„mami, da’ de ce in toate povestile trebuie sa fie si o parte cu rau?”

nu prea semanam la fata, dar tin minte ca eram, in copilarie, la fel de slabanoaga. nu, eu eram slabanoaga, ea e zvelta. mi-a mostenit talentul de-a izbucni in plans in mai putin de o fractiune de secunda, cand te astepti mai putin, si cred ca impartim si o anume pasiune pentru „ordinea” dezastrului. mancam felia de paine de la mijloc inspre margini, n-o terminam niciodata, si lasam in urma multi miezi si-un fel de rotocol de coaja. suportam greu secventele triste din filme/animatii (mai nou, imi pune mainile pe ochi si zice: la partea asta nu te uita!). ne place, si ei, si mie, cifra asta, 7. doar ca avem motive diferite:

„Mara: stii, cifra 7 e preferata mea!
eu: (wow, ce chestie, uite ca simbolismul e universal, vine de undeva din tissue) si a mea!
Mara: pai da, seamana cu un pai, si mie-mi place sa beau suc cu paiul!
eu: …”

ah, da, si semanam la unele intrebari care incep cu „de ce…?”. si-n rest, parca suntem Grifindori si Hufflepufi. ea are rabdare si face chestii frumoase cu mainile: picteaza, deseneaza, modeleaza, decoreaza camere (din lego, da orisicat), scrie incet si caligrafic. eu am doua maini stangi. ea vrea sa devina: maestru kung-fu, medic veterinar si, mai nou, explorator. (eu voiam sa ma fac domnita-soim, scriitor sau croitoreasa,… sau cal … hai s-o lasam asa :)) se da cu rolele, se joaca pe tableta, deseneaza dupa tutoriale de pe youtube, ii sade bine cu breton si ii place matematica. e fancy, stie sa potriveasca esarfa cu rochita si ciorapii (si asta o lasam asa :)) si intreaba, intreaba cu suta pe ora: ce e aia Oxford? ce e aia tragedie? de ce o sa mergi candva in cimitir? ce e aia o „relatie”? „cum stergi din inima o amintire cu tristete?” cum se face o magie cu nori? de ce 4 plus 5 egal cu 9? ai vrea sa transformam casa intr-o piscina? exista iepurasul de Pasti? dar Mos Craciun? care e cea mai deschisa culoare? si asta din urma:

„mami, da’ de ce in toate povestile trebuie sa fie si o parte cu rau?”

mi-a ramas popcorn-ul in gat. si oricat m-am sucit, n-am stiut ce sa-i spun. am cerut niste saptamani in care sa ma gandesc, sa pot sa raspund bine.

si de la capat: acum vreo 7 ani, pe vremea asta, intram in ultimele faze de nastere. nu prea mai tin minte multe: geamurile mate din sala de nastere, lumea tipa, eu tipam, altele mai istete tipau cu rost, faceau un copil si plecau. dupa aia a urmat o noapte in care n-am putut dormi, am avut ceva complicatii (haideti sa va puna domnul doctor inca o data pe masa… iei!), si cel mai horror e ca mi-a rulat toata noaptea si ziua urmatoare in cap un slogan de reclama. pentru ceva laxativ. si n-am putut dormi nici dupa o doza elefantica de somnifer pusa direct in branula.

and it makes you wonder. pana te locuieste, copilul e-al tau. nu asa, e numai al tau, asa il simti. il lasi sa-ti cotrobaie prin sertarase, suporti capete-picioare prin locuri in care, teoretic, n-ar trebui sa ajunga niciodata capete si picioare de nimeni. te-obisnuiesti cu lumea care, cand te intalneste, nu vorbeste cu tine, ci cu copilul-din-burta. „vaaaaai, dar cine-i aiiiici? ce faci? cresti? esti fetita sau baietel?” iti vine sa le spargi fata. cu o stanca. intre ochi. da’ n-ai energie, asa ca zambesti absent si umflat. pentru ca te umfli. iti pierzi corpul. apoi nasti. n-are rost sa intram in detalii. si realizezi subit ca toate textele si poezelele cu frumusetea alaptatului natural sunt cel mai probabil scrise de barbati. care n-au avut niciodata copii. nici sani.

la inceput, cand copilul e mic, de ziua ta primesti cadouri pentru el. lumea te suna sa-ti ureze: „lamultiani, auzi, aia mica ce face? e bine? creste? e sanatoasa?”. mamele te intreaba in limba mamelor: „ia” in greutate? „ia” lapte? il plimbi in carucior pe strada, incepe sa planga si toti specialistii neonatologi intre doua varste de pe floaster te intreaba cu seriozitate: a mancat? i-ati schimbat scutecul? (nu! imi place sa tin copilul nemancat si murdar. anything else?!) lumea vine in vizita si pune mana pe copil ca pe puiul de catel (si astora iti vine sa le spargi capul), si apoi vine un moment in care crezi ca n-o sa mai creasca niciodata. e-o franzeluta cu oase moi care emite pisu si caca in nuante care ingroasa forumurile de mamici. you’re stuck. n-o sa creasca niciodata. si plange. te trezesti in crucea noptii si verifici cu lampa daca respira. respira, da. multa nesiguranta si nervi intinsi si frici. frici de tot felul. si-apoi vine un moment cand nu mai e a ta: e draga buncii, papusica lui tata, iubirea lui bunicu, minunea casei. si fiecare nume de felul asta te revolta undeva adanc. pentru ca ti-o iau 🙂 cand in sfarsit te-ai impacat cu ea, ti-o iau 🙂

apoi intr-o zi rade. in alta zi merge la gradi. in alta descoperi ca tati e ala cool. vrei sa fii si tu aia cool, da-i prea tarziu si ne-natural. si cel mai trist, chiar nu esti cool 🙂 esti crispata, te gandesti la accidente, la pericole si indepartarea lor, la siguranta, microbi, aerosoli si pastile. si insisti: „nu sari asa, nu te catara acolo, nu calca in balta, ai grija…”. esti, oficial, die plict. ca norocul, iti raman alte talente: poti inventa povesti cu printesele morcovica si mazarica, poti imbratisa, poti rade in hohote cand e de plans, canti seara, poti dragai si stii sa raspunzi la intrebari.

au trecut fix 7 ani. 7. ca un pai cu care se bea sucul. realizezi intre timp ca ai nascut un altcineva. asta te tulbura. abia daca ti-ai revenit. te suspectezi in continuare ca poate nu iubesti destul, nu faci destul, nu dai destul. nu destul. inveti sa „let go”, vorba americanului. altcineva din tine e zvelt, cu aplecare catre matematica si simetrie, fashion-diva-wannabe. si picteaza asa:

picMara

si intreaba cu cheia:

„mami, da’ de ce in toate povestile trebuie sa fie si o parte cu rau?”

si tot cauti raspuns frumos. sau macar cool. ca are 7 ani. si nu vrei sa plece prea repede de-acasa.

Anunțuri