aveam pe vremuri ideea de-a scrie un roman despre est. the great losers, ar fi urmat să-i spună. și-ar fi fost să fie despre cum vestul are nevoie de est ca să existe. pentru că așa cum e el, estul încă visează. estul visează vestul. (acum, poate că și vestul visează. Dumnezeu știe la ce. sau poate că nu știe. sau poate că vestul nu mai visează, înecat în criterii corecte de normare – asta e un fel de industrializare a moralei. când există o „normă” oficială pentru orice. poate că vestul și-a semnat certificatul de deces imaginativ odată cu nevoia de a instaura egalitatea în cantitate de orice fel, pe post de gândire moralistă. între est și vest e-o confuzie de calitate și sens. fiecare confundă una cu cealaltă).

nu știu cum să scriu mai departe, că am senzația că, de-o vreme, în loc să caut printre idei, am început să predau lecții de ceva aici, și-asta e greșit și foarte nu eu. anywho.

n-am găsit nicio traducere românească bună la the great losers. ce trist, ce seară minunată, vorba cântecului. (damn, încerc să mă curăț de exemple). ratați excepționali, poate că asta ar merge. (funny că cel mai bun nume pentru ceva profund estic e-o treabă spusă într-o limbă vestică? 🙂 )

ne despart, est cu vest, concatenări istorice, tablouri și poeme. unde vestul vede barbarism, estul vede sens. ce vreau să spun. s-ar putea ca singura comoară care-a mai rămas pe-aici nestricată și nepătată să fie un soi de iubire care-și permite, ba chiar își asumă, neputința, umilința și dezastrul, ca pe ceva normal – și e normal – să se întâmple. ceva nebunie în loc de normă. puțin mit în locul unei mări de știință demonstrată. o posibilitate de surpriză 🙂 un mister bun de dus în locul unei sterilizări explicite.

din asta rezultă, mai departe, estici fiind, că ne putem ucide foarte ușor și cu drag unii pe alții cu felul nostru de iubire. e deopotrivă fascinant și creepy. (poate de-aia e complicat să ai de-a face cu corupția balcanică – e, în sine, un model de-a deveni. n-are nimic din codul penal în capul esticului, corupția e, de fapt, un cod moral 🙂 )

nu știu cât sens face, dar asta e cea mai bună explicație pe care-o am. esticul își frânge catargul, e-un bărbat cheesy cu panglică la frunte, care spune chestii enorme gen „oceanului iubirilor promise”.

plângând pe malul rănilor deschise, el se simte și mai lângă tine. e genul ăla enervant, care n-a auzit de hărțuire. cu cât îl împingi mai departe, cu-atât își imaginează că, în secret, îți face bine. are o întreagă mitologie de partea lui. în portul vieții, s-ar putea să fie singurul care-ți face transatlantic din speranță și pașaport din cântec. cu sinceritate.

te visează altundeva – într-un vest în care nu ar supraviețui nici cinci minute. nu e asta excepțional? nu e. dar e ultimul romantic 🙂

nu știu, habar n-am. într-o lume foarte sistematizată, cu blugi pană și ochelărași și cote de gen, estul ăsta în care încă îți mai poți spune pe șleau durerile și tăia porcul în curte pare un barbarism. într-un anume fel, și e. (funny, though,  că jumate de glob se răcorește uitându-se la bărbați cu cai, sabie și sânge – game of thrones like – iar altă jumătate la idile nepermise, frații Borgia, gen).

în altă ordine de idei, vestul are o idee cochetă și parfumată despre ce-ar fi estul. e și asta, lipsa de adecvare la realitate, un soi de barbarism. mai rafinat, dar tot barbarism. odată cu rafinamentul, crește și cruzimea.

they all lack a good sense of humor 🙂 – nu și my great losers. cam pe-aici apar ei.

puțin conservatori, puțin învechiți, puțin ridicoli și ciudați. veseli, disperați și puțin amețiți. refuzăm cu bună știință și mândrie șansa unei dezrădăcinări.

care e, în fond, o șansă 🙂

 

Anunțuri