de câteva ori pe săptămână, dimineața, puțin înainte de 9, traversez parcul mare. nu mă grăbesc niciunde 🙂 câteodată e-așa de liniște încât mă opresc pe o bancă, aproape de mijlocul aleii care străbate parcul, și fumez. nu cred că mă gândesc la ceva anume în timpul ăla: mă duc în sus cu fumul, mă întorc la picioarele și papucii oamenilor, trec brusc cu roțile bicicletelor, mă ascund în spărturi de lumină. e-o părăsire care-mi tihnește. cam așa a fost și azidimineață. m-am oprit la băncuță, mi-am aprins țigara, apoi mi-am desfăcut puțin lesa 🙂

pe la al doilea fum, un băiat care stătuse cuminte pe banca următoare s-a ridicat și-a venit mai aproape. vorbea cu un fel de glăscior, nu cu voce: – ați putea să-mi dați niște bani?

nu. cred c-am răspuns din reflex. apoi am numărat în gând: așteptam privirea aia răutăcioasă, ca o vipușcă, și niște cuvinte spuse printre dinți. am văzut asta de multe ori. în schimb, glăsciorul a zâmbit senin, a mai făcut un pas spre mine și-a zis din nou:- înțeleg. să știți că voiam să-mi iau mâncare cu ei. dacă nu credeți asta, ați putea veni dumneavoastră cu mine să-mi luați ceva de mâncare? mi-e foame.

a zis toate astea destul de serios, continuând să zâmbească senin și privindu-mă în ochi. m-am gândit o secundă că sunt o proastă sinistră și undeva în desene animate, pe un măgar, tocmai apărea fața mea. am stins țigara, m-am ridicat de pe bancă. – hai să luăm de mâncare. ce vrei să mănânci?

m-a privit iar cu seninătatea aia amuzată și-a zis:- dar nici măcar nu v-ați terminat țigara… las-o-ncolo de țigară, hai să luăm ceva bun. cât ne-am plimbat, jumătate de parc, mi-a spus o poveste care scârțâia ușurel pe la încheieturi: a venit în Cluj la sora lui, cu 9 ani mai mare decât el. sau a venit la cineva din Cluj pe care nu l-a mai găsit, dar s-a întâlnit apoi cu sora lui. sora lui are 25 de ani și locuiește cu prietenul. el, băiatul, e din Vatra Dornei, unde stă cu un frate. iar mama și tata, divorțați, sunt plecați din țară. de fapt a zis „dincolo” – a fost prima dată când am realizat că se spune despre românii plecați că-s „dincolo”, nu altundeva sau afară sau în altă țară. dincolo. ca și cum ar fi vorba de un alt tărâm, de un loc despărțit de lumea asta, fabulos. merge la școală și i-a plăcut matematica, până în clasa a patra a avut doar FB. stă prin oraș până când soră-sa o să-i aducă bani de autobus, să meargă înapoi în Vatra Dornei. – știi cât costă autobusul? mă întreabă – nu știu. – 46 de lei. dacă l-ați fi auzit…părea că e o sumă cu care poți cumpăra orice. pe la jumătatea drumului, realizăm că n-am făcut cunoștință. – Marius, zice. – Codruța. – ha! Codruța, ca pe fosta mea prietenă. e-o coincidență cam mare și amuzantă, mă gândesc, dar mă gândesc și că pe el îl cheamă fix ca pe frate-meu. deodată, când sora e ba în Vatra Dornei, ba la Cluj, îmi vine să-l pun față în față cu minciunica. a înțeles și el asta, pentru că se uită la mine cu o privire ușor jenată și tristă. dă-l încolo de adevăr, când ajungi să ceri mâncare în parc de la necunoscuți, adevărul ăla e prea puțin relevant. mi-e și rușine că aș putea să-l fac să se simtă prost cu întrebările mele.

– păi, și nu ți-e frică să umbli așa singur prin Cluj? – ah, nu, zice, și zâmbește iar foarte senin. am făcut doi ani de judo, mă descurc!

asta mă înduioșează, pentru că-mi ajunge până sub umăr și e subțirel și firav. apoi îmi arată mâinile, cu câte o brățară fluorescentă, una verde și una albastru neon. pe una scrie adidas, pe una puma. sau nike. nu țin minte. – vezi astea? zice. fii atentă, sunt originale! se închid greu pe mână, dar le simt plăcut. știi cât au costat? – nu știu. – 15 lei!  și desface una, poate să fi fost cea albastru neon sau cea verde, și-mi arată cum se închide în două capse. apoi și-o pune înapoi pe mână. – acuma se închide mai greu, că strâng capsele astea, dar ai văzut cum se face… am senzația că mi s-a dezvăluit un secret foarte mare, mă uit la fruntea lui cafenie, la ochii de-o culoare nedefinită, undeva între maro și verde, și mă gândesc ce trebuie să fie în sufletul unui copil de 15 ani care nu pare să aibă un cămin, trăiește spunându-și că mama și tata sunt dincolo și știe să roage oameni cu seninătate, în parc, să-i cumpere mâncare. cum e să ai 15 ani și comorile tale să fie două brățări fluorescente din gumă, de 15 lei.

intrăm în fast food, și-l întreb iar ce vrea să mănânce. se uită la prețuri. se uită la mine. mă întreabă din priviri dacă e ok să fie „mare” sandvișul. whatever. dacă ar fi avut shaorma cât casa, de aia aș fi luat. și-un suc. ieșim și e momentul ăla când fiecare o ia pe drumul lui. – vreți să vedeți că mănânc? – nu. îmi dau lacrimile. ideea că cineva ar putea sta să se uite cu satisfacție la el cum mănâncă de foame îmi face rău. îl prind de umăr și-i spun banalități. – să ai grijă de tine. și să mergi la școală. și să fii cuminte! undeva, în desene animate, pe un măgar apare fața mea. zâmbește, mă asigură că așa o să facă.

tot restul drumului m-am gândit cum trecem prin viață ghiftuiți de ideea că nu ni se întâmplă ceea ce ni se cuvine. și ni se cuvin, de bună seamă, doar lucruri mărețe, reușiri, momente de film, clipe de magie, nopți fabuloase. și dacă nu se întâmplă ca-n proiecție, devenim acri și nemulțumiți că am fost furați de un mare „al meu mie”. poți să o iei razna așa, să nu te mai bucuri niciodată de nimic 🙂 și-un om care se bucură de două brățări fluorescente de plastic și cere cu o simplitate demnă ceea ce-i lipsește e mai aproape de Dumnezeu decât unul care nu se mai bucură de nimic și așteaptă să i se dea pentru că i se cuvine. și uneori, când poți să oferi un sandviș mare și-un suc cuiva, unui copil cu privire senină, e ceva ce ți se dă cu asupra măsură. pentru că el voia să mănânce și avea nevoie de un om care să-i cumpere, dar tu, tu aveai de toate și toate șansele, mamă și tată și cămin și iubire și frate și prieteni, și nu știai, nu știai nimic, preocupat să devii acru și nemulțumit de tot ceea ce ți se cuvenea și-ai fost furat.

fumez pe balcon și sper că undeva aici, nu dincolo, Marius merge dinspre Cluj spre Vatra Dornei și se uită pe geam la stele. sper că zâmbește și are două brățări, una verde și una albastru neon, sper să-și găsească sora sau ceea ce caută și într-o zi, când poate c-are să-i fie rău, foarte rău, să existe un om care să-i ceară ceva. orice. un sandviș will do.

Anunțuri