acest text trebuie sa inceapa cu o marturisire. mi se intampla – ce-i drept, nu foarte des – dar mi se intampla – sa scriu invers. sa nescriu. in general, scrisul presupune o insirare de cuvinte – in cazul asta, rarutz, al nescrisului, inseamna pe dos. o inlaturare de cuvinte. habar n-am ce se intampla cu adevarat „in the process”, dar la final raman doar acele cuvinte pe care ceva, o forta cu deget opozabil din capul tau, le-a ales. nu e neaparat ca si cum ai crea, cat un gen de munca de arheolog. si daca esti sincer cu tine, asta te face sa dormi prost noaptea, uneori, intrebandu-te daca nu cumva exista un numar finit de idei carora li se da drumul in lume cu o precizie matematica. o conspiratie a eliberarii ideilor in lume.

in iarna lui 2013, m-am apucat sa scriu un fel de povestire. in esenta, memoriile imaginare ale unui regizor de continut video de pe la 2300 capturat de o secta religioasa – un fel de talibani anti-imagine-virtuala – care… nu mai stiu ce voiau ei sa faca. un mic jihad planetar, probabil 🙂 ideea e ca regizorul meu, izolat si lipsit de continutul video (un fel de „produs”, cam ca mancarea, apa si tigarile), re-incepe sa viseze. noaptea, in somn. dupa sute de ani in care visele devenisera oarecum legende de adormit copiii. nu stiu de ce. asa mi s-a parut mie c-ar trebui sa se intample. iar in seara dinainte sa viseze, isi spune acest lucru, pe care nu stiu de ce l-am scris asa: e necesar ca uitarea să aibă o cauză misterioasă. 

de care cauza devii constient cand iti amintesti. este, daca vreti, ca o fotografie veche pe care cineva o arunca la gunoi, fiindca nu mai are nevoie de ea. si de-acolo, din gunoi, altcineva o culege si-o scutura de praf si-i da o alta viata.

iata fotografia 🙂

IMG_00001778

am gasit-o acum vreun an, intorcandu-ma de la piata, langa cateva tomberoane. stralucea, mangaiata de soare pe trotuar, intre ambalaje de biscuiti, coji de banane, pet-uri si rosii ofilite si abandonate. purta o jumatate de rama descleiata, ca o femeie care se intoarce acasa la 5 dimineata cu rimelul curs si in talpile goale . era irezistibila 🙂 am adus-o acasa, m-am uitat cateva zile la ea, apoi… am uitat-o. de ce, nu-mi poate explica nimeni.

azi, cautand aproape febril o antologie de poezie a lui nichita stanescu, ca sa-mi amintesc o alta uitata frumoasa, am re-gasit-o. statea pitita intre foi si carti vechi. uitata a fost, de mai multe ori. si regasita.

m-a rascolit toata. traim incercand sa intelegem, sa dam sens unui sir lung de aratari si ascunderi. la un moment dat, nu mai stii care ce poveste spune. care ascuns iti dezvaluie ceea ce trebuie sa stii din sensul unei absenta, si care aratare iti acopera vederea. sau altfel. in uitare, locuieste un sambure, o posibilitate innoita de viitor. orbecaim ghiftuiti de imagini ale „cum trebuie sa fie lucrurile”, ca nu mai vedem lucrurile. sau acestea, la fel ca viata, la fel ca noi, devin (si devenim) niste locuri ale iritarii. noroc cu uitarea. cand uitam, avem toate sansele sa dam peste posibilitatile innoite de viitor. intelegem ca am uitat cand ne amintim. cand ne amintim, uitarea devine un spatiu inexplicabil. fiecare bucatica din tine iti spune ca ea n-ar fi trebuit sa existe, dar vine ca o binecuvantare. daca si numai daca, nu cumva, e necesar sa aiba o cauza misterioasa. si-atunci, misterul asta, in aceeasi nota, ar trebui sa fie limpede ca lumina zilei, sub nasul fiecaruia dintre noi.

Anunțuri