„Dacă ceva există, iată că și numele i-a fost rostit;
se știe ce anume este omul;
el nu se poate lupta cu Cel mai tare decât el”

am recitit Ecclesiastul, e-o pornire care-mi vine la răstimpuri și nu știu de unde s-o iau. în linii mari, e cam deprimant, ziarist și cu oarece încercări poetice fiind, să-l citești pe Solomon, cel mai înțelept dintre înțelepții ever, și el să-ți mai și spună

„Ceea ce a fost, iată, este;
Ceea ce va fi, iată, a fost”

Solomon este pentru scriitori cam ca The Simpsons pentru sitcom: orice-ai vrea tu să zici sau să faci, The Simpsons already did it. n-ai ce să adaugi nou, sau cel puțin așa ți se spune. all the world’s a stage and all the men and women merely players. toate-s vechi și nouă toate. dar asta a fost demult. și o singură dată.

însă Solomon, înțeleptul, mai adaugă ceva, acolo, după versetul 15.

„Ceea ce a fost, iată, este;
Ceea ce va fi, iată, a fost
Și Dumnezeu caută ceea ce a fost alungat”

în linii mai mici și răsfirate, astăzi cred c-a fost prima dată când m-am gândit cu o seriozitate foarte mare la nume. la numele tuturor celor pe care-i cunosc. apoi la numele meu. la tot numele.

e deja ceva vreme de când semnez știri și bloguri și poezioare cu două nume. codruța vine de la codru, care vasăzică pădure – mare, deasă, bătrână – cine l-a făcut diminutiv fie avea chef de glume, fie a vrut să strecoare în el un soi de „ambele capete ale ideii”. bătrânu-ța.

dacă insistăm, devine și mai amuzant. codru vine din latinescul quadrum – cel mai ușor e să-i spunem pătrat, iar cel mai greu e ordine. (ordinuța?)

simina vine în aceeași cheie: e, la bază, o floare… destul de masculină, pentru c-o chema siminoc. și și-o puneau băieții-n pălărie când mergeau la joc. nici măcar n-am căutat rima, c-a venit singură. cum o fi ajuns siminocul simină, habar n-am. mă rog, am niște bănuieli 🙂

și sunt din zodia peștilor. coincidentia oppositorum. sunt… ă, o figură de stil. cu toate conotațiile.

zodia_pesti_55344900

mi s-a mai spus fata fluturi și Gavriel, însă la prea mare depărtare unul de celălalt să mai iasă efectul ăla de capetele ideii suprapuse. amândouă numele astea m-au fericit și rușinat, pentru că, vorba Ecclesiastului, inima mea pusă să caute știa, adică a prins de veste că astea sunt jucărele. te pot face să te pierzi cu firea.

îmi mai zice tu. poate de-asta îmi vine să citesc, la răstimpuri, Ecclesiastul.

m-am gândit serios la toate numele pe care le știu, de la cele mai dragi, la cele mai îndepărtate, le-am repetat și le-am scris până când au început să-mi sune ca versurile. apoi ca titlurile de basm. înșiră-te mărgărite. nume. măzărel împărat. stan pățitu’. dunăre voinicul. coman vânătorul. <pune numele tău aici>.  toate numele.

și-atunci s-au desfăcut ca un evantai și toate literele se înlănțuiau între ele cu toatele și însemnau. jucându-mă, mi s-a făcut groază – ce fac eu aici? pot să fiu uneori foarte nesăbuită. mi se trage, cred, din „-ța” ăla. căprița. mutrița. codița neserioasă, despletită.

„Nu este om care să stăpânească duhul/Cu puterea de a opri duhul”, mai zice Ecclesiastul. într-o progresie geometrică, poetul spune cam același lucru: „eu cânt forța neagră din capul meu/ la ordinul forței negre din capul meu”.

Mihnea ne întreabă mereu: s-a (mai) scris? 🙂 e 2016. se presupune despre Ecclesiast că a fost scris de către Solomon la bătrânețe, după Cântarea Cântărilor și Proverbe, undeva prin jurul lui 935 înainte de Christos. totul era deja vechi .

și-apoi am revenit la versul acela care mă nedumerise de la început. și Dumnezeu caută ceea ce a fost alungat.

și căprița din mine a săltat – stai! că eu mai am un nume 🙂 clasic, de botez, nealterat și nefolosit. și-abia-mpreună, toate numele…

deșertăciunea deșertăciunilor și un mic dar.

 

 

Anunțuri