nu totul va deveni dulce.

doar ceva ca un filon de zahăr pe dinăuntru,
răzbit de presiunea înaltă
și arsură
până la fibra de sticlă.
așa se obțin superconductorii – forțând ceva din mintea materiei să-și aleagă alt
grad de suportabilitate a luminii.
așa e viața. chelnerița șterge masa
în timp ce-mi cresc copacul de sticlă pe dinăuntru
după cum își mușcă vârful limbii pe sub buzele închise, și ea e preocupată de un copac al ei
strada inundată de licurici și copii care țipă și plâng și se uită cu pumnii plini de frig pe gaura cheii în dormitorul părinților
și-n volumul de poezie pe care l-am luat după doi ani de așteptare am descoperit toate poeziile mele, scrise mult mai bine
aproape perfect
m-am gândit să-i scriu autorului
un scurt bilețel de mulțumire – pare să știe mult mai multe despre mine
decât știu eu
să-l întreb, la PS, dacă și înăuntrul lui se întinde un arbore
dacă există vreodată ceva ce iese din noi cu adevărat și se arată altora gol și foarte frumos sau e și asta o banalitate
o idee stupidă peste care turnăm câte un bidon de lumină la răstimpuri
ca să suportăm mai ușor traseul mașinilor pe stradă și
frânghia aceea trecând prin gurile oamenilor când mestecă lângă tine la terasă
și simți o așchie din creier forțându-și fibra.
mă întind și adorm în nisip
liniștită
dimineața îmi desfac larg brațele
aerul e un ser din culori și prafuri aurii
îl simt proptindu-mi în piept un genunche
ca un bărbat de răcoare.

Anunțuri