Bărbatul se ghemuise cu picioarele înfipte în stomac și scotea niște sunete înghesuite, dislocate de gâfâituri, din care țâșneau la răstimpuri scurte un fel de triluri de pasăre sugrumată. Dimineața se scurgea în cameră prin sticla transparentă, și-n aer putea fi mirosită o căldură moale, ca și cum o femeie uriașa și somnoroasă tocmai și-ar fi desprins pieptul de pământ.

Bărbatul semăna acum cu un șurub gros înfipt în așternuturi: panzeturile albe îi înconjurau pulpele și fesele, spatele arcuit, i se încrețeau sub degetele lui rășchirate, iar el continua să urle și să geamă și să râdă cu capul și gura lui afundate în perne, să emită firișoare prelungi de salivă care se amestecau cu lacrimi, fire de păr, gene și praf, să tremure, să-și simtă carnea vibrând, să se gândească brusc, din când în când, la un cer acoperit cu nori proaspeți și la o acuplare scrâșnită cu o fată pe care-o văzuse într-un târg de vechituri și din care nu putea vizualiza decât pulpele goale și apoi pielea aceea întreruptă, roșiatică și uleioasă dintre ele, amețeala care îi pompa în sânge și îl izbea în osul pieptului și în cap direct din punctul acela, să verifice la nesfârșit că nu este decât o însăilare proastă de membre chinuitoare străpunse de nervi care scânceau și dansau, de mușchi neascultători care se relaxau când ar fi trebuit să facă tocmai pe dos. Un haos de carne peste care coborau în rafale apele calde și electrice ale impulsurilor pornite dintr-o biluță mică, o structură moale și netedă ascunsă în craniu, alcătuită din Dumnezeu știe ce materie scânteietoare, cu un nume inofensiv și înșelător, amigdala, asta era el acum, un animal din celule incandescente stăpânit de imagini care se aruncau asupra lui ca năvoadele de ochiuri mici și subțiri, strângând și tumefiindu-i amintirile.

Viața acestui bărbat era întru totul normală, și asta se putea deduce observând dâra subțire de obiecte și fapte care-l înconjurau. Îl chema David, nu avea mai mult de 40 de ani și trăia singur într-un apartament destul de spațios pe care îl mobilase frust – doar lucruri cu adevărat necesare – precum mese, scaune, rafturi și câteva cutii pentru pantofi și reviste. În majoritatea timpului în care nu nu se afla la locul său de muncă, un birou din fabrica X de construit mobilă, unde el însuși desena cu migală mese, scaune, rafturi, dar și fotolii, canapele și piese complicate de bibliotecă sau jilțuri, David ieșea cu un grup restrâns de prieteni, avea un program săptămânal de citit, studia diverse lucrări de fizică în biblioteci, gătea o dată pe săptămână, seara, și făcea sex destul de rar și într-o manieră cu totul domestică, însoțit de o fostă iubită care-l vizita dintr-un fel de obișnuință.

Viața lui David, își spunea el uneori, semăna cu o frază repetată la nesfârșit, suprascrisă în memoria unui animal cu spinarea în cer și pântecele plin de măruntaiele pământului, viața lui era un reflex, un automatism al acestui animal care ne înconjoară pe toți, aflându-se la îndemâna tuturor și prin asta devenind invizibil. Dar asta era, desigur, doar ceea ce se putea deduce din ceea ce era observabil. Pe David nu avea cine să-l vadă sau să-l cunoască în timpul episoadelor zdruncinătoare, atunci când i se părea că în mintea lui se aprinde și se stinge un beculeț, iar în străfulgerarea scurtă de lumina vede ceva neclar, ceva ce nu poate fi numit, și-apoi acel ceva, mâzga aia, se întinde încet și-i cuprinde plămânii și-i astupă respirația, forțându-l să tragă aer din ce în ce mai puternic în piept și totuși să simtă că pieptul îi rămâne suspendat, incapabil să absoarbă transparența, ca aripile unui fluture uriaș pulsând în vid, în timp ce mâzga coboară și-i răzuie încet interiorul stomacului, apoi se fixează cu cleștișori mici și ciocuri și gheare în rădăcina spatelui unde rămâne o vreme, scobind o durere surdă, doar ca să se repornească mai apoi și să-i facă picioarele să tremure, mușchii gambelor să se întărească brusc, sângele îi năvălește acum în urechi și în spatele ochilor, în filamentele musculare ale gâtului, unde ustură, pieptul care nu respiră îl arde, în schimb, inconjurandu-i inima. I se pare că pieptul i se urcă la cap, unde explodează, apoi începe să respire acolo, șuierat, înconjurat de rămășițe rozalii ale unei materii care se dizolvă în aer și face să-i piară orice urmă de înțelegere a ceea ce vede sau a fost capabil să întrevadă vreodată. Și simte sau i se pare cum se întoarce în el o umbră verzuie desprinsă din pereți și din mese și scaune, din locurile goale în care ar fi trebuit să existe tablouri sau farfurii, pungi de zahăr și macaroane, din gaura misterioasă a chiuvetei, dedesubtul țevilor și-a parchetului, umbra verzuie, certitudinea tuturor lucrurilor, o idee săpată în forma unor cuvinte de care nu poate să scape și care-l urmăresc constant dimpreună cu primele amintiri, gustul de pământ scrâșnind în dinții de lapte, câteva tentacule violet care i se trezesc sub pântece, devin rigide și fierbinți, un ochi de apă și miros de ploaie, nori în formă de știuci și iepuri fără picioare, trunchiuri de copaci mirosind a ciuperci și brusturi, scobite, în care se adună izvoare de munte, copii care țopăie în jurul unei păsări cu o aripă frântă, copii care râd și lovesc cu pietricele o pasăre care nu mai poate să zboare, cuvintele.

