„Annushka has already bought the sunflower oil, and has not only bought it, but has already spilled it”

undeva prin 2014, din lipsă de ocupație, am început să documentez un pitic personal – destinele miraculoase ale unor texte scrise.

mi-a ieșit că, în sine și în interiorul unor condiționări, cuvintele înlănțuite supraviețuiesc autorului lor. ba chiar îl devorează. ba chiar ajung să facă, istoric vorbind, carieră. și autorul nu are nicio putere, e orb și olog în fața unei mașinării de sens mai grozavă decât natura lui profund umană.

Mihail Bulgakov rescrie din memorie, timp de 10-12 ani, romanul vieții sale. îl mai scrisese și înainte, dar Stalin l-a ars. e drăguț cum autorul strecoară în text formula: Manuscrisele nu ard!

dar Maestrul și Margareta (sau Margarita, contează prea puțin) e mai mult decât romanul vieții lui Bulgakov – sau romanul vieții cuiva. pierdut, căutat și repetat la nesfârșit, el devine – precum rugăciunile – atât de vag încât înseamnă la nesfârșit ceva pentru oricine-l citește.

Anușca deja a cumpărat uleiul, și nu numai că l-a cumpărat, dar l-a și vărsat deja.

vezi alegerile din Moldova sau din SUA. sau felul în care am ajuns să ne raportăm la istorie. același lucru.

e și ăsta un caz ciudat în care forma triumfă asupra conțintului – textul asupra omului, istoric vorbind. și te fac să te întrebi dacă nu cumva există forme predestinate – și dacă da, ce le face să fie așa, care e dimensiunea fundamentală a predestinării? și cum găsești forma ei care te cheamă? te cheamă vreodată forma?

în ultimii doi ani de viață, bietul Bulgakov ajunsese orb și lipit de pat. but never surrendered. murind (literally) de foame, s-a încăpățânat să repete din memorie ceva ce știa deja că fusese genial.

asta mi se pare excepțional.

să-ți reziști atât de mult încât să te repeți.

să accepți că ai dat deja varianta de geniu, dar să te repeți ca o muncă. să umpli timpul, să-l accepți și să te accepți – să te repeți cu blândețe. poate chiar să te iubești, replicându-te. ne-mai-fiind unic. să-ți iubești ultima variantă, cu toate memoriile ei. mereu ultima. nu cea mai bună. mereu, Anușca a cumpărat deja, dar nu numai că a cumpărat, a și vărsat uleiul 🙂

printre textele documentate acum doi ani se numără și un poem care nu există 🙂

fix așa. Ultimul poem, atribuit lui Robert Desnos, n-a fost niciodată scris de Robert Desnos – as a matter of fact, n-a fost scris de către cineva. e pur și simplu un caz de eroare istorică.

mitologia spune că în buzunarul hăinuței de deportat a lui Desnos, după moartea lui, s-ar fi  găsit hârtia cu Ultimul poem. câteva studii științifice ulterioare demonstrează că după ce Desnos a murit, un jurnalist i-a publicat un ferpar în Svobodné noviny (Free Newspaper) și a tradus prost din franceză ultima strofă din J’ai tant rêvé de toi, un poem publicat deja de Desnos prin anii ’30. Mai târziu, un francez a retradus strofa în limba lui, ca și cum ar fi fost un poem nou sau final. Desnos fusese prizonier de lagăr nazist. s-ar putea spune aproape că minunatul său conținut tânjea după formă. așa a apărut Ultimul poem.

nowadays, se cam știe că Ultimul poem n-a existat – cu toate astea, e în continuare inclus în antologii. n-o să lăsăm realitatea să strice un poem 🙂

bottom line, suntem, la scară istorică, acts of memory. ne lipsesc multe, și mai ales proprietatea memoriei ulterioare propriei existențe. avea dreptate Bulgakov, în fiecare secundă.

Anușca a cumpărat deja, și nu numai că a cumpărat, dar a și vărsat uleiul.

din când în când, rar, da totuși realistic vorbind, nu-i musai să fii foarte isteț să pricepi că ți se întâmplă istoria. poate că-i-atunci, când omul a scris deja, și nu numai că a scris, dar   s-a și lăsat înghițit de sensul cuvintelor.

și-s numa niște cuvinte.

Anunțuri