You are currently browsing the category archive for the ‘lumea lu’ cru’ category.

stau într-o cutie
și deschid o cutie
neagră
în cutia neagră
e o cutie albă.
în cutia albă
e
o cutie neagră.

dacă nu o deschid
în cutia neagră există o pisică
vie și moartă
dacă o deschid
stau într-o cutie
și deschid o cutie
albă
și dintr-o dată
m-am murit.

* „You see things. You keep quiet about them. And you understand” probabil că așa o să murim toți, cu surpriza întipărită sub pleoape: cine, eu?! le wild moi?!

trotuarele tale, so catwalk
sau seara în care am înțeles
că indiferent din care birou pleci, dacă plouă, oamenii aleargă
pentru că sunt nebuni cu apa
sau pur și simplu.

oamenii sunt nebuni.

și într-o dimineață devreme, blândețea oribilă
împărțind bere și țigări la nonstop cu domnul
ale cărui mâini se uscaseră pe balustradele căruciorului
așteptând pe altcineva, oricine în afară de sine
și familia lui care îl scosese la aer
lacrimile și gesturile lui, asfalt cald

șlapii sărați ai tipului care citea ruși
la parterul blocului înalt, cu brâu de mansardă
nu meritai nici măcar o privire. și el
o dată la trei dimineți schimba romanul

grecul din colț care trăia din plăcinte cu portocale, margini de carne în care strecura un cuțit lung și întreba
– cu ce să fie? cu de toate?
și
amintirea imperiului, intersecție de tramvai, străzi scunde și colăcei de cățel.
fata cu unghii din pepene și gust de cafea
frații ciudați discutând despre ceasuri în fiecare dimineață
unul înalt, corola aurie a cheliei
și celălalt, virgula străzii, brun și îngust,

și când aproape ți-ai pierdut mințile

când abia se făcea dimineață și
deasupra tălpilor goale, din mașină un băiat care venise toată noaptea doi pași
în spate
a strigat
you’ve got the world wrapped around your finger!

și râzi, așa se înțeleg oamenii cu-adevărat, târziu,
dimineața
cu ultima fărâmă de echilibru dansând pe smalțul măselei,
rochia, volanul
marginea cravatei
și motorul în patru timpi

și oricum, Maria,
nimic nu seamănă cu
limba ta de asfalt ușor răsfrântă și caldă
într-o duminică devreme, când e liniște, pustiu
și mergi lin pe asfaltul fierbinte
la supermarket sau la biserică
după cum îți permiți.

acum vreo două săptămâni, mama mi-a adus un cadou de genul celor care mă fac să gem neputincioasă undeva în adâncul capului meu. mai pe scurt, mi-a adus un sloi de pământ din curtea casei, plin de tulpinițe și tije de ghiocei.

…plante – not really my thing. reușesc de când mă știu să le usuc cu zile și să le țin în cele mai nepotrivite locuri până se plictisesc singure și probabil că evadează într-o lume mai bună. singura relație cât de cât durabilă pe care o am e cu un cactus, și asta pentru că e mare și parcă mă trage de mânecă din când în când. îl cheamă Jack și nu face altceva decât să crească. eu îl ud când îmi amintesc, el crește, din vreme în vreme îi tai vârfurile, apoi o luăm de la capăt. arată destul de sălbatic cu brațele lui aleatorii și țepoase, dar funcționăm 🙂 i-am scris și o poezie 🙂

ăștia mici, aduși de mama, arătau așa, sfioși și vulnerabili, cu botișoare verzi și grase în vârful tijelor. aveau boboci, gata să pleznească și să vestească primăvara și trezirea naturii la viață și un nou început și toate aiurelile alea care se scriu în continuare cu insistență pe felicitările de 8 Martie. s-o fi trezit în mine un instinct ardelean-vegetal-matern, că i-am luat și i-am pus într-un ghiveci mai mare, și apoi i-am așezat în geam, să aibă lumină destulă. sub pervaz e un calorifer zdravăn, așa că aveau și căldură îndestulătoare.

și-apoi, i-am udat. mamă, ce i-am mai udat – dom’ne, sunt din curtea casei, măcar din respect pentru Avram Iancu și supplex libellus valachorum pe ăștia ar trebui să nu-i omor. cu sârg i-am udat. și s-a văzut, că s-au înălțat și s-au întremat zi după zi. acum seamănă cu o pădurice. verde. o pădurice verde, deasă și sănătoasă.

