mă fascinează din facultate aria lui Iuda din Jesus Christ Superstar, şi niciodată nu mi-am explicat de ce. o dată că e un fel de ultimate show. plus ritmul demanding, şi poate de aceea, că Iuda îşi începe aria cu cea mai mare păcăleală inventată (the greatest trick the devil ever pulled…): my mind is clearer now.

după care urlă, şopteşte, se teme, îi pasă de viaţa pe pielea pământului, e muncit, furios, le trăieşte pe toate febril, passionate, şi le povesteşte începând cu aceea: my mind is clearer now 🙂 în capul lui, chiar e „clearer”. totul aşezat, practic, cinic, atâta că nu cântă despre viaţă, ci despre supravieţuire. e şi ăsta un fel de a trăi: listen, Jesus, do you care for your race, can’t you see, we must keep in our place…

„viziunea” lui nu e deloc îngustă, şi nici naivă, dimpotrivă, pe umerii lui apasă toată tradiţia de instinct al supravieţuirii… când spune „race”, bate undeva în ceea ce ne place să numim popor, naţiune, gintă, dracu’ ghem. cam pe-aici dansăm cu el. şi judecă tot, mai cumplit decât oricine. e atât de preocupat încât dă avertismente, cui? – lui Isus 🙂 ba are şi cunoştinţe serioase de sociologie: and they’ll hurt you when they find they’re wrong.

se teme de „orbirea’ celorlalţi: please, remember, that I want us to live! (at what cost?) atâta ştie. atâta era de la început: un trup pe o stâncă. şi nu înţelege toată aiureala cu Raiul în capul altora, asta îi miroase a moarte sigură, aşa că-i furios. „orbirea” îl aduce în pragul exasperării. Iuda e prevăzător, calcă mai bine pe stâncă, şi ştie ce trebuie făcut. asta e – e omul lui „trebuie”. funcţionarul. spinarea care se îndoaie – să treacă peste. peste comunism, peste job, peste dileme, conflicte, suflet, poezii, slăbiciunile astea care te omoară, la o adică. Iuda nu vrea să moară. ba mai mult.

Iuda vrea să trăiască-supravieţuiască. cu orice preţ. atâta s-a antrenat. atâta ştie. Iuda nu vrea să schimbe lumea, dimpotrivă, nu ştie cum s-o conserve mai bine. funcţionează ca peştele în apă în criteriile ei dure, locul, ocuparea, strivirea, limita. şi cuvântul care-l irită cel mai tare şi pe care-l scuipă, aproape, e diferenţa ălorlalţi, orbii: your followers are blind! too much heaven on their minds!

*

textierul, să-i spunem aşa, e Tim Rice. a sort of modern poet, dacă e să ne gândim că a scris texte pentru desene animate (a-ha!), musical-uri, în orice caz, spectacole. puneri-în-scenă. (aici e o discuţie lungă de purtat despre natura în sine a ceea ce numim spectacol). muzica o semnează Andrew Lloyd Webber, tatăl şi mama lui Cats, după T.S Eliot. şi-a lui Phantom at the Opera. oricum, ce voiam să arăt e că băieţii au un know-how pentru spectacol. pasăre rară, nowadays. plus un anume talent de-a reformula ce-au mai ascultat 🙂

*
oricum, înapoi la Iuda. în povestea asta, e acela care suferă de nevoia de a despărţi mitul de om. şi – adorabil – îl admiră pe Isus. atâta că asta nu foloseşte la nimic în ecuaţia lui. un rechin sufletist, un funcţionar bun , un soldat antrenat perfect. Rice şi Lloyd Webber sunt foarte generoşi cu el: unul îi scrie un text admirabil, celălalt îi compune muzica pe inimă: amândoi par să-i înţeleagă – acest urât cuvânt – condiţia. limitarea. sunetul plin al cărnii. că ăsta e Judas – ţipătul trupului, nevoia lui de a trăi. şi nu poţi să n-o înţelegi, să nu-l înţelegi, în felul ei-lui.

*
aşa că după ea curge scurt şi cumplit „there’s too many of you, tere’s too little of me”. care, începe şi asta, cu felul de-a vedea lumea: my time is almost through. (unul care vrea mai mult timp începe cu mintea lui, celălalt care ştie cum e cu mintea, ştie că nu are timp) – see my eyes I can hardly see 🙂

*
Steinhardt nota, undeva pe la începuturile lui „Dăruind vei dobândi” cum în Biblie, în Noul Testament, Isus apare cel mai des, mâncând şi bând. înfruptându-se.

*
şi supravieţuirea e utilă, cred. şi orbirea e utilă. dar bine? şi betonul, şi poezia. şi arta de a nu te îneca în una sau alta. şi ştiinţa că nici de una nu stă, în sine, în picioare fără cealaltă. people we are, sins we commit. mai frumos aşa.

Anunțuri