acum vreo două săptămâni, mama mi-a adus un cadou de genul celor care mă fac să gem neputincioasă undeva în adâncul capului meu. mai pe scurt, mi-a adus un sloi de pământ din curtea casei, plin de tulpinițe și tije de ghiocei.

…plante – not really my thing. reușesc de când mă știu să le usuc cu zile și să le țin în cele mai nepotrivite locuri până se plictisesc singure și probabil că evadează într-o lume mai bună. singura relație cât de cât durabilă pe care o am e cu un cactus, și asta pentru că e mare și parcă mă trage de mânecă din când în când. îl cheamă Jack și nu face altceva decât să crească. eu îl ud când îmi amintesc, el crește, din vreme în vreme îi tai vârfurile, apoi o luăm de la capăt. arată destul de sălbatic cu brațele lui aleatorii și țepoase, dar funcționăm 🙂 i-am scris și o poezie 🙂

ăștia mici, aduși de mama, arătau așa, sfioși și vulnerabili, cu botișoare verzi și grase în vârful tijelor. aveau boboci, gata să pleznească și să vestească primăvara și trezirea naturii la viață și un nou început și toate aiurelile alea care se scriu în continuare cu insistență pe felicitările de 8 Martie. s-o fi trezit în mine un instinct ardelean-vegetal-matern, că i-am luat și i-am pus într-un ghiveci mai mare, și apoi i-am așezat în geam, să aibă lumină destulă. sub pervaz e un calorifer zdravăn, așa că aveau și căldură îndestulătoare.

și-apoi, i-am udat. mamă, ce i-am mai udat – dom’ne, sunt din curtea casei, măcar din respect pentru Avram Iancu și supplex libellus valachorum pe ăștia ar trebui să nu-i omor. cu sârg i-am udat. și s-a văzut, că s-au înălțat și s-au întremat zi după zi. acum seamănă cu o pădurice. verde. o pădurice verde, deasă și sănătoasă.

și cam atât.

am realizat acum vreo două zile, udându-i de dimineață, că aștept de două săptămâni să înflorească și nimic. apoi m-am uitat mai cu atenție în vârful tijelor – acum sunt înalte și grosuțe, cam ca niște narcise mai mici. și acolo unde ar fi trebuit să fie bobocul gras, e un plic uscățiv în care stă, îngălbenită și concentrată în sine, ceea ce-ar fi trebuit să fie floarea. petalele albe care n-au mai pleznit de fragede și s-au ferecat cumva în ele, ca niște domnișoare bătrâne. super – am zis – am stricat ghioceii.

am sunat-o pe mama.
eu: auzi, ghioceii ăia pe care mi i-ai adus, ăia din curtea casei… ai tăi au înflorit?
ea:(relatare lungă despre cum da, au înflorit, și-au scos capetele firave din zăpadă și spuff!, într-un singur moment magic s-au desfăcut în clopoțele albe și gingașe)
eu: …că ai mei nu mai înfloresc.
ea: dar ce le-ai făcut?!
eu: nu știu, mamă, i-am pus la lumină, i-am udat, au avut și căldură, că i-am pus desupra caloriferului…
ea: a, păi asta e! le-a fost prea bine, de-aia n-au mai înflorit!
eu: @#$%^&*!!!

așa că am mai citit una alta și-am mai întrebat oameni și motoare de căutare mai inteligente decât mine, și ce să vezi: apparently, există un motiv foarte bun pentru care ghioceii apar mereu în pozele alea în care sug timid cu fălcuțele albe din zăpadă. pentru că dacă le e prea cald, își fac de cap și uită să mai înflorească. cresc în neștire, arată frumos și sănătos, dar nu mai vestesc nimic, sunt doar o iarbă mai înaltă.

mi-a rămas înfiptă în cap, cam de-acum vreo doi ani, de la narcisă, ideea că floarea e „suprema realizare morfo-funcțională a regnului vegetal”. mi-am amintit și un fragment dintr-un interviu pe care l-am luat vara trecută, care sună cam așa:

„Într-un fel, senzația mea e că Europa iese ușor din istorie. Nietzsche vorbește despre „ultimii oameni”.

Și ultimii oameni înseamnă ceva foarte frumos: el zice așa, că, ultimii oameni sunt aceia care nu transmit mai departe tradiția.

Deci, noi trăim într-o lume de ultimi oameni. Statisticile spun că, în marile orașe occidentale, 50% dintre cei care ar trebui să se căsătorească nu se căsătoresc.

Deci, ei se mulțumesc să consume toată tradiția civilizatorie, o lasă să curgă pe ei ca un fel de duș călduț, și nu transmit nimic mai departe. Sunt, cum spune Nietzsche, ultimii oameni.”

e târziu și n-am nicio concluzie ilustră, și pe pervaz îmi cresc niște ghioceloi care acum două săptămâni erau firavi și vulnerabili, și-acum arată ca niște hipsteri de 40 de ani care se bat prietenește pe umeri și se gândesc, într-o duminică seara, unde să iasă la bere.

img_00003116

Anunțuri