în liceu, aveam un coleg a cărui desfătare era s-o întrebe brutal pe profa de religie (o tipă ciudată care-și rădea sprâncenele și asta era cam creepy): poate Dumnezeu să facă un bolovan pe care să nu-l ridice??? și ea se bloca, încercând să răspundă logic. să epuizeze posibilitatea de slăbiciune. îmi venea, de fiecare dată, și asta se întâmpla des, să-i mușc pe amândoi.

nu există răspuns acceptabil pentru întrebările care nu duc nicăieri.

– dar asta e, cred, mantra prostiei. forma unei dileme aparent irezolvabile cu mintea – și care se revendică de la rațiune. asta e și sursa micii drama de zi cu zi. suferim pentru că ne place să ne punem întrebări de-astea idioate în care Dumnezeu ar trebui să fie mai puțin om decât suntem noi înșine și mult mai mult statuie și inefabil. o foame de absolutul ăla care omoară omul în propria lui perfecțiune. perfecțiunea pentru ea însăși e sărăcia prostului.

paradoxal, deși avem inimi, și asta e foarte frumos, mai e ceva foarte șoricesc în noi care ne împinge la speculații din cele mai stupide, gen Doamne, dacă exiști… și-aici cred că ai două căi: fie ceri mizerii micuțe și penibile (pe care Dumnezeu le înțelege, pentru că fac parte din micimea noastră, și, deci, sunt foarte naturale și umane), fie ceri soluții universale și complexe, și-ncepi să-l plictisești pe Doamne Doamne, care a avut oricum tot timpul din lume să se gândească la soluții celeste. dacă ar fi fost, în termeni foarte largi, mai bine altfel, probabil că Dumnezeu ar fi făcut lumea în sensul acelui altfel.

și da, io una cred că Dumnezeu poate să facă un bolovan pe care să nu-l ridice. (se mai amuză și el).  și nu e nicio contradicție aici. poate să facă și o câmpie pe care să n-o traverseze. și o apă pe care să n-o treacă. poate să facă orice și timpul acestei faceri este nedefinit, pentru că manifestarea iubirii nu se supune judecăților de tipul ăsta. îmi place să cred că, oricum ar fi, Dumnezeu iubește oamenii gravi pentru apetitul lor pur către definitiv. bumbumtssss! și gata, finalul finalurilor.

ori, tocmai aici e marea nedumerire. că totul poate fi deșertăciunea deșertăciunilor, dar nici asta nu e un final grav. nimic nu e capătul lumii, atâta timp cât presupui că el, capătul lumii, nu e, în sine, un capăt. atât de frumos sunt făcute toate. și ai intuiția asta fulgurant, și trăiești cu ea ca și cum e deopotrivă un adevăr mare și-o minciună iscusită.

convingerile tari sunt și bune în măsura în care duc în spate nedumeriri foarte, dar foarte slabe și delicate, și această parte nevăzută creează portanța ideii.

ajung tot timpul la astea ascultând cântecul lui Irod.

după el, îmi vine în cap, inevitabil:

„Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
– Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!”

așa țin minte oamenii, – ce cub perfect ai fi fost. you’re the wonder of the year. walk across my swimming pool, ca să știm despre ce vorbim. o cerință foarte umană, dealtfel 🙂

Anunțuri