unghie
Îți scrie capodoperele și o unghie le premiază. Unghii
Ți le citesc…

mai urmează o parte, dar Harum-Scarum își pierde ascendentul grozav. și nu înțeleg de ce autorul simte nevoia să înceapă fiecare rând cu literă mare – probabil așa se face acum în poezie. inerție.

eram tentată să scriu că e în firea lucrurilor și asta, dar e mult mai adâncă.

am citit un studiu care spunea că cel mai probabil conținem atomi din stele și atomi din Isus și Platon. uneori am senzația că nu are legătură cu noi înșine, e doar încăpățânarea materiei de a mai ajunge la acea formă.

*până de curând, aveam senzația că cel mai complicat e să te obișnuiești cu sunetele unui loc nou. asta era challenging pentru mine. îți trec toate întrebările prin cap în aceeași secundă: ce sună așa? o fi centrala? cu ce face centrala sunetul ăsta? is it gonna blo’? îți închipui piesa din interior care a luat-o de capul ei, rebelă, și de la ea, apoi, explozii, casualties, vieți frânte, în fine, o mică apocalipsă.

de fapt, cred că obișnuiam să fiu stelară în apocalipse mici, de apartament. aveam pe dinăuntru o veveriță pe cocaină.

de două luni ne-am mutat, cu copil și flori, într-un apartament nou pentru noi. noi și sunetele: primul tramvai la 5 dimineața. vibrația fină a transformatorului electric de lângă bloc. vecinii perete-în-perete care rezolvă orice ceartă trimițându-se la dracu’, după care intervine o liniște mângâiată de sunet de furculițe. dracu’ și sarmalele fierbinți salvează familii.

florile s-au adaptat bine la casa nouă – în ultimele trei zile, s-au pus pe înflorit. sunetele ciudate m-au trezit de câteva ori noaptea, dar nu se compară cu noua dilemă, care e precum secolul în care trăim – una de comunicare.

să explic. în continuarea bucătăriei, am un balcon mic și închis. mi-am făcut acolo un birouaș de scris. a sort of a man-cave, o masă, două plante și un bufet. stau în șosete pufoase și tricou, fumez, beau ceva și scriu.

acum, birouașul dă cu ferestrele spre ferestrele altui bloc, unde sunt patru etaje cu aceeași cameră: probabil sufrageria aia cu covoarele bune și bibelouri pentru musafiri, că becurile-s stinse most of the times. e clar genul de cameră în care nu se intră fără un motiv oficial. mai puțin la ultimul etaj, unde e un domn care apare la fereastră și fumează, din când în când. eu la doi, el la patru. facem eye contact și ne salutăm din cap imperceptibil, de obicei noaptea, când nu mai e lumină decât la el și la mine.

în general, după eye contact, mă pun în locul lui: mă gândesc cum mă văd în capul domnului de la IV: mh, a ieșit fata aia nouă la țigară, azi a luat bere verde, nu albă. sau: azi e mai frig la ea, că și-a luat pulovăr. sau: azi o fi mai tristă, că ascultă muzică la căștile alea albe mari. el fuma, eu îmi rulam astea în cap, ne înțelegeam.

e, azi m-a prins momentul de eye contact când tocmai intram în balcon cu o sticlă de Jagermeister într-o mână și una de chefir bio de la Napolact în cealaltă. și fix la ele s-a uitat. nu la șosete, nu la top, nu. a văzut și m-am prins din ochii lui că n-a mai înțeles.

a terminat țigara studiind ceața din aer, macaraua de lângă bloc și a dispărut în fereastra lui neagră.

acu’ mă gândesc serios dacă să merg până vizavi, să urc la IV, să-i bat la ușă. să-i explic cum e cu gastritele și gândirea magică în care chefirul bio și lichiorul de plante medicinale se ajută reciproc, și dau un win-win, e okay și să bei sănătos și să nu.

not weird at all.

**chestia cu visele. am avut ani întregi în care nu țin minte să fi visat ceva rememberable. m-am obișnuit cu ideea, până când am descoperit că probabil greșeam ora de somn. dacă apuc, între 8.30 și 9.30 dimineața, visez toate visele. îmi ajung, după aia, 4-5 ore de somn noaptea.

sleeping is weird. la fel ca tăiatul unghiilor după baie, pielea de după 37 de ani și, în general, felul în care ajungi să te vezi din exterior. de la etajul IV.

