You are currently browsing the category archive for the ‘lumea lu’ cru’ category.

până la prânz, făcusem deja 1368 de pași numărați de un app care se trezește din când în când
în pântecele negru al telefonului
și pâlpâie pe ecran. în acest timp, s-au consumat în pântecele meu
29 de kilocalorii
și aceasta este o idee care aduce frigul:
ceva dinlăuntrul unui obiect negru numără
ceva din mine.

am mai numărat: vreo șapte SMS-uri, adică oameni diferiți care
gândindu-se la mine, au mângâiat obiectele lor negre.

pentru parchet, am folosit o soluție de curățat cu tensiune superficială redusă
nu înțeleg sensul acestor cuvinte, dar efectul e că acum este foarte curat,
am tensiunea redusă și sunt superficială.
undeva pe un alt continent, un server colectează minut de minut detalii despre viața mea
unde mă aflu, câți pași am depus pe luciul parchetului
ordinea în care ascult piesele preferate
cine moare în serialele la care mă uit din când în când.
în jurul lui, ventilatoare gigantice pun în mișcare o materie rece
învelind ca un sărut procesorul:
acolo vor supraviețui toate patternurile din care sunt alcătuită,
va rezulta cândva că am fost unică, frumoasă și irepetabilă.

spre seară deschid terasa și aerul care se mișcă între mine și
obiecte are temperatura de 34 de grade,
cu real feel de 39. obiectul negru știe asta.
îmi aprind o țigară și știu că asta mă va face să mor, așa cum scrie pe unele pachete de țigări,
mai tânără.
nici sensul acestor cuvinte nu îl înțeleg. efectul este că
mă simt mult mai tânără și
voi muri la un moment dat.

noaptea, mă întind pe pat. întunericul devine lent
obiectele calme.
sângele meu fluorescent țâșnește din piept ca o șarjă de materie solară
și fiecare picătură se desface în petale
din fiecare petală răsar mai departe fluturi imenși
înconjurați de viziuni răcoroase
licurici și corali
privit de sus, pieptul meu ar părea o floare în plină expansiune
care se repetă pe sine

noapte de noapte
nesfârșit.

și-n fiecare dimineață, începe de la
zero pași, zero kilocalorii
o viață proaspătă.

am visat foarte puține coșmaruri, în viața mea mică. să tot fi fost trei – unul cu o piatră care ia forme, unul cu degete de picioare deformate și încă unul cu ouă de insecte în piele și o clădire înaltă ca minele din Moria.

zilele trecute am visat ceva, nici coșmar și nici vis.

mă trezeam dimineața și mă uitam în oglindă, și acolo, pe obrazul drept descopeream un căpăcel. îmi treceam degetele peste el și se simțea, alb și rotund, l-am prins între degete și-am tras de el. s-a ridicat, apoi, s-a ridicat și-o frânghiuță albă. și-n finalul ei, mi-am scos din obrazul drept o libelulă. și nu orice libelulă, pentru că, întâmplător, știu libelulele.

era de asta.

dragonfly

prinsă în multe pânze de păianjen, mă uitam la mine-cea-din-oglindă scoțându-mi din obrazul drept o libelulă.

strălucea – culorile ei din copilărie, prinse în pânze. am pus-o pe masă și am suflat în aripile ei și-a zburat – în vis. e creepy să-ți scoți o insectă din obraz, deci probabil că nu-i foarte sănătos să-i sufli aer în aripi să zboare. nu m-am simțit nici speriată, nici altfel cu visul ăsta. doar natural nirvana.

vreo două zile mai apoi am înercat să înțeleg ce-i cu libelula.

în engleză e „dragonfly”. grecește vorbind, e ἄνισος „uneven” și πτερόν, „wing„. aripi inegale. și ochi exagerați. și totuși, din ordinul Ordonata. o minunată carnivoră, cu ochi mari și aripi inegale. o defectă 😀

Ordonatele își păstrează aripile deasupra trupului întotdeauna. în unele limbi, toate Ordonatele se numesc după libelule. fetele astea sunt un fel de crocodili ai insectelor. doar că sunt mult, mult mai frumoase. au aripi transparente și ochi compuși, cu care văd în șaisprezece direcții și culori pe scheletul extern – verde și albastru. există încă din era triasică, adică de-acum vreo 50 de milioane de ani.

ca o comparație, oamenii există de vreo 200.000 de ani pe Pământ – o clipire de pleoape. oamenii sunt un fel de bacterii grase pe lângă libelule. și dacă vreo ființă e extraterestru pe lângă om, poate una cu schelet extern verde și albastru ar trebui să fie…

asta te face să te gândești – cât ești de vechi dacă-ți poți scoate din obrazul drept o libelulă, la micul dejun,ca și cum ar fi natural, fie și în vis? 🙂

ce știm despre noi și despre memoria noastră și nu cumva am fost pe rând pești, amfibieni, crocodili și libelule? și nu? poate undeva în celule avem toată memoria asta, cu aripi și exo-schelet, război pentru supraviețuire și memoria celei mai frumoase insecte carnivore?

