trotuarele tale, so catwalk
sau seara în care am înțeles
că indiferent din care birou pleci, dacă plouă, oamenii aleargă
pentru că sunt nebuni cu apa
sau pur și simplu.

oamenii sunt nebuni.

și într-o dimineață devreme, blândețea oribilă
împărțind bere și țigări la nonstop cu domnul
ale cărui mâini se uscaseră pe balustradele căruciorului
așteptând pe altcineva, oricine în afară de sine
și familia lui care îl scosese la aer
lacrimile și gesturile lui, asfalt cald

șlapii sărați ai tipului care citea ruși
la parterul blocului înalt, cu brâu de mansardă
nu meritai nici măcar o privire. și el
o dată la trei dimineți schimba romanul

grecul din colț care trăia din plăcinte cu portocale, margini de carne în care strecura un cuțit lung și întreba
– cu ce să fie? cu de toate?
și
amintirea imperiului, intersecție de tramvai, străzi scunde și colăcei de cățel.
fata cu unghii din pepene și gust de cafea
frații ciudați discutând despre ceasuri în fiecare dimineață
unul înalt, corola aurie a cheliei
și celălalt, virgula străzii, brun și îngust,

și când aproape ți-ai pierdut mințile

când abia se făcea dimineață și
deasupra tălpilor goale, din mașină un băiat care venise toată noaptea doi pași
în spate
a strigat
you’ve got the world wrapped around your finger!

și râzi, așa se înțeleg oamenii cu-adevărat, târziu,
dimineața
cu ultima fărâmă de echilibru dansând pe smalțul măselei,
rochia, volanul
marginea cravatei
și motorul în patru timpi

și oricum, Maria,
nimic nu seamănă cu
limba ta de asfalt ușor răsfrântă și caldă
într-o duminică devreme, când e liniște, pustiu
și mergi la supermarket sau la biserică
după cum îți permiți.

Anunțuri