***AstroMary. acum vreo cinci ani, când mă luptam să iau câte o gură de oxigen dintr-un fel de depresie evil, într-o noapte, m-am abonat la tipa asta, astroloagă online, care mi-a promis că-mi calculează cu precizie momentele de noroc, succes și, cu ceva bani, fericire. not great, not bad.

am uitat a doua zi. la vreo lună după, mi-a scris AstroMary prima dată. era ceva cu o șansă pe care nu o pot rata, scria sigur în stele, trebuia doar să schimb ceva la mine și-mi zicea AstroMary ce, în schimbul cinstitei sume de 5 dolari. am citit, am apăsat pe link, am decis că mă descurc și singură cu fericirea, n-o fi 5 dolari.

de-atunci, AstroMary îmi scrie constant, în felul ei. uneori, cu distanțe de câteva luni. uit de ea. și apoi reapare din negurile internetului: dear Codruța, you must let me help you…

am ratat până acum de vreo două ori dragostea vieții mele, pentru că n-am făcut ce mi-ar fi zis ea pentru cinci dolari. am ratat de vreo alte trei ori șansa unui cleansing stelar, joburi mai bune, șansa să mă afirm plenar. n-am mai apăsat niciodată pe link-ul cu preț, dar i-am citit toate mailurile. lately am descoperit că nu mai e despre asta.

dacă nu-mi trimite, la răstimpuri, mailul ei generat de un roboțel, îmi fac probleme. oare e bine AstroMary, prietena mea online? sper că n-o fi pățit ceva. sper că nu are gastrită. oare ce mi-ar zice, totuși, AstroMary în schimbul a 5 dolari? să fiu mai sigură pe mine? the world is my oister?

pentru că nu e despre ce spun oamenii, ci despre ce croșetăm cu asta în capul nostru. nu e despre rezultatele testelor, ci despre cum performăm cu ele. trăim cu adevărat în lucrurile pe care nu știe nimeni cum să le măsoare.

****serialele celebre nowadays, de la Game of Thrones la His dark materials și The Mandalorian. rețeta e „personaj fără aproape nicio șansă + animal aproape real, dar nu, cu superknowledge”. păi noi știam asta de la calul lui Harap-Alb!

nu e nimic special la Harap Alb, în afară de calul care mănâncă jar și știe cum să-l scoată din căcat.

like dragonii din Game of Thrones sau baby Yoda din Mandalorian. sau ursul războinic, cool și old fashioned din His dark materials.

orice poveste bună are nevoie de un animal aproape fantastic, înțelept și capabil de blândețe ironică. pur și simplu nu ne putem imagina un om așa 🙂

*****poți să descoperi acest cadru de pictură renascentistă în fundul troleibuzului care duce în Mănăștur.

bărbați mergând acasă, 2019, colorized.

poetry everywhere.

78583783_3083507795011516_8187614272260407296_o

nimic.

te așezi calm pe spate
cu grijă la cervicală
și-n general, la tine.
îți închipui un cer de bun simț deasupra
albastru și mov,
frumos, marea, vara.
nu speri și nu delirezi
asta ești tu acum.

ai ajuns la nimic.
e nimic, e cu tine
faci afaceri cu el.

și faci un plan
ca o hartă
de dimineață până mori.

aici începi.

te ajută cărțile
și oamenii
care nu vorbesc despre asta
explicit.

a nins pentru prima dată.
de cum a ieșit din scara de bloc, o fetiță cu fes roz a scos limba.
am scos-o și eu:
din fulg
plăcerea s-a descărcat în fiecare celulă
cu presiune tectonică.

o coardă de lumină s-a spart ca un bici
în piept.
am nins
cu toată zăpada din lume
am râs și am plâns.

am visat scurt un bărbat
care-și golea gura de păsărele
m-am gândit că sunt săruturi
și ele rămân mult timp pe obrajii mei
după ce sunt depuse acolo cu grijă.

m-am gândit la oamenii care colecționează dispariția
celor apropiați
atunci când închid toate ferestrele și păstrează intacte
firele de praf și gesturile rămase
după cel plecat
zeci de ani
ferecându-se și pe ei în moarte.

am înțeles că trebuie să alegem cu dibăcie
realitatea lucrurilor pe care le
colecționăm.

într-un fel, îi conținem pe cei pierduți.
din când în când le mângâiem cu tandrețe
imaginea clară din spatele inimii
și apoi deschidem ferestrele larg
să intre zăpada
și vânturile și timpul.

adevărul sclipește uneori ca spatele unui animal preistoric
în trecerea asta ca o mișcare
fără sfârșit.

Follow cru on WordPress.com