 

 

 

 

scriam acum ceva vreme că floarea e „suprema realizare morfo-funcțională a regnului vegetal„. cu tot cu o lungă teorie despre nume și consistența lor, cel puțin pentru plante. și mai scriam și că mi-a adus mama o bucată de pământ din curtea casei cu ghiocei și că I suck când vine vorba de crescut plante. așa se face că am stricat ghioceii – au crescut până n-au mai putut, dar am ratat partea cu suprema realizare morfo-funcțională

n-au vrut să înflorească și pace.

acum să vă spun mai departe. pe când se uscau ghioceii și se topeau înapoi în pământul casei, a început să răsară voinică altă chestie. tot așa, o tijă lungă, dar cu alt gen de frunze – ca o pătlăginuță, da’ mai înaltă. a tot crescut și-n final n-a făcut nici aia floare calumea, adică a făcut, dar nu era parfumată – am înțeles-o. era o lăcrămioară.

s-a uscat și ea și s-a topit înapoi în pământul casei – de pe pervazul meu. apoi vreo câteva săptămâni a fost liniște, după care, într-o dimineață, Mara a decis:

mima (așa zice ea mama), vezi că-ți crește o buruiană în ghiveci!

indeed it did. arăta și se purta ca o buruiană, creștea într-o zi cât ghioceii în 7 și era complet obraznică. după vreo două zile am descoperit cu înduioșare că-i o rostopască.

aici intervine o altă secvență. pe vremuri, coordonam o redacție cu câțiva oameni unul și unul. era foarte fun și fiecare om apuca să fie el însuși în ceea ce scria, și asta mă făcea să fiu tare mândră de mine. râdeam mult și, din când în când, râdeam de mine cu piticul meu cu rostopasca.

aici intervine o altă secvență. de când mă știu, am această condiție – nu fac niciodată herpes pe buze sau alte părți moi. well, nici tari. – ci direct pe cornee. așa s-a hotărât corpul meu și n-am ce-i face. din vreme în vreme, îmi crapă în ochiul stâng și stau cuminte până-i trece. și cu cât îmbătrânesc mai mult, cu atât trece mai greu. ultima dată m-am chinuit vreo lună cu condiția. în cărți scrie că trece în maxim două săptămâni.

vorbe de popă beat.

așa că m-am apucat de căutat prin cărți de buhuhu și plante ce i-ar tihni corneei mele să-și revină mai iute. și-am găsit… rostopasca! mai precis, zeama ei roșcată după ce-i rupi o tijă. scria în carte că te ungi cu ea la coada ochilor și-și revin din orice-ar avea. și la mine a mers de fiecare dată. nu știu cât e programare din cap și cât e rostopască, cert e că a funcționat.

n-aș vrea nici să povestesc de câte ori intram în panică – simțeam în ochi că imediat crapă și trebuie să găsim rostopasca aia, și prietenul meu de-atunci alerga în jurul blocului căutând floricele galbene și prăfoase pe tije cu zeamă roșcată pe dinlăuntru. pentru că scria în carte, rostopasca aia e bună ca medicament dacă o culegi când e înflorită și lucește în soare.

colegii mei, și mai ales colegele, străluceau și ele în soare râzând de piticul meu. și era bine și fun.

și acum ne întoarcem la buruiana din ghiveci – rostopască și ea. întâi a crescut din toate încheieturile, chit că plantele nu au așa ceva. s-a făcut o tufă verde. m-am gândit că o stric și pe asta, ca pe restul. ceva fac io – le ud prea mult, nu vorbesc destul cu ele, nu le pun Mozart și-așa.

și aproape c-am avut dreptate. tufa a explodat, apoi a început să se usuce la margini. mi s-a părut firesc – atâta știu, atâta fac. I kill plants. apoi am văzut că avea niște pui mici de ceva pe ea, insecte gălbui și mărunte ca praful. așa c-am tot spălat-o pe frunze. s-a uscat pe jumătate și s-a topit și aia înapoi în pământul casei. damn pământul casei, e tare sorbitor! m-a deprimat ușurel. am stricat și rostopasca…

și-apoi, ieri dimineață, în timp ce mă frecam la ochi de dimineață și mă gândeam ce-am de făcut, am dat cu ochii de ele:

IMG_00003554

buruiana mea a înflorit! pe jumătate iască și pe jumătate pierdută, dar în sfârșit suprema realizare morfo-funcțională…

fix când nu mă mai așteptam. fix când credeam că moare și am ratat-o și pe asta.

