adun, de câteva zile către săptămâni, un dor indescriptibil de cămara din casa bunicilor, părinții mamei. s-au dus amândoi. bunicul primul, după ce-a apucat să umple mănăstirile de măicuțe din ardeal cu ciorapi de lână, ajuns și el ca omul din urmă de-o silicoză pe care o păcălise toată viața săpând coridoare noi și neașteptate în minele din baia de arieș.

despre bunica țin minte și acum felul dulceag în care mirosea pieptenele gălbui de os cu care își peria părul după ce-l spăla cu săpun simplu, uneori făcut chiar în casă. era ceva deopotrivă răcoros și cumplit în cosița ei gri cu multe fire argintii, la care a ținut ca la ochii din cap chiar și când ajunsese să nu mai țină minte decât câteva nume și câteva povești pe care le repeta, pierdută, în curte, lângă fântână, așezată într-un scăunaș. într-un fel, cred, asta ne așteaptă pe toți, după ce trece tot ceea ce era de trecut: câteva nume și câteva fragmente de poveste, sclipiri, momente și oameni care au trezit în noi emoțiile cele mai ciudate. repetăm tot ce nu putem uita.

bunica, de pildă, o striga cu voce pierită pe mărioara, ca și cum ar fi chemat-o să adune amândouă fânul bun din troaș într-o zi cu nori periculoși. mărioara locuia în a patra casă de pe uliță, cum mergi câtre stânga. era o femeie cu piele arsă, înaltă, subțire, cu dinți puternici și pomeți pietroși, înalți, care-i statorniceau impresia de iapă tânără, cu tendoanele greu de frânt. mărioara îl creștea pe valer, când eram noi mici. îl avea pe valer de la todor, soțul ei, mult mai bătrân și zănatic. ăsta îi abandonase pe amândoi în a patra casă de pe uliță, iar el se mutase trei dealuri mai sus, într-un bordei, cu maică-sa, o babă despre care nu știam nimic, așa că puteam doar să ne imaginăm. și, slavă domnului, imaginația nu era ceva ce să ne lipsească.

mai încoace de mărioara, într-o casă de lemn vopsită cu verde și alb, locuia nelu. bietul nelu era surd, bâtrân, și gâb, și-avea și-o fată ușurel nebună. într-o vară am năvălit cu copiii de pe uliță în curtea lui umedă, și-am găsit-o pe fata asta din urmă, cu carnea trasă către oase, curățând curtea cu o lingură de argint. n-am cum să uit și n-o să uit nici asta veci, degetele ei lungi scurmând cu ascunzișul lingurii pământul, și unealta, scrâșnind sec pe rotunjimile bolovanilor. țin minte că ne-am uitat cu frate-meu unul la celălalt o secundă, și ne-am înțeles din podul ochiului că asta e nebună, cu lingura se înghite ciorba, nu se sapă curtea, și-apoi am izbucnit în râs. se prea poate ca ea să fi aruncat pământ după noi, să ieșim din curte. fie după asta, fie cu câteva luni sau câțiva ani înainte, am adunat toate crengile și gunoaiele și cutiile de conserve goale și ruginite și i le-am aruncat în curte lui nelu și-apoi ne-am bucurat toți copiii ca de-o mare izbândă. n-am înțeles de ce bunica ne-a dat cu urzici pe mâini și pe picioare (asta era cea mai crudă pedeapsă de care era ea în stare), și-apoi s-a dus și i-a greblat curtea lui nelu și i-a dus supă de găină și-un borcan cu carne în untură.

deasupra de nelu, cum treceai ulița care se încleia de noroi la fiecare ploaie, și-apoi ghiceam urmele de copite de vaci sau de cai sau câteodată de urs, stătea tia. și tia era bătrână, lată și micuță. mirosea a lapte și purta o șurță colorată de la ajutoare. la bunici am descoperit prima dată, după revoluție, ajutoarele. într-o zi, au trecut pe uliță, plutind pe deasupra noroiului, câțiva oameni blonzi și senini, îmbrăcați cum nu mai văzusem niciodată, și ne-au aruncat în curte, peste portiță, pachețele colorate în verde și portocaliu și cărămiziu – bomboane de fructe și ciocolată. apoi bunica a adus într-o duminică, de la biserică, vreo două cuve etanșe. s-a învârtit biata multă vreme în jurul lor până a descoperit cum se dă deoparte o pieliță metalică din care răsărea împins înainte un soi de gât: ăsta era uleiul de măsline extravirgin. tot bunica a rămas ca statuia în fața altui jupon de tablă, sub care a găsit… boabe de porumb conservate. atunci a spus, sigură pe ea și cam cutremurată, graseind (bunica, la fel ca frate-meu în pruncie, erau rârâiți), străinii ăștia îs cam bolunzi.

o înțeleg. an de an, după multă sapă, aduna în pod câteva zeci de saci de porumb, pe care îi „sfărâmam” iarna, lângă sobă. ăsta, sfărâmatul porumbului, însemna să iei știuletele în mâini ca și cum i-ai face cuiva pițigaie-gaie pe mână, și să storci de el până nu mai rămâneau decât boabele într-o parte, și pistilul gros, uscat și fierbinte, în altă parte. și mânile rămâneau fierbinți și pielea căpăta iute subțietate și insule roșii iritate. bunica ne dădea să mâncăm porumb fiert sau copt, cu unt și sare, dar numai cât era „proaspăt”, adică necopt. îmi imaginez cum s-a simțit ea descoperind că altundeva în lume, unii oameni pun boabele pe care ea le repartiza porcilor sau găinilor, în cutii de metal, să le mănânce oamenii. oameni ca ea și nepoții ei pe care îi spăla în copaie, cu apă încălzită pe sobă.

