„magicienii, oricat de mare ar fi eroarea lor, sunt mai aproape de adevar decat mecanicistii”

mi-am amintit azi de un text pe care l-am scris in 2011. acesta. (imi amintesc uneori, fara vreo cauza explicita, lucruri pe care le-am scris sau pe care oamenii le-au spus. tin minte cuvinte sau priviri, mirosuri, franturi de imagini, titluri de stiri, mi se intampla in cele mai delicate momente si ma bantuie si atunci stiu, sau recunosc ca trebuie sa aiba vreun fel de insemnatate. asta e, cu totii ne facem in copilarie niste reguli de joc de care ne tinem mai apoi. sa zicem ca memoria mea are ratiuni pe care inima mea nu le intelege 🙂 ) odata cu textul mi-am amintit si pergamentul diafan.

pergamentul diafan* este un pergament. pana aici lucrurile sunt clare. el contine viziunile unor calugari – care sunt rapite. de-aici, fiecare pe pielea lui. te intrebi: de ce ar rapi cineva viziunile altcuiva, chiar si intr-o poveste? ce valoare au ele, fiind simple fictiuni, device-uri ale imaginatiei, bu-hu-hu, proza fantastica, vorbe de popa beat. de ce.  – „ca să plăsmuiesc o cortină care să protejeze ţinutul acesta”, explica Batranul de Munte, rapitorul. apropo, daca ar fi sa echivalam jocul, cum si ce este acum pergamentul? unde ne deversam cu sete plasmuirile, deviatiile, bucuria, evidenta „celuilalt-itatii” noastre, limitele si spaima? si de ce se numeste web? si de ce e world wide? stim?

nu stim nimic, si atunci uitam. uitarea este o inavatare. exact ca in sculptura, abia cand ai indepartat tot ceea ce era surplus, ceea ce era posibil vine in existenta – fiinteaza. suntem uitaţi, în timp ce la rândul nostru, uităm. sau altfel. ceea ce este e ceea ce ramane. amintirea. prinde chip, devine, ia titlul de opera. intai „vezi”, apoi gasesti. eşti singur cu propria ta interpretare. navigam pe suprafetele care inconjoara adevarul. nu spunem „I am Robinson”, spunem „call me Robinson”. sau altfel. ne „vedem” numele pentru a fi gasiti. lasam indicatii, little clues. atata putem. nu suntem, dar studiem posibilitatile nenumarate ale existentei. locuim ferestre. umplem transparente.

magicienii nu scot aur din piatra seaca, bolborosind formule. nici nu vindeca, nici nu zboara. nu fierb ficati de gaina neagra taiata in crucea noptii si nu scot argintul viu. sau altfel: pun in lumina. ajuta, mosesc cumva niste „aduceri” in realitate. nu e meritul lor, asta nu. ceea ce se poate spune despre ei este ca inteleg sau intrevad, macar, prin lentila singuratatii, cele mai frumoase posibilitati, si le coboara sau le nasc sau le indeparteaza surplusul. elibereaza frumusetea, ii dau drumul in lume. e un fel de generozitate extrema, lipsita de orice dram de ratiune. e industrializarea minunilor, sau macar pe-aproape. o nesabuinta izvorata din bunatate, ceva deasupra indoielii si-a banuirii.

sau altfel. poetry comes nearer to vital truth than history. oricat de mare ar fi eroarea ei.

**

*Pergamentul diafan e-o povestire din colectia omonima semnata de IP Culianu. Detalii despre ea si despre restul povestirilor gasiti aici.

**

si-un cantec 🙂

Anunțuri