și, culmea, acum nici măcar nu am nevoie de zeama ei care-i bună doar când înflorește în soare.

și mi-am amintit de cântecul ăsta frumos:

care frunză bate vântul când nu bate/
care floare-nfloare noaptea pe răcoare…

fix aia de care ai nevoie să floare.

astă floare-nfloare 🙂

în memoria ta supraviețuiesc numai făpturile de lumină
ca de pildă, peștișorii de aur urcând în viteză
către suprafața unui pahar pe jumătate plin
și întrebarea logică:
dacă în exteriorul unui pahar cu bere uitat pe o terasă goală
nu mai există nimeni care să vadă
sferele perfecte de carbon încercând să evadeze,
atunci gravitația a existat cu adevărat?

dar
toate aceste întrebări și reconfigurări,
plimbările pe muchia răcoroasă a umbrei
nu-ți vor spune decât că ești
tu același tu
pentru că Dumnezeu, atunci când a făcut lumea
nu S-a zgârcit și nu S-a limitat
în lumină a lăsat și mierea nesfîrșită a milei
și lipsa ei.

și chiar dacă-ți spui că din spatele lucrurilor
pândește umbra lor posibilă
frigul
ai mai simțit astfel de frig
steluțe crocante în cerul gurii
zei mici și înghețați sărutându-se cu mandibula
sentimentul unei mari glaciațiuni peste oameni.

ești foarte nefericit dacă tot ceea ce poți simți
este teama pentru ceea ce ai și
se va lua

toate lucrurile și oamenii pentru care te temi
deja ți s-au luat
odată ce ți-e frig pentru ele.

dar frumusețea și sarea și adevărul
minunile învolburate, culorile,
hainele de zăpadă ale minții și rătăcirile
iubirile și crâmpeiele de fericire
nu vor pieri niciodată.

un poet a atacat un om cu un semn

încercând să-l vindece,
s-a iscat un război
așa se reașază marile sensuri în cuvânt
printr-un război.
mereu ne credem cu adevărat unii pe alții
numai când murim

și
singurele avuții pe care le poți deține cu adevărat
sunt amintirile
fie că au trecut sau vor urma

acum poetul mângâie un cadavru
despletindu-și în ochi șiroaie de lacrimi:
setul complet de instrumente, pătrunderea blândă a luminii sau
distanța incalculabilă a umbrei
nu vor face decât să-ți confirme că același
tu ești tu
și cel mai bun sfârșit la care poți spera
e atunci când cochilia aceasta dureroasă
trupul din apă și sare și sânge
va pleca împăcat în pustiu
purtând drept povară
bucuria acestor posesii suave.

îngrijorător este că ne putem îndrăgosti oricum
și pentru asta nu există antidot
așa cum nu există memoria plăcerii –
creierul știe că nu are nimic de învățat din asta.

cât despre loc, e deja o inconsistență în poveste –
încet, am avansat: întâi ne-au dat voie să mâncăm carne vinerea
(pe vremuri, era ok pentru un soldat să ucidă un om într-o zi de vineri
dar ar fi fost complet greșit ca-n același timp
să-l și mănânce.)

și știi, cred că istoria – și iubirea și toate chestiile astea pentru care nu dormim
și dimineața ne frecăm la ochi
și scriem cărți.

– în definitiv
toate paginile astea pe care le umplem
kilometri de hârtie albă pe care îi stricăm
firesc
cu plăcerea cu care așteptăm un război
și nu ne putem aminti nimic

și-i important, războaiele sunt făcute ca să ne dea puțină dreptate
de-asta le și visăm
visul e o sete a firii și n-ar trebui să ne fie rușine
că vrem ca lucrurile să fie clare și
mai ales decente.

– da’ ce-ți spuneam
oamenii sunt nebuni, dragostea mea
și-n timp ce tu ești foarte firesc
eu sufăr cumplit de problema omului modern:
cum să nu te doară lipsa de unicitate.
în societatea furnicilor se spun bancuri despre asta.