și cam atât.

am realizat acum vreo două zile, udându-i de dimineață, că aștept de două săptămâni să înflorească și nimic. apoi m-am uitat mai cu atenție în vârful tijelor – acum sunt înalte și grosuțe, cam ca niște narcise mai mici. și acolo unde ar fi trebuit să fie bobocul gras, e un plic uscățiv în care stă, îngălbenită și concentrată în sine, ceea ce-ar fi trebuit să fie floarea. petalele albe care n-au mai pleznit de fragede și s-au ferecat cumva în ele, ca niște domnișoare bătrâne. super – am zis – am stricat ghioceii.

am sunat-o pe mama.
eu: auzi, ghioceii ăia pe care mi i-ai adus, ăia din curtea casei… ai tăi au înflorit?
ea:(relatare lungă despre cum da, au înflorit, și-au scos capetele firave din zăpadă și spuff!, într-un singur moment magic s-au desfăcut în clopoțele albe și gingașe)
eu: …că ai mei nu mai înfloresc.
ea: dar ce le-ai făcut?!
eu: nu știu, mamă, i-am pus la lumină, i-am udat, au avut și căldură, că i-am pus desupra caloriferului…
ea: a, păi asta e! le-a fost prea bine, de-aia n-au mai înflorit!
eu: @#$%^&*!!!

așa că am mai citit una alta și-am mai întrebat oameni și motoare de căutare mai inteligente decât mine, și ce să vezi: apparently, există un motiv foarte bun pentru care ghioceii apar mereu în pozele alea în care sug timid cu fălcuțele albe din zăpadă. pentru că dacă le e prea cald, își fac de cap și uită să mai înflorească. cresc în neștire, arată frumos și sănătos, dar nu mai vestesc nimic, sunt doar o iarbă mai înaltă.

mi-a rămas înfiptă în cap, cam de-acum vreo doi ani, de la narcisă, ideea că floarea e „suprema realizare morfo-funcțională a regnului vegetal”. mi-am amintit și un fragment dintr-un interviu pe care l-am luat vara trecută, care sună cam așa:

„Într-un fel, senzația mea e că Europa iese ușor din istorie. Nietzsche vorbește despre „ultimii oameni”.

Și ultimii oameni înseamnă ceva foarte frumos: el zice așa, că, ultimii oameni sunt aceia care nu transmit mai departe tradiția.

Deci, noi trăim într-o lume de ultimi oameni. Statisticile spun că, în marile orașe occidentale, 50% dintre cei care ar trebui să se căsătorească nu se căsătoresc.

Deci, ei se mulțumesc să consume toată tradiția civilizatorie, o lasă să curgă pe ei ca un fel de duș călduț, și nu transmit nimic mai departe. Sunt, cum spune Nietzsche, ultimii oameni.”

e târziu și n-am nicio concluzie ilustră, și pe pervaz îmi cresc niște ghioceloi care acum două săptămâni erau firavi și vulnerabili, și-acum arată ca niște hipsteri de 40 de ani care se bat prietenește pe umeri și se gândesc, într-o duminică seara, unde să iasă la bere.

img_00003116

să am timp suficient sa mănânc toata ciocolata ferrero din lumea asta și
să urlu din suflet din toate rollercoast-erele
din lume

să greșesc cât pot eu

dar,
să am cu un catralion de catralioane mai multe gume de mestecat
să-mi ajungă aerul
să dansez pe toate muzicile creepy
compuse vreodata allaroundtheworld

să pot cânta măcar o dată bun îi vinu ghiurghiuliu făra să sune fals și
să vin îmbrăcată la job în rochie de epocă
cu pălărie din tul

să am timp suficient să învăț să pictez și să scriu romanul vieții mele
să citesc toate cărțile lui salman rushdie
să fac bungee-, parapanting, climbing si yodlering
skateboarding și crazy loving

să am timp suficient să ajung la un woodstock, un festival de taraf și unul de fanfară și
să învaț să fluier piesa aia din the good, the bad and the ugly
să fac poze în norvegia și să regizez un documentar despre Piața Universității

așa aș vrea

să mai am timp suficient să îl duc pe tata in jurul lumii, să-i iau mamei un mini cooper și
măcar într-o zi să arat ca 50 de Fergie 😀
să îmi văd copiii fericiti
și să mai dau un rațele și vânatorii pe straduță

și asta e doar un sfert de listă
și e făcută pe fugă.

 

fiecare cuvânt obișnuia să fie o tortiță
pentru ceva mult mai înalt, și era ușor, ca respirația
făceam dragoste cu ordinea literelor
și toate veneau din mine.
mai erau și câteva păsări phoenix complet gratuite.

acum pur și simplu nu mai înțeleg.
plâng în fiecare zi. e-un ger firesc, o blândețe personală
aplicată
știi că nimeni nu e acolo să vadă că te străduiești.