Cuvintele. Marginile lor verzui. Și apoi alt cuvânt, cu care le-a înlocuit pe toate celelalte, despre care a descoperit că înseamnă aproape orice vrei să descrii – oameni sau lucruri sau situații sau fenomene – în toate trăia un singur cuvânt, ca o sămânța. Distanța. Asta era.

A auzit sau poate i s-a părut, în sfârșit, că aude o pasăre cântând afară, undeva, dintr-o direcție pe care nu o putea defini, care i-a frânt ca o linie aurie gândurile și i-a dat imboldul de-a se ridica. S-a dus ținându-se de pereți către baie, unde a urinat îndelung, respirând mărunt firimituri de aer, apoi a băut un pahar cu apă și apa avea gust de aripi de fluturi pisate și-a simțit că trebuie să facă un efort supraomenesc să o împingă înăuntrul gâtului și mai departe în stomac.

David cunoștea distanța, o putea recunoaște în falsitatea zâmbetelor pe care le schimbau colegii lui de la fabrica de mobilă, dimineața, în jurul ceștilor de cafea, în stranietatea picioarelor de păianjen care continuă să se miște o vreme, brusc, după ce trupul îi este strivit, dar tot distanță se numește și o anume rigiditate care intervine în mângâierile dintre oameni, odată ce dragostea a dispărut, buimăceala aceea e o distanță, încăpățânarea scriitorilor de a scrie și a lucrurilor de a se întâmpla, fracturile de oase, de-la-mână-până-la-gură, împuținarea trupului imediat după moarte. A înțeles asta din copilărie, sau a fost o explicație, o construcție a minții sale, un instinct de supraviețuire care a erupt pe dinăuntrul său și l-a păzit de un anume gen de nebunie. Așa se explică, își spunea el, de ce totul poate să pară uneori dezarticulat și lipsit de sens, de aceea se rup ochiurile realității, de aceea nu se întâmplă ceea ce vezi în vise, și tot din același motiv există istorie și timpul se poate prăbuși peste viețile oamenilor, frângându-le, transformându-le în jumătăți de fraze și dorințe de nepătruns, pentru că toate ființele și lucrurile și chiar și pământul și cerul, nemărginirea gigantică, anii lumină, sunt pătrunse toate, îmbibate de distanțe.

În mintea lui, își imagina că dacă ar exista o ființă supranaturală, dacă așa ceva ar putea exista și ar avea curiozitatea sau plictiseala de a se ridica foarte sus în timp și spațiu, de a se îndepărta suficient de mult de Pământ sau de sistemul solar, ar vedea că aici nu există aproape nimic, doar un punct străbătut de goluri și există sau poate fi calculată oriunde o distanță din spatele căreia oamenii sau bolile, durerea, lipsa de iubire și cruzimea sau singurătatea sau extazul și credințele, minunea, planeta și tot Universul asta sunt: puncte roase de goluri care închid în ele alte puncte, alte goluri, goluri în goluri, și-n lumea asta, astfel, trebuie să devii un om de succes și să conduci o mașină, să candidezi pentru funcția de primar și să plantezi copaci, să vorbești la televizor, să mori pentru patrie și să suferi pentru că unei femei i s-a năzărit dintr-o data că vorbești și arăți cu totul altfel. Puncte și goluri. Supra-fețe.

