O ciudățenie inexplicabilă. Cu degetele înfipte în pielea rotundă a volanului, David își rostogolește în cap, silabă cu silabă – o ciudățenie inexplicabilă. Și atunci, poate din cauza vitezei, a puzderiei de lumina care inundă asfaltul și aerul și se leapăda bogată pe marginile parbrizului, ori poate pentru că așa se întâmplă de cele mai multe ori acele momente care fac oamenii să se gândească la ceva cu totul neașteptat, din cauza datei, luni, 11 noiembrie, pentru că drumul părea să se subțieze în fața lui, David se simți dintr-o data pătruns de un soi de nerăbdare, o facultate pe care n-o mai experimentase până în acel moment. Spumă fierbinte. Frână. Tremur în brațe și dinți și pântece.

A realizat târziu, când ajunsese deja acasă și-și turnase al doilea pahar de tărie, că din acel moment al dimineții, când conducea înspre fabrică, ziua trecuse fulgerător, ca și cum ar fi intrat într-un nod de lumina care s-a descolăcit brusc, iar el a alunecat cu viteză către capătul opus. Cu viteză, dar destul de lin, își spuse. Reușea să recompună, secvență cu secvență, ziua: întâi ajungea la birou și acolo îl izbea mirosul de cafea (plăcut și scârbos în același timp – așa remarcase Marta, secretara șefă), iar colegii lui dezbăteau amuzați ultimele noutăți promovate de televiziuni și preluate apoi cu litere pătrățoase în toate jurnalele: cod galben de furtuni în zona montană, dar aceeași bandă îngălbenita anunța și valuri de căldură la câmpie, o nouă tehnologie a armatei americane, dezvoltată din fonduri suplimentare, realocate din rezerva generală de stat, glonțul care-și schimbă direcția pentru a urmări o țintă în mișcare, câțiva studenți asasinați de rebeli în timpul cursurilor, la o universitate din Africa (ați observat, întrebase David, că în ultima vreme, singurii morți de care aflăm la știri sunt localizati foarte departe? ), sute de amenzi date într-o singură zi, ba chiar în decurs de câteva ceasuri, de către o agenție a statului care exista pentru a proteja încasarea corectă a impozitelor, povestea unui miliardar celebru care pierdea dintr-un foc jumătate din ceea ce deținea în urma unui divorț fulger (aici, bunul jurnalist uita să adauge că același miliardar era anchetat de procurori și se vorbea despre iminența unui sechestru pe întreaga sa avere), un operator aerian care anunța anularea zborurilor înspre mai multe orașe din Europa, care, deși aflate la distanțe considerabile unul de celălalt, erau acoperite de furtuni violente, în fine, câteva vești despre viitoare modificări ale legislației, posibile reforme ale educației și asistenței sociale, reduceri de fonduri pentru bolnavii internați în spitalele psihiatrice, în ciuda creșterii îngrijorătoare a numărului acestora.

– Trăim vremuri complicate, nici nu știi la ce să te aștepți, de aia e mai util să nu ai încredere în nimeni, auzea lângă el vocea managerului de proiect, Petru, un tip scund și deșirat, cu un nas aproape invizibil și ochii ca două băltuțe. Trust no one, continua el, afișând un zâmbet de pădure defrișata, părând că fusese distribuit într-un film și asta era replica vieții sale.

Omul turuia apoi cum unui tip, cunoștință de-a lui, desigur, băiat bun și muncitor, nimeni nu se îndoiește de asta, i se întâmplase nenorocul de a ieși într-o dimineață din propria mașină în parcarea subterană a unui supermarket exact în momentul în care un altul, un defect, un golan și haimana lipsită de minte, decisese să-și ia viața izbindu-se cu mașina lui, o coajă, o ruină, în zidul parcării. Cunoștința nu murise, n-avusese norocul ăsta – fusese, în schimb, agățat și turtit de zid în așa fel încât mare parte din organele interne avură de suferit, iar pielea feței îi devenise o pastă ciocolatie învelită în multe pansamente sterile, din cauză că arsese. Atât, doar fața. Iar celălalt, haimanaua, scăpase cu câteva vânătăi și-o umflătura vioaie în frunte, iar acum voia să-și doneze din ficat și o mare parte din pielea de pe fese victimei sinuciderii sale eșuate. Însă istoria nu se termină aici: se dovedea, o clipă mai târziu, în urma cercetărilor întreprinse de polițiști, că sinucigașul era high level manager într-o multinațională, unul din acele exemplare care încasează zeci sau poate chiar sute de mii pe an, poartă haine de firmă și conduc bolizi nervoși (nimeni nu putuse să își explice, din cauza asta, ce căuta nefericitul la volanul unei rable). Iar cunoștința, amărâtul și victima, vai de capul lui, era angajat în aceeași firmă, pe un post obscur, unde nu erai observat decât atunci când profiturile scădeau cu câteva procente și era nevoie de restructurări.