altceva vreau să spun: astea, toate trei, erau femei fără barbat. al mărioarei fugise în munte la fustele maică-sii, al tiei murise, al bunicii se ruga cât era ziua de lungă și umbla prin păduri după bureți. ele n-aveau telefoane mobile, se strigau din prispă: hai, mărioară, că tună și tia are fân! hai, tie, că veturia are unt de scos din lapte! hai!

acum tia a murit, și-n a treia casă stă o nepoată a ei, ramona, de-o vârstă cu mine. cu ramona am înmormântat creștinește primele albine moarte și-am adunat „frunze faine” – așa zicea ea – erau frunzele alea roșii de toamnă. ea avea și ațe de goblen, galbene, verzi, roșii, de toate culorile. cu astea lega codițele frunzelor una după alta, le făcea să arate ca aripile de fluturi. ramona are acum doi copii cu doi bărbați diferiți și locuiește în casa de dinsus. ce-o fi în sufletul ei, ea știe.

nelu a murit, casa lui e goală. bunicul și bunica s-au dus. nici la noi nu mai stă nimeni, mai mare pustia. mama zice că în cămară au rămas rafturile de lemn neatinse, un borcan cu untură care nu vrea să se strice, scara către pod și un raft de cărți vechi. (de la bunica din cămară am citit Nana – era o carte cu coperți de carton poroase și pline de pustule de rugina hârtiei, define irony. și-am citit-o pe la 10 ani, define irony).

totuși, istoria a trecut blând pe toată ulița, până la știubei. dincolo de el e casa mărioarei. ea a continuat să fie femeie-locomotivă până acum vreo 6 ani. în tot timpul ăsta, n-a vrut s-o vadă pe bunica pierind. îmi vine să cred că s-a ținut tare. atâta că într-o noapte, beat fiind, valer, fiu-său, a vrut să meargă acasă ca boierii, pe mijlocul străzii. l-a secerat o mașină de-asta modernă, cu cutie automată, care nu știe de glumă. sac de piei l-a făcut, aluat, crenguțe. a murit. da’ înainte de moarte, a fost mărioara. ea l-a văzut, s-a uitat la el, așa, fiul ei frânt tot și zobuit. mama zice că de-atunci nu mai ai cu cine te înțelege din ea.

se uită în gol și poți să-i fluturi mâna rășchirată pe dinaintea ochilor, totuna. nu o doare, nu-i e foame și nu-i e sete. nu-i crește părul, nici unghiile. nu stă, nu umblă, nu nimic. dacă-i pui să bea țuică sau vin sau altceva, bea până cade jos. și-atât. din toată ulița, au rămas patru case și două femei, una frântă și una care nu s-a hotărât încă să moară. mult noroi și o claie de amintiri.

și cămara aia magnifică în care, micuței fiind, ne ducea bunica de mână, mândră, și ne întreba: ce să vă dea bunica? și noi, îndopați de creveți și spate de pui, descopeream forme și mirosuri noi, copăile de ouă și vasele de smântână și lapte, brânze, caierul de tors, cârnații, slănina, ciupercile uscate și cărțile, sacii de porumb…

mama ne lăsa pe vară la deal și ne învăța cum s-o „sunăm” acasă de la mașina de spălat dezafectată din târnațul bunicilor. bunica, în zilele în care cocea pâine, ne făcea „cocuț”, o pită mică și numa coajă crocantă pe care ne-o dădea cu lapte proaspăt muls – cred că știa mai multe despre fericire decât știu eu. în „tina” din uliță stau și-acum îngropate albine și prima jucărie pe care a făcut-o bunicul: un pui de scorțar legat cu frânghiuță de un picior, a alergat frate-meu cu el fluturând prin aerul curții o zi, până a murit.

asta e. pe-atunci nu existau organizații care să lupte pentru dreptul la zbor al scorțarului. noi mâncam ciuperci coapte, smântână cu pâine și ne spuneam toate rugăciunile înainte de somnul de după-masa și-ăla de seara. nu exista nici ce-se-întâmplă-doctore și nicio asociație care să o critice pe bunica pentru decizia asta. deși, ar fi fost simpatic să afle bunica de așa ceva, ca de-o cutie de porumb la conservă. și-uite că n-am murit.

dar ele au murit toate și mărioara e nebună. acum grajdurile se desfac încet și lemnul lor se preface în iască. și n-are-a face că locuiești în apartamentul nou cu centrală termică din cluj sau munchen sau fucking cucustania. copilăria e-un noroi gras în care ai îngropat insecte și păsări și linguri de argint. când începi să le dezgropi, descoperi că te întrebi din ce în ce mai des ce e viața, ce pana mea e viața.

certitudinea că oamenii, toți, oricât ar părea de tari, au pe dinăuntru niște corzi foarte subțiri și diafane și-astea se pot frânge? aceea că uneori îți vine să sapi o curte de pământ cu o lingură de argint, ca să ai sens? noroiul în care ai îngropat de mic copil?

sau pur și simplu cămara.

sau trei femei singure, o uliță de noroi și moartea care n-a intrat să se murdărească pe cizme decât atunci când ele au obosit și-au înțeles, poate, că n-au făcut altceva decât să amâne cu o forță incredibilă propria fragilitate. n-aveau timp de ea, că ne aveau pe noi.

poate de-asta copiii mici de pe vremea mea începeau să se joace întâi îngropând insecte. ne-am înmormântat, prima și prima dată, în copilărie, bunicii. poate și ei știau 🙂

Anunțuri