și-i foarte ciudat că oamenii, ca și furnicile
găsesc plăcere
se împart în dreptunghiuri și pătrățele
ca și cum asta ar fi normal
ca și cum ceva, orice, ar fi normal

uneori, în cele mai bune zile ale mele
cred că și Kafka scria
numai pentru a-și putea explica toată prăjeala asta
în care lumea îți explică
ce-i normal, dar mai ales ce nu e.

ori de câte ori aud tobe, râd
mă gândesc că-n timp ce mângâi tastele și mă frământ
timpul e ca un mușchi al inimii antrenat la destindere
și totul îți scapă de sub control – și-ar trebui să știi
că nimeni n-are nicio șansă la asta:
ideea absurdă că ai avea instrumente

care, în timp, și cu ajutorul matematicii,
ar putea controla tristețea.
da-i fals și îngrozitor
să te minți așa.

și-a doua zi, dis de dimineață,
descoperi că iar
de la început.
iubirea, la fel ca răbdarea
e totuși un nume
pentru încăpățânarea
de a te dedica
aceleiași cute din cearșaf,

așa că nu fericit
ar trebui să ni-l închipuim pe Sisif
cât foarte
îndrăgostit
și singur.
vorbind cu pereții
cu pașii, cu ideea de-a escalada
el singur.
ca-n viață.

oamenii au plantat lanuri de cuțite între noi
și fructele lor se coc în țipătul lent de lumină
îngerașul care-mi țâșnise din piept s-a întors –
ești ciudată, îmbrăcată pari mare dar
după ce te dezbraci
deodată ești foarte mică.
ai tocit până la 34 de ani o pereche de papuci de fier
și câteva cuvinte
semn că undeva, în lume
un porc transformat în prinț așteaptă să-l mai salvezi puțin
înainte să crape
oricum, toți începem să facem crăpături după o vreme.
mai ai și apucătura asta:
te întorci întotdeauna în tine
nu te poți opri
ca un criminal care se întoarce tandru și în mod repetat
la locul faptei.
iar spaima ta neagră,
ții minte?
e o prostie foarte mare pentru că
ce altceva sunt poemele
decât o poveste pe care o spui cuiva
însă numai în gând.
acum m-am întors și n-o să mai plec,
a spus.
și s-a spălat pe dinți,
apoi a deschis ușa și a intrat,
și-a pus boneta și a adormit.
acum trebuie să tușesc mai puțin
acum trebuie să-i port grija mai abitir decât înainte
când nu știam pe unde rătăcește
sau dacă oamenii au grijă de el și-i șterg lăcrimioarele
cu colțul mânecii când e trist.
îngerașul meu plânge cu lacrimi foarte mici
care se dezbracă înainte să-i iasă din ochi.

au trecut toate păsările şi toate anotimpurile care puteau să treacă,
au trecut.

apoi au ars şi s-au prefăcut în lumină
acum nu mai există nici păsări şi nici anotimpuri

au trecut toate vânturile şi bătăile de aripi ale tuturor fluturilor, au trecut
miriade de furnici şi profeţi, roiuri de lăcuste şi albine
apoi au ars şi ele
şi s-au prefăcut în lumină
acum nu mai există nici vânturi, nici profeţi
nici lăcuste

au trecut mulţi oameni, pare-mi-se şi tu erai printre ei, au trecut şi apoi au ars şi s-au prefăcut în lumină
şi-apoi mult timp a mai trecut, nu mai ştiu cât, şi timpul acela a ars
a trecut şi aşteptarea, a ars şi ea şi s-a prefăcut
în lumină.

numai eu n-am trecut.
doar am stat
doar am visat cum trec oamenii şi păsările şi timpul în lumină
a fost dureros o vreme, dar apoi şi durerea aceea
a ars şi s-a prefăcut în lumină
dulce.

*insuportabila caldura a inserarii. peste tot, si-n oala, daca ridici capacul,evadeaza de acolo un soare mic. unsoare de soare. rotocolul de fum paraseste gura ca un obiect solid si imponderabil si-ti sta ca o aura sufocanta in jurul fruntii. vapaie din melasa. lumina gadila in gat, in locul geometric in care ar gadila o prajitura exasperant de dulce. lumina e o faina de lumina. un caine latra isteric prin lumina cu viteza vocii de caine, care saluta din mers constanta. 300.000 de km/s, tepupapa, ham. unt de lumina e aerul.

**incerci ca un om stupid cu gatul de pelican sa te privesti din afara si nu stii daca esti cu adevarat tu sau totul e o fotografie cu amplitudine. rochia e absurda, scaunul e absurd, podeaua te face sa razi. cand ajungi la umbrela, sughiti deja de ras. si tot asa. in general, lucrurile cele mai solide pe care te poti baza, la o adica, in viata, iti trag presul de sub picioare. de aia, cumparaturile de covoare si electrocasnice sunt gesturi gratuite. brusc podelele iti fug de sub picioare, asa ca, matematic vorbind, n-ai facut mare lucru. daca nu fuge una, fuge cealalta, mare si complexa, de dedesubt.

