pentru ca n-am reusit sa ma las de fumat (asta e-o minciuna, in fact, n-am incercat niciodata), mare parte din zi mi-o petrec pe balcon, intr-un scaun de plastic verde pe care il ia vantul cand e furtuna. fumez si ma uit la oras. sau numa’ fumez 🙂

ziua vad acoperisuri roscate si feluri in care lumina se dizolva in aer, iar noaptea licurici. led-uri. cu sutele. acum, e la fel cu orice chestie pe care o repeti de prea multe ori: de la un punct, pierzi un detaliu esential. intelegerea faptului ca numai pattern-ul din mintea ta e acelasi. fumez si ma uit la oras si orasul arata la fel (slava Domnului, casele nu se plimba, strazile nu se muta, copacii au nevoie sa fie bine infipti in pamant ca sa traiasca). fac asta de cel putin 3 ani, macar doua ore pe zi.

acum vreo doua sau trei luni, intr-o seara, pe la 6 (era iarna) au inceput sa bata clopotele Catedralei Mitropolitane. se aud limpede, intens si subtiratec. bat putin, apoi sunt bruiate de maraitul unui avion care creste. eu ma uit la biserica incercand sa nu pierd clopotele, avionul se ridica lin din dreapta imaginii, si pe masura ce se inalta, acopera cu motoarele sunetul clopotelor. cand avionul e deasupra Catedralei, clopotele s-au sters (probabil ca bat in continuare, dar eu nu le mai aud – ba nu, stiu ca bat si nu le pot auzi. cred ca asa e cand incerci sa auzi in vid. asa e in visele in care vrei sa tipi si nu se aude nimic). avionul dispare, un punct in spatele norilor, si ramane in urma lui liniste. nimic.

am repetat de curiozitate de mai multe ori experienta. nu stiu sa spun exact de ce – cred ca gasesc fascinant felul in care sunetele – clopot si motor, se inghit unul pe celalalt. e-un fel de lupta istorica inegala, tulburatoare si naturala, somehow. fotografii suprapuse. asa intelegi timpul. m-am lasat de experiment dupa cateva saptamani, pentru ca imi lipsea ceva sa-l pot povesti.

pana azidimineata. n-am „ore de fumat”, si-n general sunt foarte imprastiata in tot ce fac. m-am obisnuit cu mine 🙂 dimineata s-a nimerit sa proptesc scaunul verde de plastic la 8. atunci a inceput Catedrala. cateva secunde mai tarziu, s-a pornit si-un clopot din Marasti – asta e mai barbatos, asa, mai grav, are tendinta sa ocupe urechea. la alte cateva secunde, a izbucnit inca unul, subtirel si timid, de undeva de prin Dambu Rotund. inca unul dinspre centru. dintr-o data cantau toate, din locuri invizibile, se revarsau spre cer si mi-au dat senzatia aia pe care o ai cand vezi un curcubeu sau roiuri de fluturi. o bucurie linistita, un soi de emotie care se asaza si sta cuminte ca lacul.

dupa care mi-am pus cea mai stupida intrebare: da’ de ce bat clopotele astea si pentru cine? 😀 ca nu dau turcii si nu e ora de mers la biserica (aici mi se termina bunul simt). e 8 dimineata, ambulantele danseaza pe strazi, copiii merg la scoala, parintii la serviciu, bunicii se uita la stiri sau citesc mortii din Faclia, constructorii construiesc si vanzatoarele de la alimentara vand. e-un oras de peste 300.000 de oameni, fiecare cu supararile, tristetile, muncile si oboselile lui. de ce bat clopotele la 8 dimineata?! si pentru cine?! si cine e indeajuns de nebun sa se trezeasca in fiecare zi, la 8, doar sa bata un clopot intr-o lume care asculta de ceasuri, telefoane mobile, televizoare si reviste de plante medicinale?! there I was, cu tigara in gura, repetand Metallica: for whoom the bell tolls? (bine, si Hemingway, iertati-ma).

am aflat intai de ce bat: „Clopotele bisericii dau timpului o masura liturgica, umplandu-l de rost. Tragerea clopotelor face pe om sa iasa din randuiala cotidiana, intr-o realitate mai presus de aceea care cade sub simturi.” sau cum spune parintele Arsenie Papacioc: „Cheama viii, plange mortii, imprastie viforele! Imprastie dracii si trasnetele.” cu alte cuvinte, nu anunta ora exacta si nu se refera atat la trecerea timpului, cat la imobilitatea lui. asta mi-a placut: sunt genul acela de inutilitate, de energie aparent risipita, lipsita de un scop util, imediat, si care, repetata la infinit, creeaza tocmai opusul ei. o lipsa de sens care face sens. o nebunie care te insanatoseste.

n-am putut sa nu ma mir de intelepciunea cuiva, cine-o fi fost (un fel de erou colectiv oricum), care-a decis sa bata clopotul, fie ca ploua, ninge sau clujenilor le trece pe langa ureche. incapatanarile de genul asta ma induioseaza. am cautat si asta, si-asa am aflat ca pentru fiecare ora si in functie de cult, clopotele bisericilor crestine bat pentru amintiri, razboaie, chemari la lupta, eroi. mai departe, a devenit de-a dreptul simpatic. pe inventatorul (recunoscut de traditie) al clopotului il cheama „de Nola” si cupa florii care l-a inspirat e cea a narcisei 🙂 ba mai mult, exista clopote care au nume, in functie de rezonanta si plasmuirea lor. exista clopote care pot fi doar vazute si n-au sunat niciodata. exista clopote care suna la fel si la aceleasi ore de sute de ani. si ti se par dintr-o data bolduri care infig orase in existenta, prin sunetul lor.

si-atunci intelegi de ce un om poate sa se trezeasca la 7 dimineata si sa ciocaneasca un clopot la 8, in fiecare zi, in fiecare saptamana, tot anul, o viata. o cariera 🙂 cel mai probabil e-o corvoada, si ajungi sa iubesti-urasti asta, sa-ti masori in trasul clopotelor apropierea mortii sau slabiciunile sau pur si simplu sentimentul pregnant ca nimic nu are sens, sau sa ajungi sa nu mai masori nimic. sa gasesti totul si nimicul, sa iesi din timp sprijinit de un ceasornic. sa urmezi regula, sa ne-schimbi schimbarea. sa te incapatanezi pana cand totul devine absurd.

si atunci incepe sa bata un clopot.

si pentru cine?

pentru mine. pentru mine bate 🙂

Anunțuri