Mara e-un copil bun care crede că jurnalismul e-o meserie plictisitoare și când crește ea mare își dorește să devină învățătoare. asta da – asta ar fi palpitant pentru ea 🙂 mama e-o femeie bună care și-a dorit și ea, toată copilăria mea, ca fiică-sa să nu ajungă cumva, vreodată, educatoare – cazul ei – sau învățătoare. sau profesor. „cadru didactic” în general. ci ceva mai bun – jurnalist – asta da, suna palpitant pentru ea. history kharma is a bitch.

acum, Mara n-a fost niciodată prea pasionată de citit. a început câteva cărți, da-i mai degrabă genul care „a văzut filmul”. e, cred, o chestie de generații. și se distrează mereu de mine când mă prinde citind cu o mână în timp ce cu cealaltă setez programul mașinii de spălat, să zicem. când nu înțeleg ceva ce-mi povestește cu insistență, concluzia ei e aceeași: „Mima, citești prea mult…”. mima e mama pe limba ei. și o spune cu un amestec de milă și tandrețe copilărească.

eu am o obsesie să fac cumva să se prindă de ea măcar intuiția că în vremuri sumbre, poți să găsești în cărți motive de supraviețuire. sau măcar de încăpățânare. e greu să înveți asta un copil de opt ani. e greu să înveți un om orice, oricât de simplu ar fi.

azi, făcând cumpărături la Lidl, Mara m-a rugat s-o las să-și ducă mâine la școală, pe post de desert, un fel de biluțe de pufuleți îmbrăcate în praf de brânză – genul de chestii care duhnesc a șosete nespălate. și primul impuls a fost s-o refuz, dar după aia m-am gândit să testăm absurdul.  – mamă, poți să le duci la școală dacă citești 20 de pagini dintr-o carte de acasă!

am parafat înțelegerea cu pinkishorul – adică degetul mic. e jurământul absolut și nu poate fi încălcat. nici dacă vine meteoritul.

și-am ajuns acasă și a decis că vor fi 20 de pagini din Întoarcerea lui Arpagic, de Ana Blandiana. o avem în casă de vreo 3 ani, și niciodată nu i-a tras cu ochiul în vreun fel.

primele 5 pagini au mers mai greu – cu întrebări despre cuvinte. apoi s-a întâmplat.

vreo 40 de minute legate n-a mai zis nimic, doar s-a foit pe canapea, căutând poziții confortabile în care să poată citi cu o mână, iar cu ailaltă să mănânce. când s-a dezmeticit, trecuse bine de vreo 40 de pagini – și și-a pus semn să știe mâine unde a rămas. și dintr-o dată avea de întrebat milioane de chestii: cineascriscarteaasta? existădinaintesăfifostpozecolor? tucrezicăarpagicaexistatînrealitate? existăfurnicipoete? vreisănejucămde-acăpșunilemâine? ceînseamnănotorie? cumsepublicăocarteșiceebinepentrucopiisăscrieînea?

stăteam și-o ascultam și un omuleț mic în capul meu râdea cu capul tot mai bine afundat între umeri, ca atunci când plouă și te bucuri pentru tine: – măi, ție ți-a plăcut cartea… a recunoscut puțin șifonată că da. și că abia așteaptă să vină mâine acasă și să mai aibă timp de „citeală”.

apoi am pus-o în pat și în timp ce ațipea am întrebat-o, dacă ar fi fost cineva sau ceva din grădina lui Arpagic, cine crede că ar fi fost? și-a zis: știi, fetița aia care simte cum îi cresc flori în păr?… yeap, o știu. și-a mai zis: crezi că asta e cu adevărat posibil, să îți crească în vârful fiecărui fir de păr o floare? da, kid, dacă închizi ochii și te uiți în tine, e posibil să-ți crească flori în vârful fiecărui fir de păr și să traversezi lumea în 80 de zile sărind matematic din vapor în tren, să împarți noaptea stelele deșertului cu bravul Winnetou, căpetenia celor mai nobili indeni sau să înveți de la bătrânul Buendia cum se șlefuiesc peștișorii de aur. să te amuzi de tâlharul din Connecticut și să nu-ți fie frică de moarte cu orice personaj cu adevărat cool.

a adormit zâmbind, foarte fericită pentru această nouă descoperire.

dup-aia, maică-sa a luat cartea și a citit:

Minunea

Uneori, când sunt fericită într-adevăr
Simt (sau poate numai mi se pare)
Cum, în vârful fiecărui fir de păr
Îmi crește câte o floare,

(și maică-sa a plâns puțin că și-a amintit cum, în copilărie
i-a plăcut din prima exact –
dar exact aceeași prostie)

Și știu că sunt grozav de frumoasă
Cu podoaba aceea împărătească,
Dar nu îndrăznesc să mișc fruntea prea tare,
De teamă să nu se ofilească.

(maică-sa a plâns mai departe
mirându-se câte chestii îți poți aminti
recitind o banală carte)

Și nici să mă privesc în vreo oglindă
De teamă să nu se desprindă,
Și, mai ales, e destul să mă întristez numai un pic
Ca să nu mai rămână din toată frumusețea nimic.

(abia pe-aici maică-sa a început să zâmbească
și să se creadă, din când în când,
puțin proastă)

Eu cred că puteți încerca și voi, binișor,
E ușor:
Nu trebuie decât să fiți
Foarte fericiți.

(și chiar dacă nu vă închipuiți
pe moment al dracu’ de fericiți
tot vă puteți spune
că oricând,
și din pufuleții cu brânză
se poate isca o minune)

Anunțuri