încă îmi mai închipui că într-o zi o să-ți pierzi religia cu mine,
sau o batistă sau lumina ochilor,
ceva important și apoi o să simțim cum am sărit calul
împreună,
măcar de formă, măcar atât.

apoi ar trebui să recuperăm,
dar oamenii sunt ciudați și tu
ești bun, zâmbești și te îngrași
ești un om normal.
în capul tău încă ai 16 ani și nimic nu a fost distras
mie mi-e frică
de capul tău și e frig și e rău.

și uneori e bine,
vin și
unitatea de măsură a unui nimic pentru care nu ne-am pregătit, dar
merită să lupți
să suporți frigul, lipsa de sens și tot restul –
mâinile amândouă cu care mă prind de frunte ca de o halbă magnifică

și când crezi că rămâi, ai căzut.

apoi prăbușirea
aluneci și unghiile ți se scad de marginea țipătului
până când te prinzi cu carnea de sunetul gol a ceva ce a fost
și s-a golit
și-ți pui sufletul în locul gol
și te prinzi de el cu unghiile
și te rogi
doamne, Isuse,
am obosit, haide, te rog,
crezi că am putea pur și simplu să punem capul jos
să dormim.

frustrarea că nu mai poți să bei un pahar și să fumezi cu gândurile tale undeva înăuntru, într-o cârciumă. nici măcar în bombele de cartier lumea nu-mai-suportă-fumul-nociv. de parcă mergi la cârciumă să te întremezi, să-ți faci convalescența.

dar e firesc – suntem cu toții copii, legile noastre sunt pentru copii.

magazinele noastre ca niște stive din cubulețe colorate, reclamele la televizor, ca poveștile condensate, filmele cu superputeri, știrile cu uriași dezgropați din munți care sunt, de fapt, portale inter-continentale. Pământul e plat și Omul Negru a venit, a văzut și a plecat la schi.

copii care cos cu privirea stearpă mânecuțe și baterii pe spatele telefoanelor,
copii fără genunchi și păr
copii care slăbesc noaptea târziu editând profitul rezonabil sau
pur și simplu texte

președinții copiilor sunt și ei copii.

și cârciumile sunt pentru copii. și pulpele de pui sau livezile cu fructe au fost reglementate în așa fel încât să ne ajute să creștem mai sănătoși și mai mari – și noi tot creștem și creștem

it never fucking ends.

în curând toți vom lupta nebunește un război
și vom muri râzând
și cu stupoare
nu ne vom reveni defel după pauza publicitară.

Mara e-un copil bun care crede că jurnalismul e-o meserie plictisitoare și când crește ea mare își dorește să devină învățătoare. asta da – asta ar fi palpitant pentru ea 🙂 mama e-o femeie bună care și-a dorit și ea, toată copilăria mea, ca fiică-sa să nu ajungă cumva, vreodată, educatoare – cazul ei – sau învățătoare. sau profesor. „cadru didactic” în general. ci ceva mai bun – jurnalist – asta da, suna palpitant pentru ea. history kharma is a bitch.

acum, Mara n-a fost niciodată prea pasionată de citit. a început câteva cărți, da-i mai degrabă genul care „a văzut filmul”. e, cred, o chestie de generații. și se distrează mereu de mine când mă prinde citind cu o mână în timp ce cu cealaltă setez programul mașinii de spălat, să zicem. când nu înțeleg ceva ce-mi povestește cu insistență, concluzia ei e aceeași: „Mima, citești prea mult…”. mima e mama pe limba ei. și o spune cu un amestec de milă și tandrețe copilărească.

eu am o obsesie să fac cumva să se prindă de ea măcar intuiția că în vremuri sumbre, poți să găsești în cărți motive de supraviețuire. sau măcar de încăpățânare. e greu să înveți asta un copil de opt ani. e greu să înveți un om orice, oricât de simplu ar fi.

azi, făcând cumpărături la Lidl, Mara m-a rugat s-o las să-și ducă mâine la școală, pe post de desert, un fel de biluțe de pufuleți îmbrăcate în praf de brânză – genul de chestii care duhnesc a șosete nespălate. și primul impuls a fost s-o refuz, dar după aia m-am gândit să testăm absurdul.  – mamă, poți să le duci la școală dacă citești 20 de pagini dintr-o carte de acasă!

am parafat înțelegerea cu pinkishorul – adică degetul mic. e jurământul absolut și nu poate fi încălcat. nici dacă vine meteoritul.

