„Amandoua orasele, dupa cum bine se stie, fusesera pline de ticalosi. Lumea a respirat usurata cand a scapat de ei.

Si, bineinteles, nevestei lui Lot i se spusese sa nu se uite inapoi spre locul unde se aflau toti acei oameni si casele lor. Dar ea tot s-a uitat si tocmai de aceea mi-e draga, pentru ca a facut ceva atat de omenesc.

A fost transformata intr-un stalp de sare. Asa merg lucrurile.”
Kurt Vonnegut, Abatorul cinci

mi-am amintit intai figura incredibil de fericita a unei batranici negrese care sugea o acadea rosie in metroul din washington si privea intunericul din geamuri ca si cum ar fi calatorit cu trenuletul prin alpi. se ghemuise toata in jurul bumbului de zahar. parul ii semana cu o paturica arsa prin care lumina intensa a neonului proiecta un soi de nimb. urma statia foggy bottom. am coborat si sunt aproape sigura ca n-am s-o mai vad niciodata. am aceasta intrebare: de ce? de ce poti sa vezi si sa tii minte detalii care au aerul caldut al intimitatii cu oameni pe care n-ai sa-i mai vezi niciodata?

mai departe. asteptand un 21, in statia de la teatru, in dimineata dinaintea Ajunului. refuz primul cersetor. apoi al doilea. a treia e o femeie tanara, plina de plase, care insista. ea e incapatanata, eu sunt incapatanata. urc in 21 si-mi amintesc brusc ca anul trecut mi-am spus ca macar o data pe an tre sa dau tot ce am in portofel unui cersetor. ce sa faci? sa crezi ca ti s-au dat cu incapatanare sanse sau ca in preajma Craciunului e normal sa creasca usurel numarul si voiosia cersetorilor?

ne mutam putin mai tarziu, in seara de Craciun. esti la munte, sa zicem. casa doarme la etaj, beculetele clipocesc feeric catre miezul noptii. e frumos pe cat se poate, si liniste. citesti. sa zicem, Abatorul cinci. e o carte in care ti se spune foarte des:”Asa merg lucrurile”. nu mai conteaza suma alegerilor si gandurilor care te-au dus in acest moment al acestei seri. beculetele clipocesc feeric.

apoi, sa zicem, auzi pasi si o voce prin casa. te ridici asteptandu-te sa vezi o figura familiara. nu e. e-un strain pe care nu l-ai vazut niciodata. vorbeste impleticit si ti-a intrat in casa in noaptea de Craciun. tipi, ca de-aia esti femeie. te gandesti ca maxim ii poti arde una cu o carte in care se spune foarte des ca asa merg lucrurile. nici macar nu are coperti cartonate – asa merg lucrurile. „vai, va rog frumos sa iesiti afara” – esti cam tampita cu momentele in care alegi sa fii politicoasa.

nu prea ar vrea. e insistent. stomacul iti zvacneste si realizezi intr-o fractiune de secunda ca asa arata frica: un picior lung si subtire de paianjen smuls din trup si care continua sa se contracte. un fulgeras de chitina. esti insistenta si tu. omul, rugat frumos, iese pe unde a venit. trece si piciorul de paianjen din stomac. dimineata te prinde intrebandu-te ce logica e aia care te face sa dai afara din casa omul in noaptea de Craciun. poate e undeva printr-un sant, infrigurat. iti amintesti ca era insistent. beculetele clipocesc rosu si argintiu.

apoi vine doamna din metrou, acadeaua ei, nimbul. foggy bottom. de ce tii minte detaliile astea?

o prietena si-a facut anul trecut un borcan cu fericiri. era simplu. isi punea intr-un borcan frumos de sticla biletele cu data si intamplarea fericita. m-am gandit c-as putea sa-mi fac si eu unul cu detalii familiare despre oameni pe care n-am sa-i mai vad niciodata si miracole ratate. si posibilitati miraculoase de a-mi fi tinut gura. ceva mic si omenesc, legat de nevoia de a gasi un firicel de sens, ceva, orice, care sa-ti explice de ce.

apoi un copil urca scarile cantand „eu ma duc la somn, apoi ma trezesc, apoi merg la somn, apoi ma trezesc, apoi merg la somn”. si tot asa. iti vine sa-i carpesti una lui Vonnegut.

Anunțuri