oamenii au plantat lanuri de cuțite între noi
și fructele lor se coc în țipătul lent de lumină
îngerașul care-mi țâșnise din piept s-a întors –
ești ciudată, îmbrăcată pari mare dar
după ce te dezbraci
deodată ești foarte mică.
ai tocit până la 34 de ani o pereche de papuci de fier
și câteva cuvinte
semn că undeva, în lume
un porc transformat în prinț așteaptă să-l mai salvezi puțin
înainte să crape
oricum, toți începem să facem crăpături după o vreme.
mai ai și apucătura asta:
te întorci întotdeauna în tine
nu te poți opri
ca un criminal care se întoarce tandru și în mod repetat
la locul faptei.
iar spaima ta neagră,
ții minte?
e o prostie foarte mare pentru că
ce altceva sunt poemele
decât o poveste pe care o spui cuiva
însă numai în gând.
acum m-am întors și n-o să mai plec,
a spus.
și s-a spălat pe dinți,
apoi a deschis ușa și a intrat,
și-a pus boneta și a adormit.
acum trebuie să tușesc mai puțin
acum trebuie să-i port grija mai abitir decât înainte
când nu știam pe unde rătăcește
sau dacă oamenii au grijă de el și-i șterg lăcrimioarele
cu colțul mânecii când e trist.
îngerașul meu plânge cu lacrimi foarte mici
care se dezbracă înainte să-i iasă din ochi.

Anunțuri