* am trăit jumătate din viață în locuri de împrumut. cămine, chirii și camere ale unor prieteni. asta, tind să cred, îți creează un soi de despărțire de spațiu. și de obiecte. înveți să te atașezi puțin către deloc de ceea ce te înconjoară. ideea de proprietate, în sine, suferă o difuzie (de aia nu respect șosetele altora. nici tricourile. I think I may be gross…). în schimb, primești amintiri. țin minte că locuiam periodic într-un bloc din mănăștur și eram convinsă că tramvaiul vine doar când peronul de beton este apăsat de o greutate anume. calculam în adulți, copii și câini. regula n-a dat greș niciodată:) am locuit apoi o vreme în spatele Gării – era mai complicat. vara trebuia să scapi de ciudați care te urmăreau pe-o pantă întunecată aproape de pod, dorindu-și foarte puternic să te atingă (de câteva ori n-a fost chiar amuzant – dar și de corpul tău te poți despărți ca de-o împrejurare). iarna încasai bulgări veniți de niciunde în piept sau în față. oarecum, scopul din vară se menținea și iarna. apoi m-am mutat în Groapă, apoi pe strada Fabricii de Zahăr. am locuit într-o căsuță în Gheorgheni, fără bucătărie. în final, am ajuns și în centru. am lăsat în fiecare locuire părți din mine și-am luat din fiecare amintiri. acum mă despart foarte greu de oameni și foarte ușor de împrejurări, gesturi și păreri. astea, gesturile și părerile, sunt cele mai lipsite de substanță lucruri pe care le poți spune despre un om. am dobândit, după cum se vede, și-o pasiune pentru superlativ. mă macină. înseamnă, în fond, o nevoie de perfecțiune a particularului. atât cât să poți generaliza.

** am un fix cu drumurile. nu pot să merg din punctul A în punctul B fără să-mi descriu ruta. în al doilea minut după ce-am urcat în autobuz, mi-am spus în gând că sunt în stația Mihai Viteazu, stau pe un scaun învelit într-un fel de mochetă și urăsc mirosurile de transport în comun. sunt ca și cum ai inhala interioarele oamenilor din jur. ai prefera să fii violat de copaci.

*** am și-un fix cu cuvintele. uneori, fără să vreau, unul curge din celălalt. spui (sau scrii) ruta – apoi îți vine în cap „rut” – apoi îți amintești ceva ce-ai aflat demult: căprioarele au acest talent bizar de-a-și amâna gestația. stai în autobuzul cu scaune de mochetă și vezi burta căprioarei care încetinește. îți dansează prin față străzi, bucăți de asfalt, oameni care se închină la telefoanele mobile, parcuri și cornete de înghețată sprijinite pe copii, cornișe de clădiri, roți, ochelari de soare, freze, promoții de vacanțe, tivuri de pantaloni. binecuvântezi în gând fata aia cu rochie animal print. print sau prinț. nu e totuna, și oricare variantă te face s-o iei la vale.

**** mai greu e să cazi la înțelegere cu tine. poate că ești pur și simplu defect, și-atunci totul e normal. oricum, e-o familiaritate cu propriile mâini, cu hainele cu care te-ai îmbrăcat, cu telefonul, cu papucii și senzația picioarelor înăuntrul lor. te gândești că poate, atâta timp cât ești încălțat, picioarele încetează să existe. interiorul cedează și rămâne coaja. asta e-o glumă proastă, pentru că imediat după aceea, întâlnești un vecin al cărui picior a fost strivit de-un tractor. really. really, life?!

***** really. constați că faci calcule greșite și mintea, sau whatever the fuck ar trebui să fie acolo pe post de rațiune, fails. și nu mai poți fi sigur de nimic. înăuntrul papucilor există totuși degete și tălpi, de-a valma. citești până la capăt cărți. asta te derutează (ha! – rut!) – cărțile nu te ajută decât să înțelegi că de-a lungul vremii alți oameni care aveau propriile îndoieli legate de picioare, chirii și împrejurări au insistat, la rândul lor, în a folosi cuvinte care să descrie propriile îndoieli legate de picioare, chirii și împrejurări. (aproape) permanența senzației că orice suferă explicație și că totul e absurd. nevoia de-a fi definitiv într-o oarecare măsură. idei despre cum calitatea e-o dimensiune a cantității sau poate fix invers. oboseala.

și-apoi viața care dă peste tine.

dimineață, în piața muzeului, unde stau din când în când la soare să fumez, alergau vreo trei coptilași. râdeau pe după mese. „pe aici nu!”, i-a executat un chelner, păzind fioros două scaune și trei scrumiere. „adică cum nu?”, întreabă un prunc. „nu e voie!”, a repetat autoritar chelnerul. „cum, nu e voie să ne jucăm?!” – am izbucnit instantaneu în râs.

chelnerul îmbufnat a făcut drumul înapoi, coptilașii au continuat să se joace.

și râzi. acolo, în pântecele acelui râs…

*steluță de later edit, că ziua asta are și cântec

Anunțuri