acum vreo două luni începuse să-mi fie din ce în ce mai rău. un gen de rău altoit, cu gene formidabile. un rău splendid. venea de unde nu mă așteptam și mușca cu toată puterea. asta a fost faza în care am realizat că nu mai știu ce sunt. ca-n poezia aia a lui Sorescu: nouă ani de jurnalism cu un an de PR se adună și se scad și nu rămâne nimic. 0. 31 de ani de căutare cu zile întregi de inutilitate. scris cu păcălit scrisul. o zi înfrântă cu o noapte de insomnie cumplită. zece oameni pe care i-ai iubit din toate puterile cu unul care nu te-a iubit înapoi. 0. și tot așa. șirul de gol tindea asimptotic către infinit. zilele treceau – eu adunam întinderile de nimic în minte, dormeam prost și râdeam în cele mai nepotrivite momente. cred că așa se diagnostichează depresia – când începi să numeri zero-uri și sa razi prosteste.

it got worse. îți poți imagina multe lucruri, dar nu-ți poți imagina până unde poți să cobori. imaginația are ceva diafan și deopotrivă magnific: e orientată, întotdeauna, înspre un fel de sus. eu funcționam „în jos”. „groapa” cu melancolie devenise bună de adâncit. și săpam.

distanța dintre sublim și ridicol, fie iertat Gogol, e mereu aproape egală cu cea dintre comedie și tragedie. trăim încercând să ghicim realitatea printr-o fantă. căutăm totul în subțieri. dezvoltăm propriul experiment cuantic. ne încăpățânam să avem trei dimensiuni, captivi în suprafața lucioasă a unui ochi de grăsime. într-o zi, a devenit foarte rău. un gen de rău care mai avea nevoie de un accident de laborator să devin(a) supervillain. au fost câteva clipe îngrozitoare în care totul se înclinase, și stătea să cadă – vorbesc serios, așa arătau ușa camerei, pereții, așternuturile și lipsa de mâine. răul splendid tindea spre perfecțiune, devenise un punct în care mă uitam cu tot corpul. mă prăbușeam în punct.

nu mai știu cum a fost. cred că mi-am spus, înăuntru, că cel mai cumplit nu e că nu pot face nimic pentru mine. asta era, cumva, liniștitor. – groaznic era că nu mă puteam gândi la nimic, sau cum să spun, un ceva micuț pe care să-l pot face pentru alții. e mai ușor să faci ceva pentru alții decât pentru tine. e reconfortant, îți alimentează egoismul, îți periaza self-esteem-ul. te proiectează. te scoate din tine. „altul” îți oferă mereu perspectiva proaspătă a posibilității succesului. prin altul te salvezi, sau, dacă preferați, te mântuiești. atâta că nu mai aveam nimic de oferit. între mine și „altul”, zâmbea nimicul. fierbea un punct mic. în momentele astea, sângele îți țâșnește cu viteză în urechi și-n retina, în milocul palmelor, în gingii. în suprafața creierului. și-n alte locuri 😀

palmele transpiră, în piept pulsează o durere surdă, soră cu aia din mâna stânga. plângi și ți-e rău. nu se termină și e rău. ți-e rău și e rău. te-ai prinde de orice – un pai ar fi grozav, dar te mulțumești și de-o fărâmă de idee, de-un nimic. încă nu e așa de rău încât să fie bine.

în punctul ăsta, e musai să recunosc meritul bunicilor – părinții mamei. ne-au crescut cu frică de icoane – și când spun frică, știu ce spun. pot să recompun intact Gabriel-ul din „ceia casă” – camera curată în care se dormea somnul de după-masă în copilărie. arăta cumplit – fața inundată de soare, mâinile împreunate – era ceva tăios în tabloul ăla, ceva ce te lăsa să înțelegi că arde. Gabriel nu avea timp de mofturile tale – îți spuneai rapid rugăciunea și era musai să dormi. dintr-un resort al copilăriei, asta a fost siguranța care mi s-a aprins în minte. c-aș putea să mă rog pentru alții. atâta mai aveam de dat 🙂 – tot un soi de nimic.

am început lista cu vreo trei nume de prieteni despre care știam că s-ar bucura să le fie mai bine. apoi am lărgit-o. am adăugat nume de oameni din articole de ziare (și lor părea să le prindă bine un… bine 🙂 m-am gândit apoi că suntem în niște feluri ciudate, la fel. trăim în fotografii impecabile și tânjim după apropieri. am adăugat oameni pe care-i disprețuiesc. oameni de care m-am ferit. am început să mă gândesc altfel în urmă. și nici n-am performat excepțional la rugăciuni, nu ne gândim așa. singura regulă pe care mi-am impus-o a fost ca, atunci când simt că am nevoie de Sus, să spun întâi numele lor, ale celorlalți. apoi eu. apoi mie.

a început ca un exercițiu – și mergea bine, alimentat, probabil, de-un fel de orgoliu. nu doar că mă rugam, dar mă rugam întâi pentru alții – la mine în cap, asta friza eroismul. dar, după ce repeți de câteva ori, într-o zi te izbește. purtăm aceleași singurătăți pe suflete. în afară de foamea și setea trupului, trăim sub apăsarea dorinței de extraordinar(-itate). semn că s-ar putea să fim, în sine, la fel de fragili. vulnerabili. singuri și pe muchia de-a fi răpuși de propria legendă. abia când am înțeles asta, am putut să mă rog cu totul. e o binecuvântare să te poți lăsa cuiva, fie acela Dumnezeu. și să-i mai dai și teme acasă 🙂

în fine, câtorva oameni din „lista” mea a început să le meargă altfel. sau măcar mai bine. unul și-a găsit rostul, am citit asta într-un ziar. altul a descoperit că boala lui nu mai necesită medicație. altuia i-a revenit pofta de viață. despre restul nu știu. până și mie, încet, mi s-a arătat mai bine-le. și te face să te gândești – că ne gândim foarte rar la ce înseamnă să ne gândim la alții. suntem darnici cu tot felul de alte lucruri. mai puțin cu gândurile.

să te gândești, măcar o dată la câteva zile, la vreo treizeci și ceva de oameni, cu numele lor, cu viețile și fricile lor – asta te ajută să uiți de viața și fricile tale. sau nu, nu uiți, dar înțelegi, printr-o fantă, că ăsta e terenul unde funcționează egalitatea. we crave for love – și nu știm exact ce înseamnă asta. e-un „ground 0” care ne apropie mai mult decât ne desparte. adevărul e c-am uitat cum să existăm în viețile altora, fără să-i strivim cu dorințe.

liberul arbitru e-un verb. însemni – asta vine și de la „a însemna – a face semn – a marca”, exact atât cât te zbați să însemni- asta vine de la a face sens.

Anunțuri