acum doi ani am scris dragonul, și dacă închid ochii, pot să-l simt încă o dată și încă o dată, de la început la sfârșit, trecând prin fiecare cuvânt.

acum are o viață a lui, între două coperți. umblă prin librării și oamenii îl cumpără și îl citesc și asta te face să te simți deposedat, pe de-o parte, și foarte uimit, pe alta.

12628383_10153428747668528_1892102996607369650_o

m-am tot gândit cum ajung ideile să aibă chip de lucruri, ce se întâmplă între capetele astea. trebuie, nu, că există undeva niște îngerași ai drumului, care poartă responsabilități diafane și împing cu degetele aerul în jurul oamenilor, și atunci oamenii se trezesc din vis și fac pași mici sau încordări imperceptibile. ideile au tot atâtea șanse să nu ajungă niciodată să fie pipăite, măcar cu privirea. și totuși.

dacă stai să te gândești, nu poți să dai o definiție a ceea ce face să se miște lumea. când se petrec, mișcările se petrec aproape în vis – ca și cum ar fi îndemnate îndelung la destindere și contracție. nu sunt sigură decât pe mașinăria tiparului, pe rutina de fier care nu are insomnii și dileme, și pentru care există un manual de reparație. mecanismele de fier care tipăresc volume de poezii merită toată încrederea. frumoasa nu poate fi frumoasă fără bestie. abia după ce trece de metal, închipuirea se liniștește și se fixează. în urmă rămâne un șir de nedumeriri. analizată la rece, realitatea unei petreceri nu are explicație și nici dimensiune. nu funcționează în teoria cauză-efect.

rămâne să suporți uneori impresia că ai repetat în minte de atâtea ori un text până când el a ajuns un șir de cuvinte lipsite de sens. în capul lui, scriitorul își mănâncă scrisul până când nu mai rămâne nimic din el, e stors de imagini, e o instalație de abstract. te poți emoționa că ai ajuns la un soi de materie pură. dar e mai degrabă îngrozitor, ajungi să te temi că ți-ai compromis definitiv înțelegerea și relația intimă cu (iertare) cuvintele. tiparul ți s-a mutat în cap, și asta nu ajută.

și-apoi se petrece din nou mișcarea imperceptibilă a aerului în apropierea minții, un soi de umilință în fața evidenței, și închizi ochii și re-simți textul, cuvintele te iau pe sus și nu-ți mai aparțin. pierderea posesiei e-o binecuvântare. și se cuvine să te bucuri.

„şi îngeri de aur gonesc aerul lor de miere prin trâmbiţe şi
călugării mici bat toaca
şi totul explodează în linişte
ameţitor.”

 

 

Anunțuri