reality just went from overrated to obsolete.

ceea ce-ar trebui să fie bine – dacă ești poet – și rău – dacă ești jurnalist.
sau pur și simplu indiferent dacă n-ai vreo miză prea personală.

în general, când mă pasionează câte-un cuvânt, caut o istorie a lui, ca să mă pot situa – în cazul ăsta, particular, până și a treia pagină din google vrea să mă învețe despre istoria reality tv – ne-am făcut-o cu mâna noastră, ca să zic așa. inclusiv cu locul în care căutăm 🙂

acum vreo trei ani, am început să scriu o povestire care se baza pe ideea că, într-un viitor nu foarte îndepărtat, realitatea – ca un mediu general acceptat, va fi ceea ce cred peste 30% din oameni că este – real.

însă lumea se mișcă rapid, brusc și uimitor- ca un carnivor rapace. de fapt, mai degrabă ca un anofel metalic.

mă bate gândul unei lumi în care câțiva oameni au s-ajungă un fel de truth-bearers. și printre toți vărsătorii de cuvinte de toate felurile, ăștia au să fie un soi de ciudați repetând niște anacronisme – până când adevărul se va reduce din nou la mici unicități universale. apă, aer, foc, praștie. singura realitate credibilă, la răstimpuri istorice, e aia care te izbește în bot, realmente.

și abia după ce suferi și obosești și ți-e dor de culori și de muzică, înveți să te speli și după aia, la câteva sute de ani, poate descoperi vaccinul împotriva rujeolei. citeam undeva, zilele trecute, că la începutul secolului XX, speranța de viață a unui român era de 37 de ani. 1900 – abia acum 120 de ani. ca idee, ultimele epidemii de ciumă (despre care vorbim așa, ca la ceai, că nu ne putem imagina groaza) abia se terminaseră cu 50-60 de ani în urmă.

revenind. în 2012, speranța de viață era 74,5 ani. s-a dublat, în o sută de ani și ceva- e, cred, un fenomen unic în istorie. oricum, e ca și cum te-ai trezi cu încă o viață adăugată la viață. și ce să faci cu o viață în plus în aceeași viață? (plus ideea că jumătate din viață ești bătrân).

ce vreau să spun e că nu cred că ne putem imagina cât de bine ne e. epidemiile alea cumplite care rădeau câte jumate din țară au dispărut, tehnologia ne ajută să comandăm un taxi dimineață la 6 (cum i-ai explica asta unui om de 37 de ani de acu 120 de ani?), să zburăm peste Ocean și să fim vegani. să nu ne căsătorim cu ăia cu care ne-o tragem, să citim cele mai bune romane scrise vreodată, să creștem un singur copil, primul născut, care nu moare în primele 2-3 luni și, în general, să ne îmbăiem în plăcerea propriei singurătăți.

în termenii de-acu 100-200 de ani, suntem niște pufoși răsfățați. și ce facem cu asta?

de vreo doi sau trei ani aud în jur, repetitiv și psalmodic, profeții care mă enervează – o să vină un război să le „reașeze” pe toate – de parcă moartea hâdă e soluția cea mai bună. dacă nu vine ea de la sine cu ciumă și altele, îi găsim noi un vad. we’ll make it happen!

mai nou, nu te mai poți mișca pe net de oameni care-ți spun că pământul e plat și totuși, în mijlocul lui trăiește o rasă superioară care ne conduce. dacii vorbeau limba romană și vaccinul e o conspirație a marilor concerne farmaceutice. oameni foarte serioși altfel te invită să respecți drepturile salatei și a vinetelor. pentru că ce să faci cu o viață în plus la viață? 🙂

e greu să ai dintr-o dată mult mai mult timp – te poate scrinti de cap. poate că putem suporta numai o doză anume de timp, poate că în continuare nu avem idee la ce sunt bune mîinile de fapt sau de ce dormim noaptea sau de ce avem unele emoții în pântece și altele în cap. adevărul e că știm atât de multe despre exteriorul nostru și-așa de puține despre interior și man, suntem atât de răsfățați, istoric, încât, într-un fel, era inevitabil.

 

într-un fel nou, la fel.

a zis asta cristian tudor popescu cândva, și mi s-a părut atunci genial. mi s-a părut o observație de romancier excepțional, genul de idee care ți se întâmplă într-o străfulgerare, când fumezi obosit după o beție cumplită: man is the jew of the world.

cel mai probabil exagerez. exces de timp și realitate obsolet-ă.

 

Anunțuri