Mara are 8 ani și e un copil cumințel și care n-a stricat niciodată o jucărie. le-o fi murdărit sau aruncat de pereți, dar de stricat, niciodată. m-am chinuit destul de mult cu ea să priceapă că plușurile, oricât de cuteness overload ar fi, n-au suflet. sunt niște obiecte și când se desfac, you move along.

azi a făcut prăjiturele și ne-am umplut de făină și zahăr, am ascultat muzici și am cântat și mai aveam puțin până să crestez ziua perfectă. și-apoi a venit faza cu jucăria.

acum vreo trei săptămâni, i-am luat o bilă antistress – adică un fel de căciuliță de cauciuc moale, umplută, ca un pântecel – pe care o poți frământa la nesfârșit și nu se sparge. și nu obosește. cum o strivești, așa se lasă.

a fost foarte curioasă, tot timpul ăsta, ce-o fi având înăuntru.

azi, după prăjituri și o baie cu spumă, while being the happiest kid alive, mi-a zis curajoasă: mami, o tai cu foarfecele și aflu ce are înăuntru! – eu știu, mamă, las-o așa, că ți-e dragă…

a tăiat-o ca un chirurg, că am urmărit-o. i-a extras de sub pielița fuchsia de cauciuc un fel de nisip kinetic. s-a mai jucat cu el cam un minut, și atât că era lipicios și eeeaky!

acum abia am culcat-o, după o oră și ceva de plâns: pe lângă că a fost dezamăgită că pe dinăuntru chiar avea nisip kinetic (avea ea o bănuială), mai grav e că i s-a făcut dor de jucăria ei dinainte s-o strice. era unică, așa mi-a zis, printre râulețe de lacrimi. și mi-a enumerat toate motivele pentru care era unică: i-am cumpărat-o eu nu-știu-când, și-n ziua aia era îmbrăcată cu o fustă roșie și acum patru zile am râs amândouă cu ea, jucăria 🙂

și n-am știut ce să-i spun sau cum s-o liniștesc. am tot dezmierdat-o și i-am cântat și-a adormit în cele din urmă.

doarme suspinând din când în când, că am verificat-o pe vârfurile picioarelor.

mă uit la nisipul ăla învelit de ea în folie de plastic – e ca o mămăliguță albă fără contur. mă uit și la cojița roză de cauciuc. înainte obișnuiau să fie o jucărie – și era unică 🙂

și puica mea care doarme și you know, sufletul ei și oare ce pricepe el acuma, și de câte ori o să mai descoperă că în spatele jucăriei e o mămăliguță albă. și cum să-i explici că noi și numai noi și piticii noștri, sau memoria, fac lucrurile și oamenii să fie unici și foarte frumoși și odată ce-i despici cu foarfecele, s-a dus.

și-n același timp, s-o educi cu adevărul , whatever that is, și s-o crești bine și s-o ajuți.

și cum îi spui unui copil că de fapt, de cele mai multe ori, you screw things up și you fail, da-i normal și-i bine să vrei să mai faci asta și mai departe, ca să nu mori, ca să nu îmbătrânești prea repede și să-ți refuzi șansa nesperată de a  despica altă jucărie cu foarfecele și să fuck things up și să fail. pentru că majoritatea timpului cu asta ne petrecem.

și-ar fi trebuit sau nu să fii părinte și ce poți să-i dai copilului? nu e și el, la fel ca tine, un alergător desculț pe lama întinsă?

ce-i poți oferi, altceva decât niște mecanisme de „coping up” cu ideea că înăuntrul jucăriilor sunt niște mecanisme de care e mai bine să nu afli? îi poți oferi ceva?

și după aia să speri ca tâmpitul că are să găsească el something, orice, real, și-n ciuda faptului că într-o zi te va despica și pe tine cu foarfecele și va afla că ești din plain carne și oase, mămăliguță albă, și chiar și așa, tot o să te iubească. și-o să te creadă unic.

adevărul e bine ascuns în genericele serialelor proaste, în jucării care costă puțin și se despică ușor, aproape fără niciun preț. durerea e să descoperi că lumea e așa cum credeai că e, și nu are nimic magic, și-acum ce faci?!

și cum îi spui ei că e și așa și deopotrivă minunat?

Anunțuri