poeziile nu aparţin celor care le-au scris, ci celor din care au fost scrise. la fel ca ele, câţiva oameni care te părăsesc continuă să trăiască în tine, spre deznădejdea ta. îi poţi veghea, din când în când, îi poţi revizita şi – câteodată, foarte rar -îţi poţi lua inima-n dinţi să le scrii. vine şi o vreme când simţi nevoia să scrii invers, de la sfârşit la început.

se spune că prima iubire nu se uită niciodată, dar niciunde în lume nu s-a scris vreun manual despre cum poţi recunoaşte prima iubire, sau cum se simte atunci când ţi se întâmplă. şi nici măcar pe-a doua sau pe-a treia. se spune că nici prima dată când faci dragoste nu ţi se şterge vreodată din minte, dar apoi vine o vreme când nu-ţi mai aminteşti decât un şir lung de iubiri. iar şirul poate la fel de bine să înceapă de la sfârşit, va însemna acelaşi lucru. abia atunci vezi în el cine sunt vieţile care au rămas în tine, spre deznădejdea ta – şi poţi să rămâi uimit – .

uimirile şfichiuie ca un bici. te subţiază, lărgindu-te, şi te retează ca să rămâi întreg. atunci te poţi uita pe geam şi să vezi că poate fi seară sau dimineaţă devreme şi acelaşi lucru, doar ora din ceas e absurdă, pentru că ea nu arată, de fapt, nimic despre timp. se mai poate întâmpla să-ţi vezi şi viaţa, dar asta numai dintr-o depărtare foarte mare, şi să pară că ai înţeles foarte puţin cât timp trăiai odată cu ea, în timpul ei.

oricum. vei spune aceleaşi lucruri. din deznădejde în deznădejde.

e mai greu să scrii decât să gândești. totul în afară de râuri este absurd, iar râurile sunt absurde pentru că au să curgă invers. oamenii scriu mereu banalități prețioase și ridicole înainte să scrie. între dorința de a scrie și scrisul propriu-zis, frig. greață.

un jurnal e-o încercare meschină. vârsta exactă la care părinții sau bunicii au reușit să te înspăimânte de propriul sex.

sunt un om comod, îmi place să văd soarele,

îmi place să mă fandosesc

să mă gândesc cu groază la acea duioșie de nepătat.

Anunțuri