azi se fac fix 9 ani de blogul ăsta. țin minte unele aniversări cu zecile de ani. iar 9 – de 9 îmi place aproape mai mult decât de 7. chestii de gagici 🙂

am trecut împreună prin oboseli și refuzuri, dar mai ales prin porniri de-a scrie, de neiertat. am renunțat la cercei împreună 🙂 am luat-o razna și ne-am îngrășat, am făcut un copil, îngropat un tată, pierdut mult la capitolul „self esteem”, scris două cărțuci, citit cu lopata.

între timp, lumea s-a dat peste cap de trei ori. economia unghiurilor n-a fost perfect legată de echilibrul geometriei plane. s-au scos dinți de lapte și s-a terminat harry potter, s-au văzut orașe fără turnuri și nu s-a dormit în momentele esențiale, ne-am gândit la Prometeu și Platon, am dat examene. ne-am fost răbdare și plăcere, pernă și țigară, hârtie, bere și căuș. stele. câteodată, nu ne-am avut decât unul pe celălalt.

so, here’s to you, me!

o poezie foarte frumoasă, scrisă de Goran Simić, pe care nu-l cunosc, dar împărțim o distanță și ceva, ca o știință:

Decoraţiuni pentru bradul de Crăciun

Împreună cu copiii mei decorăm bradul de Crăciun.
Afară, luna urlă în ochii unui câine al foamei.
Am adus din mansardă cutia cu ornamente ale familiei.
Ne recunoaștem în sclipirile lor
propriile feţe voioase din anii trecuţi.

Decoraţiunea care strălucește în vârf e bunicul.
Din primul război mondial a adus acasă
doar un glonţ într-un umăr,
și nevoia de a vorbi
ori de câte ori discuţia ajungea la război.

Cum de a murit cu zâmbetul pe faţă?
Decoraţiunea asta e-a unui unchi,
erou de război care a sărit de la geamul spitalului.
Doctorii au spus că visa adesea
bombe aruncate în mijlocul camerei lui.
Când a murit, se micșorase așa de mult
încât l-­­am îngropat într-un sicriu de copil,
prea mic să-i cuprindă toate medaliile.

Următoarea decoraţiune e un alt unchi.
El era convins că avea în gură un microfon
plantat acolo de comuniști
și de aceea vorbea într-o limbă
pe care o inventase.
A murit în închisoare după ce autorităţile au descoperit
că ceea ce rostea el suna ca un cod secret.

Următorul glob e mătușa.
Când aduna flori de pe câmp
pe care să le dăruiască soldaţilor eliberatori,
nu și-a dat seama că intrase într-un câmp minat,
așa că nu a apucat niciodată să afle că bărbatul ei
nu se afla printre ei.
Poate că s-ar fi întors și el
dacă nu i-ar fi plăcut așa de mult să danseze
cu grenadele agăţate în jurul taliei.

Decoraţiunea asta roșie e tata.
La sfârșitul războiului s-a întors ca un erou,
dar, când sărbătoreau victoria, i-a zburat creierii
unui tovarăș beat care încercase să violeze o fată din sat.
Ar fi și acum la-nchisoare
dacă fata aceea n-ar fi fost chiar sora lui.
A rămas închis multă vreme după ce i-au dat drumul.

Decoraţiunea de aici este frate-miu.
N-a învăţat niciodată să tragă ca lumea cu pușca.
Ultima dată când a apăsat pe trăgaci,
a-mpușcat un brad de Crăciun și a murit de inimă rea.
Ultimul ornament, cel micuţ și negru, e mama.
După ce a ieșit cu viaţă dintr-un lagăr de concentrare,
și-a dedicat viaţa aprinderii candelelor
și spălării mormintelor familiei.

Stau împreună cu copiii mei
la baza bradului.
Nu mai e nicio decoraţiune.
Mă gândesc ce frumos
o să ardă trunchiul copacului în sobă,
în vreme ce copiii mei visează la ziua care o să vină
și la cadourile care-i așteaptă.
Mâine o să ne trezim fericiţi.
Mâine o să ne trezim fericiţi.

și-un cântec, bine-ați venit acasă 🙂

Anunțuri