– Înțelegi, să-i poarte ăluia fundul pe față! Nu, boss, pur și simplu nu e normal. Cetățeanul de rând ar trebui să fie în siguranță pe stradă sau în magazine sau în parcarea de la supermarket. Ca să nu mai zic de propria casă. Siguranța individului e o prioritate a lumii moderne, mi se pare normal să dai acces serviciilor secrete la date medicale și mailuri, altfel cum să-i identifice pe nebunii ăștia care pun viața altora în pericol. Mergi pe stradă liniștit și te nenorocește un căpiat care are de toate și tot nu e mulțumit. Ne e prea bine, ăsta e baiul! Unii ciudați pur și simplu nu pot suporta asta. Li se urcă la cap. Tinerii din ziua de azi scuipă în munca cinstită. Nu mai există respect. Dileală. Nu știi cum și pe cine atinge. De-aia e mai util să nu ai încredere în nimeni, boss, no one.

– Mai util decât ce?, își aminti David că se întrebase.

Apoi îl privise cu senzația că tipul ăsta răsărise în urma unui futai reușit între un volum de citate motivaționale și o emisiune de știri politice. Iar cu asta, pauza de cafea de care beneficia dimineața biroul de creație al fabricii de mobilă se încheiase, fiecare angajat își ocupase computerul și deasupra sălii începuse să plutească un murmur de taste apăsate, sorbituri, râsete înfundate, sonerii de telefoane mobile, fixe, fermoare de poșete deschise și închise, căscaturi. Două drumuri la toaletă, pauza de prânz. Linii și calcule. Vectori. Volanul de piele al mașinii, treptele.

Când și-a turnat al cincilea pahar, David s-a simțit invadat de o căldură plăcută, un bâzâit moale, un fel de mulțumire delicată, luminoasă, o mângâiere. S-a ridicat din fotoliu, a deschis fereastra zâmbind. Cerul era acoperit de un singur nor larg și consistent, iar dinăuntrul lui se auzea huruitul unui avion care zbura la înălțime joasă, semn că decolase de scurtă vreme din aeroportul de la marginea orașului. „Amărui”, îi veni în minte. Și apoi „Crater. Spumă. Într-un fel sau altul. Atingere. Dileală.” 

Se târî în camera de dormit cu gesturile unui om care se sprijină de aer. Căzu în somn convins că există cauze misterioase în uitare, pierdut într-un șir de vedenii cu structura atomului, armate de bărbați scunzi și subtirateci, cu ochi umezi, rotunzi, intonând imnuri religioase, canguri cu pântece de metal străbătând norii, tastaturi diforme care scoteau note muzicale. Un gen ascuns al lucrurilor care se repetă, un nesfârșit „acelasi altul”. Apoi și-a spus în gând: „Tipar”. Apoi nimic, întuneric, beznă.

În dimineața aceea, David a visat că doarme cu ochii deschiși. Chiar așa. Își deschidea ochii în vis și-i rotea năuc, delușind contururile bibliotecii și-ale ferestrelor. Vedea o suprafața colorată în alb și negru, în care descoperea conturul unui picior ieșind de sub învelișul patului. Colțul întunecat al camerei, muchia ferestrei. Ochii deschiși sub pleoape. I s-a întâmplat la fel și a doua și a treia noapte. Apoi nimic. Apoi din nou.

