am visat foarte puține coșmaruri, în viața mea mică. să tot fi fost trei – unul cu o piatră care ia forme, unul cu degete de picioare deformate și încă unul cu ouă de insecte în piele și o clădire înaltă ca minele din Moria.

zilele trecute am visat ceva, nici coșmar și nici vis.

mă trezeam dimineața și mă uitam în oglindă, și acolo, pe obrazul drept descopeream un căpăcel. îmi treceam degetele peste el și se simțea, alb și rotund, l-am prins între degete și-am tras de el. s-a ridicat, apoi, s-a ridicat și-o frânghiuță albă. și-n finalul ei, mi-am scos din obrazul drept o libelulă. și nu orice libelulă, pentru că, întâmplător, știu libelulele.

era de asta.

dragonfly

prinsă în multe pânze de păianjen, mă uitam la mine-cea-din-oglindă scoțându-mi din obrazul drept o libelulă.

strălucea – culorile ei din copilărie, prinse în pânze. am pus-o pe masă și am suflat în aripile ei și-a zburat – în vis. e creepy să-ți scoți o insectă din obraz, deci probabil că nu-i foarte sănătos să-i sufli aer în aripi să zboare. nu m-am simțit nici speriată, nici altfel cu visul ăsta. doar natural nirvana.

vreo două zile mai apoi am înercat să înțeleg ce-i cu libelula.

în engleză e „dragonfly”. grecește vorbind, e ἄνισος „uneven” și πτερόν, „wing„. aripi inegale. și ochi exagerați. și totuși, din ordinul Ordonata. o minunată carnivoră, cu ochi mari și aripi inegale. o defectă 😀

Ordonatele își păstrează aripile deasupra trupului întotdeauna. în unele limbi, toate Ordonatele se numesc după libelule. fetele astea sunt un fel de crocodili ai insectelor. doar că sunt mult, mult mai frumoase. au aripi transparente și ochi compuși, cu care văd în șaisprezece direcții și culori pe scheletul extern – verde și albastru. există încă din era triasică, adică de-acum vreo 50 de milioane de ani.

ca o comparație, oamenii există de vreo 200.000 de ani pe Pământ – o clipire de pleoape. oamenii sunt un fel de bacterii grase pe lângă libelule. și dacă vreo ființă e extraterestru pe lângă om, poate una cu schelet extern verde și albastru ar trebui să fie…

asta te face să te gândești – cât ești de vechi dacă-ți poți scoate din obrazul drept o libelulă, la micul dejun,ca și cum ar fi natural, fie și în vis? 🙂

ce știm despre noi și despre memoria noastră și nu cumva am fost pe rând pești, amfibieni, crocodili și libelule? și nu? poate undeva în celule avem toată memoria asta, cu aripi și exo-schelet, război pentru supraviețuire și memoria celei mai frumoase insecte carnivore?

 

 

 

 

Anunțuri