aș vrea să fi avut un prieten perfect în copilărie
(personajele din cărți, persoanele apropiate și neserioșii se exclud)
într-o fotografie cu balonașe albe, tata și salopeta de fâș cu care eram îmbrăcată
sfidează ideea că părinții sunt construiți din carne și oase

m-au pus să prind fluturi. să spintec libelule grozave –
atâția ochi și atâtea aripi la un loc n-au cum să sfârșească bine.
mi-au plantat cu grijă amitiri în care mă port ca un om mare
îmi agit mâinile, mă dau cu rimel și spun tare la telefonul mobil
mă descurc, mamă, mă descurc,

– o să fim urâți și slabi când îmbătrânim?
cam da
– o să fim foarte zbârciți și
știi, o să avem un soi de miros, amărui?
cam da
desfă-ți aripile pentru astea

mi-au spus ce ciuperci să nu strâng în pumni
mi-au spus să nu-mi desfac picioarele decât dacă plouă cu licurici
și-mi ning corăbii în pântece

acum cobor din autobuz și fumez pe drum
n-am avut niciun prieten perfect în copilărie
și nici n-o să facem din asta un caz
cel mai important când prinzi fluturi e să lași plasa moale
apoi să-i strângi ușurel de burtici
așa se duc fericiți, cu aripile întinse

acum îmi face rău să găsesc oglinzi și cântece vechi
despre posibilitatea de a opri timpul în sticle
n-am avut niciun prieten perfect în copilărie
și asta e ceva ce te urmărește toată viața.

m-au învățat cum să las un text sfâșiat
să fumez pe drum
ca și cum totul ar fi foarte ușor
să acumulez fluturi, să pară că nimic nu se pierde
mi-au spus să nu plâng și cum reușești de unul singur

m-au asigurat de două ori
nu mi-au lăsat nicio șansă.