Așa se mărginește nemărginirea, își spunea David, și-apoi se spăla pe dinți, și-apoi își ștergea fața cu un prosop verde crud, își îmbrăca jeanșii și puloverul despre care fosta lui iubită susținea că ar semăna cu o canapea. Apoi își arăta dinții în oglindă, rânjea, și-n timpul asta își amintea ora de fizică în care profesorul lua o bucată de cretă și apoi desena pe tablă puncte care se învârteau în aer în jurul altor puncte. Fusese oare cea mai fericită și cea mai inspăimântătoare zi din viața lui?, cine poate să spună, de-acum distanța până la acel moment se lărgea, dar își amintește, se vede pe sine, cămașa călcată și gulerul tare, încheiat, acoperindu-i nevoia de a înghiți, de a înghiți și de a se holba la desenul de cretă, vestuța nesuferită pe care maică-sa i-o lipea cu multă dragoste sau un fel de grijă, mereu, de piele, să nu-i fie frig la spate, și care acum ascundea tropăitul inimii, sângele năvălind în obraji deodată cu o împăienjenire a ochilor, dâra călduță care se scurgea pe față, până la baza urechii, unde era deja rece și acidă ca o zeamă de măr – era, așadar, adevărat, fără nicio îndoială, fără nicio altă posibilitate de speranță – era adevărat. În spatele frunții îi clocotea un animal cu brațe moi și usturătoare. El învăța acum într-un fel nou să claseze și să colecționeze distanțe. Atomul. Nici măcar nu era făcut cu totul, dintr-o bucată, propriul sau trup, ceea ce vedea uitând-se cu atenție la piept în timpul respirației, la mâini, picioarele, erau altceva. Și-a trebuit să i se spună asta abia după multă vreme, după ce învățase să se dea cu bicicleta și să citească, să spargă geamuri și să mănânce torturi de ziua lui, în care se înfigeau lumânărele și el își punea dorințe și apoi sufla în ele și pe undeva aștepta sau se gândea că ar exista totuși posibilitatea ca ele să se îndeplinească – asta, cruzimea adulților și felul lor de a iubi și de a-l învăța, n-o putuse ierta niciodată, nu putuse înțelege cum astfel de a-de-vă-ruri nu i se spuseseră de mic, de la început, dar i se spuseseră toate celelalte, poveștile cu turtă dulce și lupi și cămăși țesute din fire de urzici, faptul că la rădăcina curcubeului se găsesc pitici și oale cu aur, aiureli care să te facă să crezi din toată inima că poți ridica în aer doar cu puterea minții corăbioare de hârtie și ele au să zboare sau, cum pățise mai târziu, să poți crede că există o posibilitate ca iubirea să unească doi oameni și astfel să ai mereu îndoieli, iar apoi să înțelegi că de la o clipă la alta totul poate sta altfel, adică nimic nu există cu certitudine în felul în care ni-l închipuim.

Și atunci, atunci e mai mult decât normal ca în unele dimineți să te trezești cu pieptul plin de apă și cuie, să-ți amintești mirosuri de piele și gesturi, un anume fel de căldură emanată de părul unei femei, să vezi în propria piele punctele negre și golurile apoi să simți cum sângele roiește în stomac și sub acel os care ține împreună coastele crește un soare mic, rotitor, fierbinte și aerul se împuținează și plămânii sunt fluturi care zboară în vid, iar în jurul lor se desface largă, splendidă și tăioasă – distanța. Despărțitura. Să știi, să nu te poți întoarce niciodată și să plângi. Respiră. Cuvinte și umbre verzi. Sume de goluri. Spumă. Își șterge buzele cu un șervet parfumat, își număra în gând bătăile inimii, își strânge mâinile, și le pipăie, una cu cealaltă. Simte că s-a liniștit

Acum David își pune un fular moale de culoarea cafelei, își încalță papucii ușori și își verifică buzunarele – ceas, chei, telefon, portmoneu. Coboară cele patru etaje și se suie în mașină – îi va lua o jumătate de oră să ajungă la fabrica de mobilă X, iar acolo, scăzând zâmbetele false ale colegilor, cele două drumuri pe care le va face până la toaletă, timpul consumat la prânz și liniile pe care le va desena, nu-i va mai rămâne aproape deloc să-și amintească sau să se întrebe ce fel de visuri are, dacă își dorește să fie fericit sau dacă ar mai putea suporta încă o dată să vadă în ochii unei femei cum devine el însuși, pe rând, un leu, soarele dimineții, pierderea gustului și la final o mare ciudățenie inexplicabilă.

Anunțuri