ar fi împlinit azi 60 de ani. s-ar fi trezit pe la 6 dimineața și-ar fi început turul știrilor. era expert în știri și unul dintre cei mai haioși comentatori de politică de-asta de-a noastră pe care i-am cunoscut. era, de fapt, greu de păcălit. am învățat asta toată adolescența.

și de 5 ani, învăț să trăiesc fără el.

să nu-l sun când strada miroase a cozonaci sau a melc cu nucă. să nu-i cer părerea. să nu-l sun când știu că am dat peste un subiect tare. să nu ne uităm la Gilmore Girls și să comentăm (da, se uita cu mine la Gilmore Girls. și mi-a desenat epifiza odată! 🙂 ) să stăm în serile dinaintea Paștilor pe treptele casei și să ne uităm în tăcere la colina cimitirului, plină de lumânări scufundate în întuneric.

apoi pe la 8 ar fi băut ceai și-ar fi mâncat ceva oribil, dar sănătos. era expert și în asta, în mâncat chestii oribile și sănătoase. și în supraviețuire. și-mi place să cred că indiferent ce s-ar fi întâmplat, azi mi-aș fi luat liber. și-aș fi fost acasă cu tata, de ziua lui.

îmi vine să râd gândindu-mă că toată adolescența n-am făcut decât să mă revolt ca să-i arăt că nu, nu-s ca el, nu cred în regulile lui, în principiile alea rigide, în piticii lui. că nimic nu „trebuie”, în general.

atâția ani aruncați pe geam… 🙂 descopăr în fiecare zi cât de „el” sunt. regulile lui. principiile alea care acum sunt mai degrabă sănătoase decât rigide. și, în general, că „trebuie” să multe. captiv cu anii între dormitor și bucătărie, tata descoperise niște legi universale ale firii.

astăzi mi s-a făcut dor de vocea lui. de râsul lui. de felul în care se supăra. de tristețile lui zâmbitoare și etanșe. de ironii. devenise în ultimii ani tot mai nedumerit: cu ce este viața și cum e cu Dumnezeu, cu ce e fericirea și ce căutăm noi, în general. într-o dimineață m-a trezit doar să-mi spună, amuzat, că aia cu „viața merge înainte” e o stupizenie. de fapt, viața merge înapoi. atât. zile în șir mi s-a părut că descoperise ceva ce nu poate să spună mai departe și de care se bucura singur.

și cel mai dor, și-asta probabil că nu trece niciodată, mi-e de sentimentul acela pentru care nu există vreo definiție: iubirea no matter what. toată adolescența am încercat să-i arăt că gata, nu mai sunt fetiță. sunt mare, cool și foarte independentă. ce n-aș da să mai fiu măcar câteva secunde fetița lui tata 🙂

am vrut să mi-l aduc aminte măcar puțin. l-am regăsit râzând. într-un fel, cu asta se ocupă cel mai des în ultimii 5 ani. așa cred.

 

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

așa c-o să mai ascultăm o dată asta împreună și-o să zâmbim amândoi.

 

Anunțuri