(presupunând că ați citit mitul peșterii, dacă nu, e aici)

„Iar pe cel ce încearcă să-i dezlege şi să-i conducă pe drum în sus, în caz că ei ar putea să pună mâinile pe el şi să-l ucidă, oare nu l-ar ucide?”

marele Socrate întreabă, iar bunul Glaucon răspunde. ăsta e un mic rezumat pentru mitul peșterii.

undeva, de-a lungul discuției, Glaucon răspunde simplu: văd.

și tot bunul Glaucon spune:

„Ciudată imagine şi ciudaţi sunt oamenii legaţi!”

acum, s-a intepretat Republica, și alături de ea, mitul peșterii, în milioane de feluri (ceea ce-i atrăgător, înseamnă că s-a fi putut).pe mine, de pildă, mă macină de la început cine spune adevărul în Mit. e necesar ca cineva să spună adevărul într-un mit? există în toată șandramaua asta (relevantă istoric) și-un model al cuiva care spune adevărul?

(și cine i-a zis „mitul” peșterii?)

mitul peșterii e simplu. dacă l-ar întreba cineva, Glaucon ar răspunde că, pe lângă simplu, e și cinic. probabil.

atât de simplu, încât am senzația că e valabil și azi în majoritatea sistemelor de guvernare. la scară istorică, și foarte sincer, peștera lui Platon ne dă niște coordonate sănătoase, chiar dacă par „rele”. ne spune că oamenii au nevoie să fie guvernați – asta e o problemă de numere. cinic vorbind, cu cât mai mulți, cu atât mai bine în peșteră, legați în lanțuri, privind umbre jucând pe pereți. it’s safe for everybody. lanțurile nici nu omoară, nici nu construiesc. (ne) țin.  just us, watching plain television. 

„- Iată dara că ei ar fi în stare să stea de vorbă unii cu alţii, nu crezi că ar socoti că, numind aceste umbre pe care le văd, ei numesc realitatea?
– Necesar.”

so, suntem legați cu fața la zidul cu umbre, convinși că ne uităm la realitate. până când…

„- Priveşte acum în ce fel ar putea fi dezlegarea lor din lanţuri şi vindecarea de lipsa lor de minte: atunci când vreunul dintre ei s-ar pomeni dezlegat şi silit deodată să se ridice, să-şi rotească grumazul, să umble şi să privească spre lumină, făcând el toate acestea ar resimţi tot felul de dureri.”

unul dintre ei „s-ar pomeni” dezlegat. Socrate era, desigur, ortodox ardelean – așa se explică. cum ai putea altfel să „te pomenești” dezlegat, adică liber.

a te pomeni – un reflexiv ciudat, implică să-ți amintești (de tine), în treacăt, dar de-adevăratelea, și să te trezești. iar când ți te amintești, e ca și cum te-ai fi știut. deodată, să fii.

mai înseamnă ofrandă, ceva ce dai, și altceva – atunci – când te pomenește Dumnezeu întru împărăția Sa. Își amintește de tine! când te pomenești dezlegat, e ca și cum ți s-ar fi dat – să-i zicem revelație 🙂 așa te poți elibera din lanțuri și vindeca de lipsa de minte. fiindu-te pomenit 🙂

când devii amintire.

acum, marele Socrate întreabă, iar bunul Glaucon răspunde, asta am stabilit deja. ar mai fi de stabilit cine e Socrate și cine Glaucon. a cui e lumea? a unuia sau a celuilalt?

pentru seara asta, n-am decât atât: Socrate decide, iar Glaucon îi dă dreptate și-i caută argumente. un parlament și-un comunicator 🙂 soon to be PR 🙂

dar va mai urma.

PS presupunând că mitul peșterii e valabil pentru majoritatea guvernărilor, există vreun cuvânt sau loc sau rol pentru jurnalism/ziariști? – așa cum ar trebui să fie ei după regulă. n-am găsit decât un paragraf mărunt:

„Ce crezi că ar zice dacă cineva i-ar spune că ceea ce văzuse până atunci nu erau decât deşertăciuni, dar că acum se află mai aproape de ceea-ce-este şi că, întors către ceea-ce-este, vede mai conform cu adevărul?”

ăștia suntem, cineva care cunoaște deșertăciuni, apropieri și întoarceri. da mai ales, cineva. care i-ar spune 🙂

 

 

 

Anunțuri