și-am ajuns acasă și a decis că vor fi 20 de pagini din Întoarcerea lui Arpagic, de Ana Blandiana. o avem în casă de vreo 3 ani, și niciodată nu i-a tras cu ochiul în vreun fel.

primele 5 pagini au mers mai greu – cu întrebări despre cuvinte. apoi s-a întâmplat.

vreo 40 de minute legate n-a mai zis nimic, doar s-a foit pe canapea, căutând poziții confortabile în care să poată citi cu o mână, iar cu ailaltă să mănânce. când s-a dezmeticit, trecuse bine de vreo 40 de pagini – și și-a pus semn să știe mâine unde a rămas. și dintr-o dată avea de întrebat milioane de chestii: cineascriscarteaasta? existădinaintesăfifostpozecolor? tucrezicăarpagicaexistatînrealitate? existăfurnicipoete? vreisănejucămde-acăpșunilemâine? ceînseamnănotorie? cumsepublicăocarteșiceebinepentrucopiisăscrieînea?

stăteam și-o ascultam și un omuleț mic în capul meu râdea cu capul tot mai bine afundat între umeri, ca atunci când plouă și te bucuri pentru tine: – măi, ție ți-a plăcut cartea… a recunoscut puțin șifonată că da. și că abia așteaptă să vină mâine acasă și să mai aibă timp de „citeală”.

apoi am pus-o în pat și în timp ce ațipea am întrebat-o, dacă ar fi fost cineva sau ceva din grădina lui Arpagic, cine crede că ar fi fost? și-a zis: știi, fetița aia care simte cum îi cresc flori în păr?… yeap, o știu. și-a mai zis: crezi că asta e cu adevărat posibil, să îți crească în vârful fiecărui fir de păr o floare? da, kid, dacă închizi ochii și te uiți în tine, e posibil să-ți crească flori în vârful fiecărui fir de păr și să traversezi lumea în 80 de zile sărind matematic din vapor în tren, să împarți noaptea stelele deșertului cu bravul Winnetou, căpetenia celor mai nobili indeni sau să înveți de la bătrânul Buendia cum se șlefuiesc peștișorii de aur. să te amuzi de tâlharul din Connecticut și să nu-ți fie frică de moarte cu orice personaj cu adevărat cool.

a adormit zâmbind, foarte fericită pentru această nouă descoperire.

dup-aia, maică-sa a luat cartea și a citit:

Minunea

Uneori, când sunt fericită într-adevăr
Simt (sau poate numai mi se pare)
Cum, în vârful fiecărui fir de păr
Îmi crește câte o floare,

(și maică-sa a plâns puțin că și-a amintit cum, în copilărie
i-a plăcut din prima exact –
dar exact aceeași prostie)

Și știu că sunt grozav de frumoasă
Cu podoaba aceea împărătească,
Dar nu îndrăznesc să mișc fruntea prea tare,
De teamă să nu se ofilească.

(maică-sa a plâns mai departe
mirându-se câte chestii îți poți aminti
recitind o banală carte)

Și nici să mă privesc în vreo oglindă
De teamă să nu se desprindă,
Și, mai ales, e destul să mă întristez numai un pic
Ca să nu mai rămână din toată frumusețea nimic.

(abia pe-aici maică-sa a început să zâmbească
și să se creadă, din când în când,
puțin proastă)

Eu cred că puteți încerca și voi, binișor,
E ușor:
Nu trebuie decât să fiți
Foarte fericiți.

(și chiar dacă nu vă închipuiți
pe moment al dracu’ de fericiți
tot vă puteți spune
că oricând,
și din pufuleții cu brânză
se poate isca o minune)

reality just went from overrated to obsolete.

ceea ce-ar trebui să fie bine – dacă ești poet – și rău – dacă ești jurnalist.
sau pur și simplu indiferent dacă n-ai vreo miză prea personală.

în general, când mă pasionează câte-un cuvânt, caut o istorie a lui, ca să mă pot situa – în cazul ăsta, particular, până și a treia pagină din google vrea să mă învețe despre istoria reality tv – ne-am făcut-o cu mâna noastră, ca să zic așa. inclusiv cu locul în care căutăm 🙂

acum vreo trei ani, am început să scriu o povestire care se baza pe ideea că, într-un viitor nu foarte îndepărtat, realitatea – ca un mediu general acceptat, va fi ceea ce cred peste 30% din oameni că este – real.

însă lumea se mișcă rapid, brusc și uimitor- ca un carnivor rapace. de fapt, mai degrabă ca un anofel metalic.

mă bate gândul unei lumi în care câțiva oameni au s-ajungă un fel de truth-bearers. și printre toți vărsătorii de cuvinte de toate felurile, ăștia au să fie un soi de ciudați repetând niște anacronisme – până când adevărul se va reduce din nou la mici unicități universale. apă, aer, foc, praștie. singura realitate credibilă, la răstimpuri istorice, e aia care te izbește în bot, realmente.

