inima mea zideşte frig de zăpadă crudă, muşchi de apă frăgezit

poartă degeţele geroase pe sub păturica vişinie

şi bate a toate cuvintele care mai sînt

 

la noi, povesteşte ea, la noi nu plânge nimeni

ba chiar mai mult, totul e din zahăr candel

oamenii care ne omoară cel mai frumos ştiu să ne facă aripi,

ei poartă în piept arcuri încordate

miezuri limpezite de scoică

la noi, omuleţi de grafit înalţă zmeie  pe plajă

câinii cu boturi de soare umed latră adânc în trup

şi dimineaţa, o spumă de lumină  ca roua ne rămâne moale pe dedesubtul pielii

 

la noi nimeni nu ştie cum zvâcneşte lumina prin despicătura cărnii

carnea poartă pe cuvintele ei pulpe rotunde ca sânii,

şi-n mijloc, creste ţesute moale şi viori grase care cântă când sunt strânse în pumn

inimile au găurele ovale, tortiţe de mâl şi

insule

la noi,

 

spune ea,

nimeni nu rămâne însetat

şi nimeni nu se-destulează

la noi

oamenii nu se sfârşesc niciodată.

Anunțuri