*** un obiect cufundat in absurd va fi impins de jos in sus cu o forta egala cu volumul podelei deslocuite. in tot acest timp, nimic nu se va pierde si nimic nu se va castiga. de-aia e bine sa lasi toat sperantele la intrare, iesirea se face prin coborare cu peronul pe partea latratului de caine. cainii sunt niste fiinte atat de reale incat ar trebui luate in serios. un caine nu-ti va fugi niciodata de sub picioare. nu poate. nici macar nu viseaza la asta. ar fi pierdere de timp – si, se stie, fiintele reale nu cred in pierderea timpului.

****pe cand era foarte mic, arhimede se juca cu apa din copaie. plic-ploc faceau manutele lui prin apa. dar apa, si mai pe urma copaia, i-au fugit de sub funduletul lui grasun de copil. implicit, si de sub picioruse. plic-ploc a clipit arhimede cel mic exact inainte sa planga. asta inseamna ca, deodata, absurdul crease pregnanta. apoi, la batranete, arhimede cel-intre-timp uscat a decretat formula plutirii corpurilor. nu-i niciodata prea tarziu. decat atunci cand e prea tarziu, dar asta e deja ceva foarte trist, asa ca mai bine sa vorbim mai putin. despre asta.

***** un om cufundat in caldura nemiscata descopera uimit rapiditatea cu care cresc unghiile. furia parului – un soi de unghie a capului. ideea ca la un moment dat, in burta mamei, scortisoara care invelea creierul e pielea de acum. pielea de acum e unghia creierului. si-n stomac ai un creier. si-n creier armate de neuroni care negociaza cum sa-ti fuga de sub picioare mai util. daca nu te-ai misca atata pe dinlauntru, ai avea timp sa stai. sa stai pur si simplu fara sa-ti fugi de sub picioare.

******oamenii care stiu cu adevarat sa creeze ceva ridica in aer momente favorabile, ca zmeiele. le dreg si le trimit in lume si le dau portanta si asa se face ca vazduhul e bine intocmit. aerul e real si serios ca un caine. intre timp, sub balcon, un vecin a inceput sa stropeasca pietrisul. apa tasneste din mana lui prelungita cu tub si danseaza si dispare. o materie extraordinara se trezeste brusc trecand prin podele si caini si zmeie si chiar si arhimede stia ceva din fiinta ei. plic-ploc facea materia delicata, galgaind pe marginea manutelor grase de copil. acum putem sa ne veselim si sa plangem. mai devreme sau mai tarziu cainele ne va latra de sub picioare.

*partea a saisperezecea, mereu

va greși cu jumătatea, va găsi pace în
dezmăț
și mereu opusul va servi drept cealaltă jumătate
a ideii
(și-acum sincer, „ț” e-o literă proastă pentru poezie)

dar, hei
ce este gramatica altceva decât melodie
și așteptarea – desăvârșirea amantei,
și toate mărunțișurile importante
doar amintiri

a venit un domn realizat, el era serios, avea mânecuțe, a tușit
și-a dres vocea și a încercat să cânte
un cântec de copii
melc, melc, codobelc
și n-a reușit

s-a făcut vinețiu
și-a vărsat:

acesta este sufletul vostru

sufletul este atunci cand intuiești ca știi

mintea este atunci cand intervine automatismul studiat (a=b b=c =>a=c, note to self: Spinoza?)

sufletul este atunci când intuiești ca orice ar fi, e cel mai probabil să fie egal cu ce simți (prost și extins)

sufletul este atunci când știi în afara a ceea ce ești (inexact)

sufletul este atunci când deții revelația (cu varianta „sufletul este atunci când nu intervine nicio constrângere în decizie”)

(salt: de fapt punctul final și dorit este libertatea)

libertatea este atunci când sufletul (nu avem definiție) se întâlnește solar cu mintea (note to self: psihologie și psihanaliza lacks the revelation)

sufletul este constatarea spontană ( +ceva. Spinoza?)

sufletul este: cantitatea de irațional necesară pentru a defini ceea ce e adevărat.

este marja de eroare de adăugat.
neconceputul care implineste adevarul.

sufletul este îmblânzirea iraționalului (fricii? cu posibilitate de  „recunoașterea inexactității minții”)

simțul inexplicabil al realității

acceptarea senină a erorii

s-a spălat pe mâini, și-a suflecat mânecuțele,
a așteptat votul popular, a răsuflat ușurat
și-n locul sufletului
a decretat senin
o opinie.

Follow cru on WordPress.com