După câteva săptămâni, în locul camerei, s-a trezit în vis direct într-o răspântie, un mijloc ce unea două sau trei străzi, înconjurat de familii zâmbitoare cu copii agățați de haine, tineri cu biciclete, bubuit de muzică veche, miros de carne friptă pe lespezi de metal, pânzeturi colorate și gablonțuri. Siruri de figuri sfârșitecare-și vindeau jucăriile din copilărie sau fotografiile din tinerețe, inele de nuntă și farfurii ciobite, căluți de mare uscați, viniluri, sticle de sifon, porțelanuri în formă de băiețel care cuprinde cu palmele bucățica de caolin rămasă între picioare, goblenuri cusute pe jumătate, rame de tablouri din clei, timbre șterse, vase de lut, jocuri rummy descompletate, suluri de pânze în ulei cu păstorițe care-și feresc ochii de soare cu mâna făcută streașină în calea luminii sau vârfuri de munte albastre și luntrași, pachete de tarot ascunse în pungulițe de mătase cu luciul tocit, un talmeș-balmeș de inutilități a căror valoare plutea, invizibilă, spectrală, sfidând bancnontele și timpul. In departare, se aude clopotul unei biserici. „Timpul e de mai multe feluri”, ii sopteste cineva in ureche. David se simte sufocat, se împinge încet printre oameni, caută o ieșire.

O forță nevăzută izvorâtă din plex îl poartă până în fața unei tarabe din lemn, străjuită de animale polare împăiate și steaguri vechi de luptă atârnate de stâlpișori de metal. În fața lui se îngrămădesc cărți ale căror cotoare n-au mai suportat atingerea, s-au umflat la capete și-au explodat în mici excrescențe de un maroniu deschis, poros și fin. În mijlocul cărților, pietre șlefuite, bijuterii de argint mâncat de o spuză gri, o statuetă de lemn negru închipuind un bărbat de linii frânte și penisul disproporționat. Apoi un cub mic de aramă. Abia când își ridică ochii, David vede în spatele tarabei femeia. Ea râde cu ochii îngustați și dinții mici, de pisică, dezveliți. Oasele ascuțite îi împung jeanșii verzi, bluza de in de culoarea muștarului, de sub care zvâcnesc sânii liberi. Are gâtul atins de un fel de grație. În cele din urmă, David îi vede părul, făptura de câmpii arse în soare (oare de ce? de ce l-a observat abia în cele din urmă, de parcă abia atunci cineva i l-ar fi arătat?). Lung, cu șuvițe impâslite, altele aproape crețe, crescut inegal, un haos de rugină și nisip. În spatele femeii se cască deschizătura unui cort verzui, iar din ea se aude o voce care îngâna un cantec aidoma un imn religios:

– Iată năluca deșertului și spaima oazelor, pântecele balenei, adâncimea de cobalt, al treilea ochi, misterul fântânii, nimicitoarea. Iată inima amurgului, pulpele care scapără, pâinea, feriga. Iată antilopa. Pielea ei latră, ochii ei biciuiesc, limba i-un pumnal umed care dezmiardă. Talpa casei și nufărul, glonțul care-și schimbă direcția.

Restul cântecului se pierde într-un coridor de întuneric, o pâlnie. Femeia pare că nu aude și nu vede nimic. Râde în continuare ca un spiriduș, cu ochii mijiți și umerii strânși, mâinile ascunse la spate și capul pitit, aplecat în față. Sprâncenele i se împreunează, pomeții ei tresaltă sub pielea obrajilor. Între buze, limba roșiatică pare să înoate într-un ulei transparent. În acest moment, visul se curmă și David se trezește în întuneric. Câteva ore mai târziu, irizațiile mov ale dimineții îl dezvăluie holbându-se la mijlocul unui petec de hârtie pe care își recunoaște scrisul. Trei rânduri.

(întâi)

„ceea ce este desăvârșit”

(apoi)

„antilopa” 

Al treilea rând e drept, înalt și apăsat. Aproape scrijelit, în litere de tipar:

„DISTRUGĂTORUL DE DISTANȚE”

O alarmă de mașină izbucnește din fereastra deschisă, bubuie ascuțit si dispare încet, suptă în lumina răsăritului.

Anunțuri