azi am făcut un roadtrip scurt acasă, că nu mai fusesem de ceva vreme. și-am constatat cu stupoare că mama a renovat tot. și prin tot, vreau să spun că n-a precupețit niciun efort. casa nu mai arată cum arăta și m-am simțit oarecum stingheră. m-am apucat să caut prin vrafuri de cărți aranjate stil „brăduț” volumele noastre ferfeniță din old surehand – cele pe care le-am citit cu rândul și cu certuri principiale cu frate-meu.

nu le-am găsit.

în toiul acestei căutări destul de infantile, am început să „salvez” în cap imagini, c-am realizat că pe măsură ce extrag cărți ca bețele de marocco din brăduții mamei, mă cuprinde, încet, disperarea 🙂 că lumea, uite, se schimbă fundamental, și eu n-am „salvat”. și-o să uit, și tot ceea ce este uitat ajunge într-un recycle bin al Universului și se estompează și într-o bună zi are să dispară. cu desăvârșire. fără cale de întoarcere.

cred că îmbătrânesc 🙂

și toată povestea asta cu salvatul a devenit, dintr-o dată, foarte serioasă. într-un fel sau altul, am salvat tot ceea ce mi s-a părut mai fragil și mai endangered.

străbunicii din partea mamei, la vreo câțiva ani după căsătorie.

strabunicii

…și străbunica singură, Ana o chema, cu privirea ei incredibilă. e Eva mea mitocondrială. pe la a unsprezecea naștere, a rămas țintuită la pat. asta n-a împiedicat-o să mai facă încă doi copii. cu toții, treisprezece.

strabunica

și bunica, fata străbunicii. în brațele ei sunt eu tocmai pe când împlineam un an. iau vârstele foarte în serios, după cum se vede. bunica a avut patru copii, icoane și biblia, pe care am citit-o la ea în vacanțe pentru prima dată.

bunica

ca să încheiem șirul mamelor, urmează ea, mama 🙂 când era foarte tânără și de zahăr și tocmai îi spusese „da” unui mare glumeț. care pare copleșit de situație 🙂

mama&tata

apoi fata și glumețul au produs această chestie în salopetă de fâș. este cea mai dragă fotografie a mea.

tata&me

și, pe cât îmi pot aminti, am avut cred, o copilărie foarte normală și fericită. nu văd cum altfel mi-ar fi ieșit that cool air în prima poză în care apar cu un băiat. (bretonul, desigur, e în continuare o idee discutabilă. la fel ca bluzele în dungi.).

thatcoolair

am mai salvat una din imaginile care mi-au dat de furcă în primii ani după ce începusem să citesc – Edmond Dantes descoperind comoara din peștera lui Faria. e o ediție de prin 1925 a Contelui de Monte Cristo, cu coperți de piele. era deja veche pe când o citeam eu, și asta a făcut să fie cu atât mai palpitantă toată cartea – cu cât mai galbene paginile, cu atât mai reală povestea.

edmond_dantes

apoi am luat-o pur și simplu pe lângă casă în jos, pe  străduța unde ne jucam în primii ani. acum are pe jos un pietriș gri, dar atunci, pe vremuri, era învelită în noroaie de poveste.

plata

am regăsit sălciile în care ne cățăram și ne făceam căsuțe – n-a mai rămas din ele decât coaja învelită pe dinăuntru de iască.

salcia2

în capătul străduței, intacte, casa, poarta și curtea în care locuiau două surori bătrâne și singure. și ligheanul ăla cu apă – e-acolo de când (mă) țin minte.

apa_jos

și-am stat lângă poartă și-am fumat amintindu-mi cum au crescut case și-au plecat oameni și străduța a fost întotdeauna the safest place, cum ne-am plictisit de nisip și ne-am făcut costume de super eroi din perdele, că tocmai trecuserăm pe cartoon network, și gardurile de-acum nu se mai pot sări pentru că sunt exagerat de înalte și din plasă și n-am să înțeleg niciodată la ce e bun un gard dacă un țânc nu-l poate sări cu mândrie să-și rupă cât de cât nădragii pe undeva. m-am gândit și că nu m-am mai dus prin locurile astea din minte aproape de atunci, de când ne jucam cu o minge roșie cu buline albe și uram culoarea maro, pregnantă în toate hainele pentru copii și dani și geta veneau de la geoagiu băi cu jucării colorate și ne lăsau să ne jucăm cu ele dacă le dădeam guma de mestecat sau abțibildurile cu fotbaliști sau colecțiile de gândaci până mâine, să doarmă cu ele.

până mâine. măcar până mâine.

copilăria

PS mi-am păstrat și-un bonus, la final.

glumețul, pe când era foarte tânăr. (și el suferea de breton)

tatatanar

și una din rarele fotografii în care e bunicul, tatăl mamei. domnul serios și adânc și bătrân din fotografia de mai jos. am aflat despre el abia târziu că-n ultimii ani de viață făcea turul mănăstirilor din Ardeal să le ducă măicuțelor ciorapi de lână. era pasionat de Dumnezeu și de ciuperci. și-așa arăta familia lui.

aron

salvați. ai mei 🙂

Anunțuri