o vergea de lumină albastru inox ţiuie în locul acela din creier care te face să simţi cu retina
apoi doare. dimineaţa doare rău, ca o bătaie proaspăt încheiată
colţul ferestrei e tot acolo, muchia din perete la fel, patul e sub mine.
nu s-a schimbat nimic.
mângâi aşternutul cu degetele încordate.

deodată înţeleg, deodată totul e limpede, şi trag aer cu sete în piept,
aceasta nu este o camera.
colţul, colţul ferestrei seamănă cu un colţ de fereastră şi pereţii seamănă cu pereţii,
ţevile din pereţi trec ameţitor de aproape, prin locurile prin care ar trebui să treacă
ţevile din pereţi
apa ţâşneşte surd prin ele cu un sunet care imită aproape perfect
sunetul apei care trece prin ţevi.
(dar eu?)

deodată îmi mângâi încetişor o coapsă, şi mi se face frică.
mâna alunecă în sus pe pântece, (tot mai frică)
lumina a reînceput să ţiuie.
mângâi tâmpla, apoi obrajii. nu încape îndoială, la suprafaţa mea e cineva care îmi seamănă
şi care mă mângâie încetişor,
să ţip? dacă încerc să ţip şi nu se aude nimic, o să mi se facă groază.

dacă toţi oamenii sunt doar nişte oameni care seamănă cu ei înşişi
aproape perfect?
ce viaţă insuportabilă.
dacă numai eu înţeleg asta?! (e foarte grav, e foarte grav
pentru că nici eu nu sunt eu,
şi atunci nu mai înţelegi cine vorbeşte şi cine ascultă,
trebuie să existe, totuşi, o ordine!)

acum ar trebui să le spun.
să-mi sun fiecare cunoscut: prietene, ştii, s-a petrecut un furt de identitate
de dimensiune galactică.
eşti doar cineva care-ţi seamănă perfect,
şi uită-te cu atenţie la copaci, la tinerii care se sărută,
maşinile, felul în care trec anotimpurile,
nu ţi se pare că toate sunt prea la locul lor?
toate seamănă doar cu ele însele.
planeta, steaua pe care-o iubeai când erai mic,
nimic
din toate astea nu e decât un tot care imită la perfecţiune
totul.

(să spun asta cu o voce foarte serioasă şi calmă,
altfel n-o să mă ia nimeni în serios.)

Anunțuri