începusem la 6 dimineața.

la 6 dimineața e așa de urât să te trezești
încât ai înghiți un melc și unt
doar să mai poți dormi puțin.

când am ajuns la birou, aveam noroi pe papuci
asta e ceva ce nu se face.
l-am șters
și-n alea cinșpe minute, așteptând un interviu pe care nu l-am dorit niciodată
mi-am luat o cafea,
am băut-o pe un scaun foarte rece de terasă, gândindu-mă cum
ovarele mele se umflă
pe dinăuntru
și mi-am închipuit întrebările
și răspunsurile
– a fost bine, la un moment dat aproape că uitasem
că-s singură pe o terasă și plouă.

apoi am scris ceva foarte stupid și
s-a citit foarte bine.

ăsta e un lucru de care oamenii se interesează:
– s-a citit?

apoi am venit acasă, i-am luat pe drum Marei rucsacul pentru că-i era greu
și-al meu era greu, dar copiii merită o copilărie fericită,
așa se spune, nu?

m-a întrebat un milion de întrebări, și i-am răspuns
am luat ouă și lapte,
am pus așternuturile curate
am șters urmele de papuci de pe gresia din bucătărie
– m-am întrebat dacă-s o mamă bună
dar nu există proteze pentru asta.

în timp ce făcea baie, m-a întrebat
– ce-ai scris azi? s-a citit?
noi, eu.
noi punem toate întrebările greșite în ceilalți.

apoi s-a culcat și am plâns puțin
dar e bine, am învățat că atâta timp cât plângi singur,
e ca și cum ai fi făcut altceva
orice vor oamenii
și asta se citește

ce să mă mai întrebi acum?

cât suntem de singuri?
ne iubește cineva cu adevărat?
existăm, adică, vreau să spun
au vreun sens degetele și găurelele și sânii?

I have no idea.

n-am nimic în afară de o mare încăpățânare să cred că da.

Anunțuri