„Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate și câte o stea va vesteji în depărtări până când, acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava altui crin de tăria parfumurilor sale” bored already, right?

asta e fraza pe care ar fi trebuit s-o învăț pederost undeva printr-a șasea. am învățat-o pentru că mi se întâmplă să țin minte aproape tot ce văd, dar altfel, e prima dată când o reproduc. și-am scris-o din memorie 🙂 dar era întrebarea aia, care te pândea din bancă: ce-a vrut poetul să spună. cu poezia lui.

*

prima poezie pe care-am citit-o separat de ce-ar fi trebuit să citesc, și-apoi mi-au dat lacrimile, e din nichita stănescu. ni se dăduse la școală, eu citeam acasă un volum gros, și-am ajuns la:

„Numai sângelui meu îi e dor, într-adevar,
de inima mea, cand o părăsește.”

de fapt, te îndrăgostești (de poezie, un bărbat, un gest sau orice altceva), într-o fracțiune de secundă. într-o înțelegere. într-o intimitate bruscă. stăteam eu cu spatele la sobă și poetul a scris deodată „într-adevăr, de inima mea, când o părăsește”. cascada: dorul, inima, adevărul, când? – când o părăsește. cuvântul. am plâns la poezia asta prima dată după moartea literară a lui Winnetou. simțeam fiecare cuvânt, dar mai ales „inima” și „părăsește”.

nu mai știu, eram prin clasa a șasea. plâng și acum destul de ușor, dar atunci, țin minte, tata mi-a spus că e neserios să plângi pentru poezii. „ăstea sunt vorbe de popă beat”, mi-a spus.

*
profesorul de română din generală mi-a dat să învăț pederost asta, cu ape vor seca în albie. era pentru olimpiadă. în capul meu, e-o glumă și acum. nu-mi place eminescu, dar pot să respect atâta muncă. îmi plac, în schimb, tonegaru („Sunt condotierul Tonegaru fără spadă / mi-am tocit-o ascuțindu-mi ultimul creion / să scriu cum am dat în poesie cu o grenadă”) sau stelaru (Uite luna cu puişorii de aur:
nu e căprioara zenitului?
Nu e sora mai mică, îmbufnata,
care-a fugit în raiul cerului după glorie
şi n-a citit măcar poemele ochilor mei
şi n-a luat premiul Nobel
pentru subrealism?
)
am avut marele noroc că domnu’ de română a crezut mai mult în ce scriam eu despre ce-a vrut să spună poetul decât în variantele oficiale despre aceeași problemă. într-un fel, m-a făcut să fiu eu.

*

de fapt, întrebarea fundamentală și serioasă e: de ce scrie poetul? și nu e egală cu „de ce scrie?” (cel care scrie). sau e și nu e. poetul e (cred) defect într-un fel. spre deosebire de toți ăia care scriu pentru oameni, el scrie pentru nimic, în primul rând, și apoi pentru oameni. în primul rând, pentru nimic. că nu știe el de-astea. scrisul lui e-un joc sau o speranță sau o foame. de-aia n-are poetul drum cu filosoful – ăsta e social și activist, vrea binele mai-mare. îți spune în tomuri întregi pe liniuțe cum e cu binele, ce înseamnă el și cum are să fie mai mare. istoric vorbind, sociologic și-alte invenții.

poetul nu. n-are niciun fel de știință la îndemână, el e cu totul neserios. neînscris în istorie. scrie că-i place și așa simte.

*
s-ar putea că ăsta e intro-ul meu preferat: I sing the body electric. de fiecare dată când îl (mă apucă să-l) citesc, mă gândesc cât de tare a fost Whitman să scrie fix ce-a vrut să scrie. mai am „acesta este un port, aici te iubesc” (Neruda) sau „nu pot să cânt în țigănește ca să bucur toți românii” – asta e Paraziții. să spui ce-ai vrut să spui – asta mă încălzește. și să spui ce-a vrut poetul să spună – asta îmi urcă tensiunea.

*

dacă poetul ar fi vrut să-ți spună ceva direct, să fie clar și să te învețe, îți spunea. funny thing, din istoria comunicării, afli că limbajul a fost utilizat prima dată nu ca mijloc (atenție, trece trenul), ci ca distracție și joc (aproape „fără sens”) – cum ar veni, prima dată a fost poezia, apoi restul.

să revenim la titlu – despre ce-a vrut să spună poetul. vrea poetul să „spună” ceva? da, de-aia scrie. ceva „despre ceva”? da, și asta. da’ de ce vrea poetul să spună? se pricepe el cu adevărat la ceva? are „expertiză”? nu.

*

aveți să mă iertați, dar nu. întrebarea asta e pe cât de utilă, pe-atât de periculoasă. dacă știm cu toții tot și cum și de ce și mai ales în ce fel, am putea la fel de bine să fim morți. numai acolo, în moarte, lucrurile sunt perfecte, clare și sigure. altfel, între oameni, lucrurile suportă interpretări. nu-s nici perfecte, nici definitive. „all the world’s a stage, and all the men and women only players”.

cum ar veni, fiecare mai are o șansă. știe cineva ce-a vrut să spună poe cu „zise corbul, Nevermore”, știe cineva ce-a vrut să spună stelaru când a scris nemoarte?

despre ce-a vrut să scrie poetul? despre nimic, care-i capătul opus al ideii de tot. despre mânuțe mici, perne, pahare și omletă, poate. despre univers. n-ai de unde să știi. poți să ghicești, poți să cauți la nesfârșit, să te tot joci, dar nu ai cum să spui acum aici despre ce-a vrut să spună poetul.

e ca și cum ai vrea să nu te mai aștepte nimic după.

Anunțuri