The past is just a story we tell ourselves*

stiu, am vazut tarziu Her. puteam sa ma uit acum doi ani, fix dupa ce-a aparut, dar am avut o oarecare indoiala. l-am evitat. poate – s-ar putea – sa-mi fi fost putin groaza de subiect: el se indragosteste de ea. iar „ea” e un sistem de operare. ea e un OS. un amalgam de instructiuni si secvente de programare, o voce, un potential de invatare si evolutie infinit, in fine, o „prezenta” virtuala capabila sa discute cu 8645 de oameni si alte OS-uri in acelasi timp. cum nimic (nimeni? 🙂 ) nu este perfect, ea, OS-ul, poate si sa se indragosteasca de 641 de oameni diferiti, in acelasi timp.

da, cineva, oricine altcineva in afara de mine, ar putea spune ca am vazut tarziu Her – doar ca eu inclin sa cred ca nu e chiar asa. joi seara am avut o discutie simpatica despre IT, Google, cercetare, virtual, internet si, pretentiosii de noi, viitor. am sfarsit concluzionand, amuzati, ca nu e departe vremea in care algoritmul se va plictisi de om si posibilitatile lui limitate. apoi vineri dimineata, zapand, am dat peste Her. era pe la inceput, aveam habar ce vrea sa spuna regizorul in film, asa ca m-am uitat. am si plans putin la sfarsit 🙂

azi am hotarat sa duc la bun sfarsit o carte inceputa acum cateva zile, si pe care-am ales-o saptamanile trecute dintr-o serie de motive foarte clare, si care tin de cateva amintiri destul de vechi pe care le am (sau mi le spun). divisadero, de michael ondaatje (da, si pe asta o citesc tarziu). unul din motive e ca autorul a scris si pacientul englez, o carte pe care ar fi trebuit s-o primesc in clasa a noua, alaturi de un trandafir rosu, de la un fost coleg de clasa, la ceea ce-ar fi trebuit sa fie primul meu „date” asa cum tre’ sa fie un date. n-am primit niciodata nici cartea, nici trandafirul, si asta din cauza ca l-am asteptat pe coleg in statia de 35 gresita. mnu, nici macar nu era gresita, era doar cealalta. de pe partea opusa a strazii. el ma astepta intr-o statie, iar eu il asteptam in statia de peste drum. in ambele oprea autobusul 35, doar ca al meu cobora, iar al lui urca. stiu asta pentru ca am asteptat vreo 20 de minute in frig dupa care m-am intors la camin, iar fetele m-au intrebat daca am primit cartea si trandafirul. ele il vazusera pe coleg. eu nu 🙂 dealtfel, n-am mai vorbit cu el despre asta niciodata. nici despre altele 🙂 dar mi-au ramas in cap, ca un fel de moment pe care, intr-un anumit punct al vietii, candva, ti-l poti povesti.

iar in cartea lui ondaatje, printre altele, ni se spune povestea unui scriitor relativ celebru care alege sa scrie, sub pseudonim, o serie de romane in care isi inventeaza un trecut bogat alaturi de o femeie pe care a iubit-o si a avut-o foarte, foarte putin. in ele, e tot ce n-a fost in viata reala: curajos, talentat la dans, ironic… povesteste un trecut de care are nevoie ca sa poata continua. scrie ca sa nu moara. uneori, am senzatia ca asta e singurul motiv real al fictiunii.

am din vreme in vreme saptamani in care (nici nu stiu cum sa le spun – coincidente?) momentele de felul asta mi se intampla, deodata, ca stelele aliniate. si sunt si altele, tot coincidente, dar mult mai abrupte, despre care imi iau libertatea sa nu povestesc. dar ele exista, le stiu, imi suna in cap ca inceputurile unor povesti. incep sa se lege, sa capete dintr-o data sens, pe-o dimensiune lunga, ca o coarda.

si asta ma duce la o obsesie mai veche de-a mea. prima data m-a consumat in copilarie, sub forma unei intrebari… well, copilaresti. si destul de geometrice, ca sa spun asa. imi imaginam omul ca un punctulet traversand un spatiu intre viata si moarte. t0 si t1. iar spatiul asta avea forma unui arc (precum alea de saltea), care, la modul absolut, ar putea fi comprimat in punctulet. iar ideea mea era ca, daca iti poti aminti partea de jos a arcului, a traseului, de ce nu ti-ai putea aminiti si partea de sus – viitorul. mai tarziu, am descoperit in ceea ce traiesc diverse ciclicitati – si m-am gandit ca arcul se poate comprima inegal. mai tarziu, am citit niste teorii de fizica si m-am obligat sa-mi imaginez o infinitate de arcuri unite, in fiecare secunda, de un singur punct comun. in care infinitul de arcuri se poate comprima. imaginea asta seamana cu posibilitatea unui puls de inima. sau cu ideea ca punctul acela poate „salta” de oriunde, oriunde. cu alte cuvinte, ca are in el toate posibilitatile traseelor lui. si fiecare situare a lui e, practic, o noua istorie. sigur, astea-s doar niste imagini care „iti vin”. n-am cum sa le argumentez, sunt mai degraba niste produse ale unui fel de-a da o imagine gandurilor.

dar poti, te-ai putea intreba din cand in cand, daca nu cumva esti propriul personaj. daca nu cumva tocmai ai intrat din plin intr-una din povestile pe care ti le spui, multi ani mai tarziu, si-atunci trecutul se rearanjeaza si capata alta consistenta, si un sens, din pricina unui „tu” din viitor care isi repeta o poveste. alege cum sa repete o poveste. si care e strans legat de ceea ce esti si gandesti acum. poate – s-ar putea – sa ne proiectam in viitor un sine care ne-ar povesti cel mai bine trecutul. e si asta un instinct de supravietuire.

PS n-am citit pacientul englez, si nici nu m-am uitat la film. le-am evitat, deopotriva. probabil ca e prea devreme 🙂

***

* replica e din Her, 2013, scenariul si regia, Spike Jonze

Anunțuri