sunt un regizor de teatru ratat. m-am gândit la asta prima dată acum vreo două zile, după ce tocmai terminasem trilogia new-york-ului, a lui auster. asta e-o carte despre confuzii, capcane și repetiții – de la ea am ajuns (a câta oară?) la povestea lui Abenjacan el-Bojari. mort în labirintul său. povestit de Borges cum, am început să fiu convinsă de asta, numai Borges poate.

în tot jocul, zburând din idee în idee, mi-am amintit printre altele, că asta voiam să mă fac „când cresc mare”. de la 10 la 18 ani am visat asta. apoi, printr-o confuzie, a căzut în uitare, ca-ntr-un labirint.

prima piesă de teatru pe care am citit-o a fost o broșurică gălbuie furată din vitrina bunicilor, cu o piesă de teatru sătesc în care o chiaburoaică (desigur, bătrână, acră, cu nasul coroiat și negi – comuniștii ăia genuine înțelegeau foarte bine sensul mașinăriei de vise) se face de râs în sat: e profitoare, rea, invidioasă, urâtă, mai și trage la măsea… e, cred, prima piesă pe care am „văzut-o” scenă cu scenă. n-aveam mai mult de 8-9 ani și dezvoltam seara, în pat, încercând să înving insomnia, dileme legate de cum ar trebui să fie îmbrăcată femeia și pe ce ton să i se răspundă din partea sătenilor, ca totul să facă sens. m-a preocupat, înțeleg, problema unui anume gen de autenticitate, de mică.

funny cu amintirile e că odată ce-ai dat de una, e ca și cum ai deșira un ciorap croșetat. tragi de fir și totul vine înapoi ca o destrămare rapidă. mi-am amintit cum am citit piesele lui Caragiale în bloc, apoi macbeth, apoi istoria teatrului – nu știu cum s-a făcut s-o avem în bibliotecă. a fost, practic, prima istorie pe care am citit-o serios, în afara unui compendiu al insectelor care au trăit în spațiul carpato-danubiano-pontic. în liceu, prin clasa a zecea, am descoperit că bătrâneii la care locuiam aveau toată colecția de shakespeare – s-a topit și aia în două săptămâni de nopți în care fumam pe furiș la geam, noaptea la 3, între o replică și alta. îmi amintesc de perioada aia ca de un timp în care universul încerca să-mi spună că-s pe drumul cel bun – camera în care locuiam avea pat cu baldachin și așternuturi de mătase albastru deschis 🙂

apoi nu mai știu cum am ajuns la jurnalism (și litere). oricum, între cele două am operat chirurgical – voiam să salvez lumea repede, cu circ și ceva vână. am renunțat să „dau” la regie teatru pentru că nu mă pregătisem și-ar fi trebuit să prezint o punere în scenă. de când mă știu, am falsat cât de frumos am putut pe teme date – și m-am descurcat mereu, da’ asta n-am putut. mi se părea o neseriozitate. era cât pe ce să ajung iar la regie prin 2007, îmi pregătisem și dosarul de admitere, dar nu l-am înscris. o săptămână mai târziu, am aflat că-s însărcinată.

și-am uitat 🙂 programat. până când, înghițind cu foame cartea lui auster, am realizat că mi-o imaginez ca pe-o desfășurare de câteva personaje – unul, de fapt – pe o scenă. cu umbre și tonuri. cred că perioada mea fastă de regizor s-a petrecut până acum vreo jumătate de an, seara, când îi citeam Marei povești. cu efortul sincer de-a schimba voci și tonuri și de-ai pune în ureche și în ochi imaginea poveștii. tot timpul ăsta m-a ros pe dinăuntru obsesia autenticului. să faci personajul să spună ce-are de spus și să fie credibil, real, să-l poți vedea dintr-un strănut, dinăuntrul unui gest, din contrastul cu detaliile care îl înconjoară.

aș fi fost, probabil, un regizor mediocru. în chestiile astea despre teatru, am tendința să fiu, well… teatrală, ușor prea explicită, cu tușe groase. cum ar veni, am eșuat în scris – scriu ce „văd”. așa se face că atunci când îmi vine să scriu poezii, e-un fel de ratarea ratării – nu doar că nu regizez, nici măcar nu scriu ceva serios. mă mulțumesc să transcriu impresiile unor confuzii. senzația e aceea că te arunci în gol, încălțat în patine cu lame. cel mai bun lucru pe care-l poți găsi e-un alunecuș.

și n-am apucat să povestesc încă de Iona. am văzut că se joacă, mai nou, în saline, ceea ce-i o prostie. aș monta Iona în magazine Zara sau în direcțiile de finanțe publice. și m-aș gândi, în montaj, să pornesc mai degrabă de la descrierea literală a lui Iona cel biblic. care se scoală ca să aibă de unde să coboare. de fapt, scena inițială e o coborâre. seamănă cu altceva.

Iona era proiectul meu de admitere la regie teatru în 2007. nu l-am înscris niciodată. așa am ajuns să fiu jurnalist. ziarist sau gazetar (asta din urmă nu-mi place, implică un soi de derizoriu). așa am ajuns să scriu ce pot, și câteodată poezii, fugind de o scenă pe care iona se cheamă singur. așa am ajuns să pescuiesc, când pot.

asta mă duce la începutul acestui text, din auster în borges. abenjacan el-bojari, sau cine va fi fost personajul principal, trăiește într-un labirint pe care l-a construit cu grijă, mii de metri de coridoare, plus un leu auriu și-un sclav, care-l păzesc. iona pățește să trăiască într-o burtă de pește din care, în final, iese prin propriul pântece. pe cât de diferite sunt poveștile lor, și unul, și celălalt, trăiesc în același loc – universul sau labirintul sau lipsa oricărui spațiu. totuna. esențele spun aceeași poveste.

și chiar și așa, înăuntrul asemănării veșnice se găsește ceva unic și brusc, vasul tibetan spart și lipit cu aur. amintirea secundei. așa și poezia – nici piesă, nici roman, nici serioasă, nici veșnică. dar ceva aproape autentic. atâta pot. ah, dac-aș fi fost eu un regizor… 😀

Anunțuri