*insuportabila caldura a inserarii. peste tot, si-n oala, daca ridici capacul,evadeaza de acolo un soare mic. unsoare de soare. rotocolul de fum paraseste gura ca un obiect solid si imponderabil si-ti sta ca o aura sufocanta in jurul fruntii. vapaie din melasa. lumina gadila in gat, in locul geometric in care ar gadila o prajitura exasperant de dulce. lumina e o faina de lumina. un caine latra isteric prin lumina cu viteza vocii de caine, care saluta din mers constanta. 300.000 de km/s, tepupapa, ham. unt de lumina e aerul.

**incerci ca un om stupid cu gatul de pelican sa te privesti din afara si nu stii daca esti cu adevarat tu sau totul e o fotografie cu amplitudine. rochia e absurda, scaunul e absurd, podeaua te face sa razi. cand ajungi la umbrela, sughiti deja de ras. si tot asa. in general, lucrurile cele mai solide pe care te poti baza, la o adica, in viata, iti trag presul de sub picioare. de aia, cumparaturile de covoare si electrocasnice sunt gesturi gratuite. brusc podelele iti fug de sub picioare, asa ca, matematic vorbind, n-ai facut mare lucru. daca nu fuge una, fuge cealalta, mare si complexa, de dedesubt.

*** un obiect cufundat in absurd va fi impins de jos in sus cu o forta egala cu volumul podelei deslocuite. in tot acest timp, nimic nu se va pierde si nimic nu se va castiga. de-aia e bine sa lasi toat sperantele la intrare, iesirea se face prin coborare cu peronul pe partea latratului de caine. cainii sunt niste fiinte atat de reale incat ar trebui luate in serios. un caine nu-ti va fugi niciodata de sub picioare. nu poate. nici macar nu viseaza la asta. ar fi pierdere de timp – si, se stie, fiintele reale nu cred in pierderea timpului.

****pe cand era foarte mic, arhimede se juca cu apa din copaie. plic-ploc faceau manutele lui prin apa. dar apa, si mai pe urma copaia, i-au fugit de sub funduletul lui grasun de copil. implicit, si de sub picioruse. plic-ploc a clipit arhimede cel mic exact inainte sa planga. asta inseamna ca, deodata, absurdul crease pregnanta. apoi, la batranete, arhimede cel-intre-timp uscat a decretat formula plutirii corpurilor. nu-i niciodata prea tarziu. decat atunci cand e prea tarziu, dar asta e deja ceva foarte trist, asa ca mai bine sa vorbim mai putin. despre asta.

***** un om cufundat in caldura nemiscata descopera uimit rapiditatea cu care cresc unghiile. furia parului – un soi de unghie a capului. ideea ca la un moment dat, in burta mamei, scortisoara care invelea creierul e pielea de acum. pielea de acum e unghia creierului. si-n stomac ai un creier. si-n creier armate de neuroni care negociaza cum sa-ti fuga de sub picioare mai util. daca nu te-ai misca atata pe dinlauntru, ai avea timp sa stai. sa stai pur si simplu fara sa-ti fugi de sub picioare.

******oamenii care stiu cu adevarat sa creeze ceva ridica in aer momente favorabile, ca zmeiele. le dreg si le trimit in lume si le dau portanta si asa se face ca vazduhul e bine intocmit. aerul e real si serios ca un caine. intre timp, sub balcon, un vecin a inceput sa stropeasca pietrisul. apa tasneste din mana lui prelungita cu tub si danseaza si dispare. o materie extraordinara se trezeste brusc trecand prin podele si caini si zmeie si chiar si arhimede stia ceva din fiinta ei. plic-ploc facea materia delicata, galgaind pe marginea manutelor grase de copil. acum putem sa ne veselim si sa plangem. mai devreme sau mai tarziu cainele ne va latra de sub picioare.

*partea a saisperezecea, mereu

Anunțuri