soarele ardea si eu citeam istoria universala a infamiei, a lui borges. era o duminica din acelea in care aerul umplut pana la refuz de praf si lumina te face sa crezi ca in spatele dealurilor care marginesc clujul se intinde fara indoiala marea. pe cuvantul meu, sunt zile in care sunt convinsa ca undeva, la capetele acestui oras, trebuie sa existe o mare verde si amaruie. sa tot fi fost a treia sau a patra povestire. caldura te face sa amesteci ordinea, asa cum te face sa vezi imagini palpaitoare – tine de un fel de difuzie a realitatii topite in ea insasi. a treia sau a patra povestire era dedicata lui billy the kid, iar undeva in a doua sau a treia pagina, billy the kid ajunge intr-un desert unde ucide un om si doarme langa cadavrul acestuia, peste noapte. mai tarziu, probabil, in a patra sau a cincea pagina, isi dobandeste faima de pistolar crud, de infam universal, iar borges ii descrie moartea asa cum numai el stie, poate ca un moment tainic al erorii, poate ca o continuare fireasca a aerului din teava pustii, sau poate, totusi, in felul acela scurt si fulgurant in care moartea nu e nici macar un semn al uitarii, nu e nimic mai mult decat amintirea unei confuzii. nu stiu. am ramas hipnotizata de numele desertului: llano estacado.

l-am citit o data. apoi a doua oara. soarele ardea. si-a-nceput sa arda dintr-o data si pe dinauntru. intr-o fractiune de secunda, am putut sa desprind exact dintr-un sertar al mintii dimensiunea vocii lui frate-meu mic, blond si inca putin rarait, rostind pasional numele acestui desert: llano estacado. abia atunci mi-am amintit si am stiut.

adevarul este ca am trait in llano estacado. am calarit noaptea, sute de mile si n-am avut lumina alta decat cea a milioanelor de stele, in llano estacado. si nu am calarit oricum, ci cu obrajii lipiti de gatul celui mai frumos si nobil dintre mustangi. am fost una, cal si calaret, Hatatitla si cu mine, in noaptea instelata din llano estacado. acolo am trait in oaza lui bloody fox, pe care pot s-o vad si-acum in cel mai mic detaliu. si-am pacalit comansii, taind drumuri gresite prin campia intesata de cactusi. acolo am cunoscut prietenia adevarata a omului alb, am impartit vanatul si am fumat pipa pacii, amestecul acela scarbos de unghii, par, mirodenii si plante de preerie. am iubit soarele si am ascultat vantul, down in llano estacado. acolo l-am intalnit pentru prima data pe cel mai bun dintre apasi. si cel mai frumos 🙂

acum, unele amintiri au darul de-a veni cu toata lumea lor tainica, de-a valma, intr-o fractiune de secunda. ca un val prea mare care iti trece peste cap. respiri valul, il inghiti, simti gustul sarat si usor amarui cu fiecare celula. sa recapitulam. soarele ardea, era o duminica fierbinte de vara, in aer plutea aroma usoara de banalitate a unei provincii captive in pantecele uscat de mare imaginara. da. fix asa. apoi mi-am amintit de vremea in care am trait in llano estacado.

aveam 7 ani. maxim 8. (eram cam de varsta fiica-mi, daca stau bine sa ma gandesc). atunci am citit prima carte adevarata. e ciudat, oamenii repeta lucruri precum: prima dragoste nu se uita niciodata, desi nu stiu, mai apoi, sa-ti spuna care este ingredientul secret care face ca o dragoste anume sa fie prima – m-am gandit de multe ori ca zicala asta trebuie citita, de fapt, invers. aia, care „nu se uita niciodata”, aia e prima dragoste. la fel si cu cartile. sunt cateva, foarte putine, pe care nu le poti uita niciodata. in cazul meu, e vorba de o confuzie fericita: prima se suprapune perfect peste prima. 

si prima a fost old surehand, de karl may. nu-ti poti imagina cum citeste o fetita slabanoaga si pistruiata de 7-8 ani, in romania anilor ’90, uneva, intr-un orasel scapatat, old surehand. cum citeste „romaneste” toate aceste nume: old shatterhand, old wabble, bloody fox, mamma thick, dick hammerdull, pitt holbers… toate cu consoanele si vocalele lor duble. ani in sir, pentru mine, old surehand a fost… literally old surehand 🙂 si llano estacado – l-lano estacadO. a trebuit sa citesc acest nume a doua oara, cu toate literele, ca sa mi-l amintesc. si da, atunci s-a transformat in locul acela.

old surehand e singura carte pe care-am recitit-o de zeci de ori. si-am disputat-o de fiecare data cu frate-meu. este cartea cea mai ferfenitita din biblioteca de-acasa. intr-un fel ciudat, dupa ea, cartile mele preferate au avut cate un desert. iar inauntrul lui, ca o oaza, un secret. sau poate invers. deserturile seamana, in carti, cu amintirea unei confuzii.

dar adevarul, mai presus de confuzie sau amintire, este ca am trait in locul acela. llano estacado e numele primei libertati pe care am cunoscut-o, in afara oricarei geografii palpabile. acolo sau aici am invatat gustul libertatii. si asta da, asta nu se uita niciodata.

PS evident ca am gasit-o online si-am recitit bucati intregi. imi dau lacrimile – inca nu am dat peste fraze pe care sa nu le pot termina cu ochii inchisi.

PPS acum vreo doua zile, un robot, inteligenta artificiala, a trecut un test al constiintei de sine. incerci sa te impaci intre llano estacado si constiinta de sine a unui robot. e normal sa nu intelegi niciodata pana la capat din ce generatie faci parte, de fapt.

Anunțuri