All the world’s a stage. 

mi s-a părut de când mă știu că As you like it nu prea pușcă cu traducerea Cum vă place. mie mi-a sunat mereu mai gen Precum vă cade bine sau așa ceva – doar că așa sună de îți omoară melodia. ca norocul că nu mă ocup de traduceri. dar versul este unul din cele mai citate bucățele de Shakespeare – actul II, scena VII, melancolia. urmează ceea ce autorul a numit seven ages of man.

ok, să zicem că cineva l-a luat atât de în serios pe bătrânul bard încât s-a apucat și a construit scena. să zicem că a făcut-o cu o grijă deosebită pentru un detaliu anume: lumina. s-a dat peste cap ca lumina să picure dintr-un soi anume de becuri, foarte scumpe, care se sting într-un ritm anume, independent de ceea ce se întâmplă în spațiul luminii lor.  în esență, cam ăsta e „plot”-ul romanului Mr Gwyn de Alessandro Baricco.

un scriitor construiește o scenă. evident că în roman nu ți se spune asta – asta e maxim o concluzie care te izbește în timp ce numeri ridurile de asfalt ud, jumătate de an mai târziu. nu, Baricco e subtil și diafan aproape de viciu – și în economia poveștii, are sensul ei profund această încăpățânare pentru sidefiu. în roman, urmărești insistențele unui scriitor ticăit de a crea un spațiu luminat într-un anume fel. acolo ar urma să fie găzduiți, câteva ore pe zi, complet goi, oameni. iar el, scriitorul, ar urma să le scrie portretele, observându-i.

acum putem să mai facem un pas și să spunem că stage-ul imaginat de Baricco e destul de… ultimate. el nu se ocupă cu măștile clasice de teatru, ci, oarecum, cu masca cealaltă. cu masca finală. sinele îngrădit de sine de sub lumina prețioasă. așa ajunge scriitorul să cunoască o femeie pufoasă care timp de șase săptămâni, șase ore pe zi, râde, plânge, cântă și doarme până când ultimul bec se stinge. femeia se îndrăgostește de el, iar textul ne lasă să credem că și scriitorul prinde să simtă ceva.

de-aici, lucrurile intră într-o oarecare rutină. becurile sunt înlocuite cu unele noi și la fel de scumpe, se reaprind, lumina reumple spațiul, clienții vin pe rând, scriitorul îi „pictează” în cuvinte. ei se regăsesc în texte, plătesc prețul acestora și pleacă. în afara scenei, scriitorul și femeia pufoasă continuă să se vadă, să vorbească și să se urmărească.

apoi se întîmplă ceva. scriitorul nu mai termină ultimul portret, vinde totul și dispare. fără avertisment și fără urmă. în partea de text care mai rămâne, cititorul nu mai află decât faptele care urmează, și care par lipsite de noimă. femeia pufoasă află de la ultimul client – o altă femeie, tânără, frumoasă și foarte drăcoasă – că bărbatul, scriitorul adică, a posedat-o vreme de două zile, apoi a plecat. a dispărut pur și simplu.

femeia pufoasă rămâne cu dilema ei, frumoasa cu dracii, scriitorul nu mai apare decât ca o serie de dovezi mascate ale continuării existenței sale. înțelegem, totuși, că și el o iubise pe femeia pufoasă. rămâne inexplicabilul: de ce a dispărut?

poate pentru că „stricase” lumea 🙂 pe scena pe care o construise, sub lumina prețioasă, cel dezvăluit, cel care pierduse masca ultimă, fusese el însuși. aparenta transparență, goliciunea, e și ea un înveliș. și unele cutii e mai bine să rămâne închise. pentru asta avem scena – pentru consecvența ideii. măștile există, iar lumea e o scenă – atâta timp cât respectăm regulile jocului, totul rămâne așa cum îl știm. convențiile sunt bune – ne apără de noi înșine.

pentru că ceea ce s-ar putea să aflăm, dedesubtul transparenței, dedesubtul evidenței, ar putea să fie foarte urât. să-i rănească pe alții atât de greu încât să nu mai rămână soluție pentru a continua să te suporți alta decât dispariția.  aparența și transparența. stages și ages.

vorba lui Stelaru. „Cineva din mine e într-una plecat, şi nu se va mai întoarce.”

 

Anunțuri