scrisului meu îi e rușine cu mine.

când mergem pe stradă, își lasă un timp între noi,
nu cumva să ne creadă cineva împreună – mereu vrea să-mi adauge câte un efect special
precum alea din filme

se plânge mereu de lipsa mea de superputeri, idei, în sfârșit,
replici populare
îmi spune că locuiește în mine din milă-
poate că mă iubește în secret.

ne plac aceleași tipuri de îngeri, cărți și răcori
– nu-i spun asta niciodată – urăsc sentimentul acela dublu de stânjeneală
el îmi spune mie – roșcato
pentru că și eu îi spun lui: mâine!

uneori fumăm pe balcon în liniște
trec omuleți de grafit în depărtare
fumăm și ne ținem de mână îngroziți – iată acești oameni mici, negri și îndepărtați
pe care nu-i vom cunoaște niciodată
așa arată Iadul
un câmp verde-crud
traversat de virgule și puncte negre din carne
și niciun cuvânt

îl trag mai aproape, în mine, mă gândesc că suntem singuri
formidabil de singuri
aproape transparenți

unghiile lui incolore îmi înțeapă drăgăstos pielea

el e neserios – eu, conștiincioasă
el e creștin – eu, evreică
el si eu

primăvara ne jucăm de-a speriatul
eu îi arăt urechea, el pieptul
cerul e-albastru, sânul bunicii de lumină
scrisul meu își mângâie singur fruntea

frate-tău și ochii din cap – zice mama
scrisul și ochii din cap – zice tata

așa s-a-mbolnavit poetul de ochi
intr-un fel definitiv.

Anunțuri