* mă străduiesc în continuare să fac față insomniilor. that monkey brain. e ca și cum ai avea în cap un sportiv chinez cu o paletă de tenis de masă și fiecare idee sau gând sunt mingiuțe pe care ăsta le transformă în puncte, dansând singur de la un capăt la celălalt al mesei de tenis. face performanță cu asta.

nu poți să dormi, ai un viespărai în cap. un cuvânt devine o alăturare. o idee, un vers. o știre, nevoia unei piese. în oraș, luminile se sting și se aprind fără sens. viespi în jurul cuibului.

** noi, oamenii, avem prea puțini oameni cu care să exagerăm. și avem obsesii mici și solide. una din obsesiile mele viguroase e o revelație.

la distanță de vreo câteva zeci de ani, Borges și Rushdie scriu despre același personaj. lumea latină îl numea Averroes, dar arabul din el suna mai frumos: Ibn Rushd. e, istoric vorbind, omul care ni l-a dat înapoi pe Aristotel. ca și cum ne-ar fi înapoiat o civilizație care-i rămăsese pe fundul buzunarului.

istoria lui trebuie spusă de la coadă la cap. Rushdie îl pomenește în Duniazat. merită reținut pentru că înainte de Rushdie, mai scrisese despre Ibn Rushd și Borges. într-o mică poveste, Căutările lui Averroes.

Averroes/Ibn Rushd, traducându-l pe Aristotel, și anume Poetica, nu-și poate închipui ce înseamnă „tragedie” și „comedie”. era sălbatic și arab, nu văzuse teatru în viața lui. nu avea ideea de teatru și avea dileme 🙂

la distanță de zeci de ani, Rushdie, la fel ca Borges, îl descrie pe Rushd ca fiind într-o mare confuzie 🙂 alungat de la curtea unui mare împărat și stăpân nesigur fiind pe o știință contestată, Rushd primește iubirea unei femei excepționale.

la finalul poveștii lui Borges, dacă nu mă înșel, Ibn Rushd se căznește atât de mult încât își imaginează sensul celor două cuvinte pe care nu le știa, tragedia și comedia. și sunt exact sensurile pe care le definise grecul. și-i vin printr-o revelație. (aici e și ironia personală a lui Borges, cred – că omul care-l redă pe Aristotel europenilor e un platonician, de fapt)

la finalul poveștii lui Rushdie, Ibn Rushd nu întrevede adevărata natură (magică) a femeii pe care o iubise și căreia-i făcuse copii. dar revine ca filosof la curtea unui alt mare împărat, ca-ntr-o spirală. moare nedumerit, și tot nu află dacă e sau nu mai bun decât Al Ghazali, nemesis-ul său, în fața căruia îl apărase pe Aristotel. după ce moare, din el țâșnește o întreagă seminție. la finalul poveștii lui Rushdie.

mi-e drag Ibn Rushd. și cred că amândoi, Borges și Rushdie, scriu despre el intuind că omul fusese filosof cu adevărat, și, mai ales, că natura revelației și lipsei sale de revelație izvorâseră deopotrivă dintr-o mare durere a confuziei.

desigur, acestea sunt interpretări culturale ulterioare. și Borges și Rushdie scriu despre bietul Ibn Rushd ca ca despre inteligentul care, fiind pus într-o mare dilemă, nu reușește să vadă decât un capăt al ideii ei.

fiind un înțelept celebru și căutând rațional sensul unor cuvinte, ele vin, i se dau prin revelație. printr-o minune.

apoi, fiind pus să iubească și dându-i-se o femeie magică, el nu reușește să înțeleagă natura celei cu care trăiește, doar raționalizarea ei.

confuzie totală.

*** contează încăpățânările și materia cu care le alimentezi. și există cel puțin un moment în care te simți străin de toată lumea, de copii, de iubiți, de toți scriitorii care ți-au plăcut, de felul în care casele arată absurd cu acoperiș sau când plouă, străin de anotimpul preferat și de propriul trup. toate astea sunt construcții culturale și istorice care vin din spate și nu ai cum să le scapi. nici nu ai norocul să înțelegi că asta sunt, niște efecte, de cele mai multe ori.

**** dar poți să ai trezia să treci peste ele cu nesfârșită blândețe și să te încăpățânezi. să iubești, să scrii, să uzi niște flori, să trăiești cu aceiași oameni zeci de ani, să hrănești pisici, să suferi când pleacă. să te supui lumii. dacă e neplăcut, poți să folosești artificiul Regelui de pe una din planetele prin care călătorește Micul Prinț – e cel care se crede atotputernic, dar nu poate comanda soarelui să răsară când vrea el. așa că-i ordonă să răsară dimineața 🙂

**** și, cel mai important, să te revolți autentic la fiecare nedreptate cosmică ce ți se face astfel. Dumnezeu îți dă voie. dacă-ți dă voie să ai revelații, nu poate fi atât de bătut în cap încât să nu suporte și revoltele. în același timp, să te acomodezi senin cu ideea că ești deopotrivă cel revoltat și cel supus. nu prea are sens decât dacă ai un bun simț al umorului.

e simpatic, oamenii și-au zis concluzia asta: what does not kill you, makes you stronger. îmi vine să râd de fiecare dată când o aud. pentru că e deopotrivă o binecuvântare și-un blestem. și-o stupiditate. what does not kill you, makes you stubborn.

revelație sau confuzie, tot din materia străvezie a poveștii se trag.

să fii deopotrivă la un capăt al ideii și la celălalt. ca un sportiv chinez cu o paletă de tenis, alergând de la un capăt la altul al mesei și, în final, câștigând.

Reclame