și abia după ce suferi și obosești și ți-e dor de culori și de muzică, înveți să te speli și după aia, la câteva sute de ani, poate descoperi vaccinul împotriva rujeolei. citeam undeva, zilele trecute, că la începutul secolului XX, speranța de viață a unui român era de 37 de ani. 1900 – abia acum 120 de ani. ca idee, ultimele epidemii de ciumă (despre care vorbim așa, ca la ceai, că nu ne putem imagina groaza) abia se terminaseră cu 50-60 de ani în urmă.

revenind. în 2012, speranța de viață era 74,5 ani. s-a dublat, în o sută de ani și ceva- e, cred, un fenomen unic în istorie. oricum, e ca și cum te-ai trezi cu încă o viață adăugată la viață. și ce să faci cu o viață în plus în aceeași viață? (plus ideea că jumătate din viață ești bătrân).

ce vreau să spun e că nu cred că ne putem imagina cât de bine ne e. epidemiile alea cumplite care rădeau câte jumate din țară au dispărut, tehnologia ne ajută să comandăm un taxi dimineață la 6 (cum i-ai explica asta unui om de 37 de ani de acu 120 de ani?), să zburăm peste Ocean și să fim vegani. să nu ne căsătorim cu ăia cu care ne-o tragem, să citim cele mai bune romane scrise vreodată, să creștem un singur copil, primul născut, care nu moare în primele 2-3 luni și, în general, să ne îmbăiem în plăcerea propriei singurătăți.

în termenii de-acu 100-200 de ani, suntem niște pufoși răsfățați. și ce facem cu asta?

de vreo doi sau trei ani aud în jur, repetitiv și psalmodic, profeții care mă enervează – o să vină un război să le „reașeze” pe toate – de parcă moartea hâdă e soluția cea mai bună. dacă nu vine ea de la sine cu ciumă și altele, îi găsim noi un vad. we’ll make it happen!

mai nou, nu te mai poți mișca pe net de oameni care-ți spun că pământul e plat și totuși, în mijlocul lui trăiește o rasă superioară care ne conduce. dacii vorbeau limba romană și vaccinul e o conspirație a marilor concerne farmaceutice. oameni foarte serioși altfel te invită să respecți drepturile salatei și a vinetelor. pentru că ce să faci cu o viață în plus la viață? 🙂

e greu să ai dintr-o dată mult mai mult timp – te poate scrinti de cap. poate că putem suporta numai o doză anume de timp, poate că în continuare nu avem idee la ce sunt bune mîinile de fapt sau de ce dormim noaptea sau de ce avem unele emoții în pântece și altele în cap. adevărul e că știm atât de multe despre exteriorul nostru și-așa de puține despre interior și man, suntem atât de răsfățați, istoric, încât, într-un fel, era inevitabil.

 

într-un fel nou, la fel.

a zis asta cristian tudor popescu cândva, și mi s-a părut atunci genial. mi s-a părut o observație de romancier excepțional, genul de idee care ți se întâmplă într-o străfulgerare, când fumezi obosit după o beție cumplită: man is the jew of the world.

cel mai probabil exagerez. exces de timp și realitate obsolet-ă.

 

uneori îmi cuprind sânul strâns și
mă întreb dacă așa s-ar simți în mâna ta
apoi pulpa piciorului.
poate că-s puțin grăsuță
și poate că nimic din toate astea nu contează

de fiecare dată când cobor la metrou, mirosul de sub-pământ
mă face să simt, la fel ca-n copilărie,
un pansament peste ochiul stâng – poate-i la fel și cu iubirea:
amintirea unui organ pansat în copilărie
plus un miros anume,
dau un sentiment de bine și o plăcere
– dacă Spinoza ar fi mers cu metroul…

nu fac mai nimic, îmi cuprind genunchii cu palmele
apoi sânii
și stau așa.
mă sprijin în mine cu orele
până tremur
uneori pierd și lacrimi.

am și riduri mici la colțul ochilor, pe sub brațe, prin perne
parchet și ușurel în jos pe treptele blocului,
iu-huuu!
străzile pe care mă plimb
toate drumurile îmi ajung înapoi în ochi.

– dacă știam cum se face, aș fi făcut!
cu mâna, trag rochița de noapte
ca o cortină
peste pulpe și-apoi brusc, peste cerul gurii
aș fi făcut!

și sânii au os, rotunzi și bufanți
și ochii întăriți,
pe toate le-aș fi făcut…

Follow cru on WordPress.com