pe marginea umedă a întunericului e
tot o lumină stinsă.
asta au să-și amintească, ani mai târziu, degetele:
desene animate și multă speranță
roz, gumă de mestecat.

pe scăunelul lui din cârciumă
un om foarte obosit
a explicat gluma
și ne-a pierit râsul.

a venit un filosof și a explicat:
copii, cuvintele prin care comunicăm sunt un ulei
ne ungem cu el puterile.
l-am mâncat
pentru că nu ne mai venea să râdem.

sfârșitul vine mereu pe marginea umedă a întunericului-

să nu crezi că nu simt.
eu sunt și degetele și marginea întunericului
un om foarte obosit, în cârciumă
explicând gluma
foarte des, sunt guma de mestecat.

săream rar de pe marginile lucrurilor
acolo, se spune, lumina se îndoaie neputincioasă
eu cu spinarea desfăcută
îmbrățisez tot ce prind
zbor cu o materie care nu se poate mânca
nici râde.

cobor străzile și ninge cu găini micșorate și dalbe
blânde, și cel mai așezat e că auzi
sunetul cu care cad, una peste alta
bune și somnoroase
calde ca sânii

pentru că zbor, deodată îmi cresc și aripile
în sfârșit cineva a râs.

dăm ture pe deasupra orașului
planăm și din întuneric
se desprind oameni, și râd
puicuțe aurii se trezesc pe marginea întunericului
și fiecare om e un fulg e un râs e un zbor e un mort.

să nu crezi că nu simte.

din cap îi țâșnesc degete aurii
amintiri
lumina îndoindu-se pe marginea gumei de mestecat
un om care fusese foarte obosit
într-o cârciumă
și alte detalii
s-a trezit sărind de pe marginea zăpezii

în picaj,
fiecare om era o lumină
când strângea pumnii
în ei săltau veseli
alți oameni
de pe marginea altor zăpezi
în gol

și lumina își îndoia neputincioasă brațul ca un crin alb
să-i aducă acasă.

Reclame