erau oi pe pereți. poetul s-a așezat lângă noi, a cerut o bere din partea casei, și-a scăpat artistic pălăria
cred că era un move pe care-l exersase îndelung
oamenii timizi au nevoie să-și piardă pălăria sau ceva ce poartă, ca pe-un accident,
să nu fie judecați pentru că tremură, îmbătrânesc și sunt mai subțiri
decât noi, restul

poetul s-a ridicat, apoi s-a uitat cu multă oboseală la oasele umerilor mei, la sâni,
și-a băut. putea să înghită fluturi
așa cred, dintr-o dată, poeziile pe care le scrisese, dar mai ales celelalte, pentru care nu s-au găsit cuvinte
au început să plutească în jurul lui
zmeie și baloane
tălpile nu-i mai atingeau pământul

asta – i-am zis, asta i-o porcărie,
era un bărbat care spunea expresii frumoase despre cetățile germane
existau în cuvintele lui maci roșii, văluri și păianjeni, mă rog, toate acele tușe care fac istoria să pară glam

erau oi porcoase pe pereți, asta se întâmpla în oraș
aș fi putut să-l ating, să-l mângâi pe creștet, dar asta e ceva ce nu se face
– de unde știi tu, ce știi tu ce e poezia?
avea aerul că va pleca foarte curând, supărat, se va ridica, hainele lui aveau respirația pregătită să-l urmeze cu totul
asta te poate întrista brusc, bănuiala că hainele unui om au să-l urmeze
undeva departe, undeva de neatins, pantalonii și cămășuța de școlar,
fruntea de peștișor auriu
tăcerea
și toate marginile care înconjoară un om înainte să plece în locul singurătății hainelor lui

– nu e, asta nu e poezie nici peste o sută de ani.

– de unde știi?
– am fost acolo.

Anunțuri