imaginea ferestrei pâlpâie. sub ea, arde un calorifer
dedestubtul căruia există apartamente umplute cu mobilă și oameni,
un subsol, o fundație de bloc
Pământul, China și vreo câteva mii de galaxii,
legate între ele de câteva principii foarte clare
cu care nu te poți juca.

văd la finalul norilor coada unui animal
despre care cred, uneori, că e însuși timpul,
apoi mă întorc pe cealaltă parte –
îmi trag plapuma peste cap și-mi respir căldura,
ochii se obișnuiesc cu întunericul – undeva în creier sau pântece
tresare lucios ca un ac instinctul de a vâna într-o noapte caldă
pe trupul cuiva
sentimentul tragic de a fi întotdeauna obositorul
tu însuți
sau poate chiar mai puțin.

te rog, nu-mi spune că asta e-o regresie în pântecele mamei, c-o să-mi tai cheful.
adevărul e că mi-e un fel de lene și-un fel de silă să mă ridic
să spun niște cuvinte și să pierd vremea.
deseară tot aici mă voi întoarce, așa că la ce bun să mai plec

mă văd
luându-mi înapoi toate jucăriile
intrând într-o cameră în care voi găsi toate lucrurile pe care le-am pierdut de-a lungul vieții
– cu oamenii e mai ușor, ei continuă să existe înăuntrul meu, odată ce-au dispărut
e ceva ce nu pot controla. asta mă tulbură uneori.

văd cum n-o să iasă din mine niciodată un poet desăvârșit,
darămite un om.
mi-o închipui pe mama suspinând și rugându-se la icoane din cauza asta
si pentru un viitor mai bun,
mai sigur.
îmi vine să scot mână de sub așternut cât să-i mângâi obrajii
dar mi-e rușine
de ridurile ei duioase, de icoane,
de oamenii care scriu la calculatoare în birouri,
gravitație și pielea goală a mâinii.
de bună întocmire a zilei: dimineața, la amiaza și seara,
motorul automobilului.

sunt un om comod, mai am și câteva accese de eroism tâmpit la răstimpuri.
în rest, petrec foarte mult timp umplând o jumătate de pat cu gânduri
pentru care cred cu toata seriozitatea c-ar trebui sa-mi fie rușine.

Anunțuri